Albastrul infinit al artistului socialist de stat Sabin Bălașa sau cum se rescrie istoria

Caterina Preda | 25.09.2020

Decontextualizarea, absența reperelor în ceea ce privește lucrările expuse duc la uniformizarea artei, care este transformată într-un simplu produs vandabil.

Pe aceeași temă

Duminică, 20 septembrie 2020, am stat la coadă o oră și am plătit 60 de lei ca să văd expoziția lucrărilor lui Sabin Bălașa, Albastru din cadrul Art Safari 2020 (curator Artmark, Ioana Spiridon). Expoziția ocupă mai multe foste birouri reamenajate parțial în săli de expoziție din clădirea de birouri redenumită ‘Victoriei Tower’ (Bucharest Financial Plaza), fostul sediu Bancorex, simbol al corupției din anii 1990. Deja alăturarea aceasta dintre fosta bancă și „antena Art Safari” de la mall Cotroceni duc tot discursul curatorial, axat pe vânzare, către ilustrarea perfectă a modelului neo-liberal scăpat de orice filtru al breslei, dar iată, sprijinit în continuare de stat prin Primăria Capitalei.

De ce nu cred că Sabin Bălașa ar trebui expus atât de necritic și prezentat ca un pictor îndrăgostit de albastru? În primul rând, pentru că decontextualizarea, absența reperelor în ceea ce privește lucrările expuse duc la uniformizarea artei, care este transformată într-un simplu produs vandabil. Or, rolul artei ar trebui să fie mai ales acela de a critica, de a deschide noi perspective publicului și nu doar de a decora apartamente (Picasso). În 2020, când se împlinesc 30 de ani de la schimbarea de regim, arta românească se întoarce spre unul dintre ”maeștrii Epocii de aur” rămas în cultura populară drept ”pictorul lui Ceaușescu” (chiar dacă nu a fost cel mai productiv) - sintagmă prin care sunt desemnați artiștii care au făcut portretul lui Nicolae Ceaușescu sau pe cel al Elenei Ceaușescu, sau chiar al familiei Ceaușescu.

Art Safari: Arta care (se) vinde

Vizitarea Art Safari 2020 mi-a amintit un citat cu care începea teza mea de doctorat și care îi aparține unuia dintre cei mai importanți oameni de afaceri chilieni din perioada dictaturii militare a generalului Augusto Pinochet (1973-1990). Cesar Sepúlveda spunea că arta ar trebui să fie ca orice alt produs de vânzare. „De ce ar plăti cineva pentru o pereche pantofi și nu pentru o sonată de Beethoven? Arta ar trebui să fie gestionată cu aceleași tehnici de marketing folosite pentru a vinde un frigider sau un mixer.”

Ar părea deci, că în 30 de ani, arta din România a parcurs dificilul drum de la arta controlată de stat, subfinanțată la finalul regimului Ceaușescu, la arta controlată de piață, în care poți să pui împreună orice, atâta timp cât vinde. Anul acesta, pachetul include picturile lui Sabin Bălașa, alături de Gheorghe Petrașcu și de ceea ce curatoarea secțiunii a numit ”Școala de la București”, prin care desemnează artiști contemporani sau actuali care s-au născut în București. Printre șerpuitoarele săli ale expozițiilor vizitatorul neavizat mai traversează și încăperi mai mici în care sunt reclame la diverse produse, de la țigări electronice la culori de pictat pentru copii. Amestecul de camere de dimensiuni reduse, coridoare cu săgeți cu trasee distanțate și produse de vânzare printre tablouri de tot felul este aiuritor.

De ce a fost preferată această întoarcere spre trecut într-o perspectivă depolitizată și care șterge contextul, nuanțele, imaginea consacrată? Răspunsul este simplu: pentru a vinde tablouri de o calitate îndoielnică unui public cu resurse financiare, dar needucat estetic. Problematică în acest exemplu este șansa ratată de a oferi publicului o privire către arta recentă, dar dintr-o perspectivă critică. Deși incomplet, Muzeul Național de Artă Contemporană a inaugurat totuși în 2018 expoziția permanentă 1947-2017 Văzând Istoria. Aceasta prezintă o perioadă vastă, concentrându-se pe ”dubla cultură”, adică existența unei creații oficiale, dar acompaniată de o creație privată, veritabilă. Pentru că această din urmă expoziție nu beneficiază de un public la fel de numeros ca Art Safari, festivalul de artă din clădirea Bancorex, fost târg al galeriilor de artă contemporană, a devenit cea mai vizibilă expoziție de artă pentru publicul larg, nespecializat.

În acest context, o expoziție Bălașa care să-l fi plasat în contextul epocii în care s-a afirmat și în care a devenit apreciat ar fi trebuit să includă lucrările sale ”oficiale”, care urmau normele picturilor cerute de comenzile de stat, precum și detalii despre colaborarea sa cu alte instituții ale statului comunist, precum Securitatea. Aceste detalii ale legăturilor sale cu regimul politic anterior ar fi permis o mai bună înțelegere a „universului albastru” pe care l-a creat artistul și cu ajutorul instituțiilor artistice și de forță din acea perioadă. Pentru a înțelege cum a putut naviga Bălașa prin acea lume, așa cum se întreba un istoric în introducerea albumului dedicat expoziției (și care costa alți 50 de lei), ar fi trebuit ca expoziția să explice cum a ajuns Bălașa un artist căutat și care au fost resorturile puterii care i-au permis această consacrare.

Artistul socialist de stat Sabin Bălașa

Așa cum notează dosarul său de cadre de la Uniunea Artiștilor Plastici, deși avea origine socială mic burgheză, tatăl său fiind preot, Sabin Bălașa (1932-2008) a fost membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc în timpul frecventării Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, pe care l-a absolvit în 1956. Artistul a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici imediat după terminarea studiilor, în 1957. Încă din timpul studiilor universitare, studentul Bălașa era evaluat pozitiv de serviciul de cadre al instituției și i se preconiza un viitor strălucit: ”Sprijinit sistematic și cu multă pricepere poate deveni un artist de mare viitor. Ajutat din punct de vedere politic poate deveni un luptător consecvent pentru socialism.”

Sabin Bălașa a fost de altfel ajutat apoi să participe la expoziții importante, precum Expoziția internațională din cadrul Festivalului Mondial al Tineretului de la Varșovia din 1955, sau cea de la Moscova din 1957. În 1963 Bălașa mergea la specializare în Ungaria, Cehoslovacia și în URSS și în anii următori în Republica Populară Chineză, Austria, Polonia, etc. Printre lucrările sale care nu apar nici pe site-ul artistului, nici în extrem de selectiva expoziție ArtSafari 2020, sunt și portretele cuplului Ceaușescu, dar și lucrări pentru Cântarea României sau pentru expozițiile anuale de stat, care respectau atât tematica obligatorie, cât și estetica recomandată.

Conform arhivelor Securității, Sabin Bălașa a avut și un dosar de rețea. Informatorul „Bruno”, cu numele conspirativ ”Sorin Olteanu”, a primit recompense inclusiv financiare de la poliția secretă pentru ajutorul dat ofițerilor în spionarea imigrației românești din Italia și Franța. Dosarul său, păstrat de CNSAS, pare a fi fost ‚curatoriat’, pentru că include foarte puține documente, dar care acoperă o perioadă extinsă (1967-1988). Referatul cu propunerea de recrutare a sa datează din 1967, angajamentul său olograf din 1971, iar chitanțele cu plățile Securității din 1986 și 1988. Și angajații Securității îi apreciau determinarea de a-i ajuta ”subliniind că a început să-l pasioneze această muncă.” Ce e interesant la biografia lui Sabin Bălașa este că el a reușit să fie apreciat și înainte de 1989 și după schimbarea de regim. Astfel, artistul a primit atât premiul Arta în 1969 și Ordinul Meritul Cultural cl. IV (înainte de 1975), dar și Ordinul național Pentru merit în grad de Comandor (2000).

Memoria marginală a artei de comandă

În ultimii ani, au fost organizate mai multe expoziții care au inclus exemple de artă oficială din perioada regimului comunist. Ele ar trebui separate în cel puțin două tipuri. Este vorba în primul rând de expozițiile cu intenție documentară, precum cele organizate de Muzeul Național de Istorie a României, care a organizat expoziții mai ales din prisma cultului personalității (Epoca de aur între propagandă și realitate, 2007; Aspecte ale cultului personalității Omagiu de...porțelan, 2009).[1] Pe de altă parte, este vorba de expoziții precum cele organizate de Muzeul Național de Artă Contemporană, care a moștenit cealaltă parte a patrimoniului de artă encomiastică. Expozițiile MNAC au inclus: Muzeul de Pictură/Realism Socialist (curator Florin Tudor, 2005), Depozit, aceasta nu este o expoziție (2005) Triaj (coordonator Irina Radu, 2016-2018). De asemenea, este vorba de expoziția organizată de Muzeul Național de Artă al României, Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948 și 1965 (curator Monica Enache, 2016) care a expus arta oficială din perioada regimului Gheorghe Gheorghiu Dej. În aceste expoziții, intenția a fost aceea de a prezenta producția artistică oficială ca artă de propagandă, de o calitate estetică îndoielnică și concentrându-se mai ales pe arta encomiastică.

Exemplul expoziției Bălașa oferă în fine un alt argument pentru necesitatea unui Muzeu al artei socialiste/din perioada regimului comunist, sau măcar a unei secții permanente a MNAR sau MNAC care să expună exhaustiv și să explice publicului diferitele tipuri de artă create în perioada regimului comunist, precum și diferențele între artiști și decenii. Aceste expoziții permanente ar trebui să includă și aspectele politice, nu doar să evalueze din punct de vedere estetic calitățile unei lucrări sau a alteia, în încercarea de a explica prezentul prin prisma modelului creat de stat prin care artiștii au creat cu ajutorul regimului. Ștergerea selectivă a memoriei artei de comandă din perioada 1950-1990 nu face să dispară această istorie, ci doar arată limitele prezente ale înțelegerii propriului trecut.

Între timp, Art Safari, sprijinit de Primăria Capitalei și în parteneriat cu Institutul Cultural Român, și-a prelungit programul cu încă o săptămână.

----------------

[1] Aceste expoziții se bazează pe secțiunea specială din Muzeul de Istorie intitulată „Dovezi ale dragostei, înaltei stime şi profundei preţuiri de care se bucură tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu, ale amplelor relaţii de prietenie şi colaborare dintre poporul român şi popoarele altor ţări”, care a fost inaugurată pe data de 23 ianuarie 1978.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22