Pe aceeași temă
Din păcate, lăsând la o parte un număr de poeme asupra cărora voi reveni, lectura cărţii Alcool lasă pe ansamblu o senzaţie de alcool îndoit cu apă, în pofida dicţiunii impecabile, a câtorva piese de excelenţă şi a tentativelor de reinventare. Ion Mureşan reabilitează inclusiv formulele clasice ale poeziei cu rimă, poemul „ocazional“ şi „rugăciunile“ lirice, ba chiar şi „cântecul de leagăn“, fără însă a reuşi să capteze atenţia ca, de exemplu, în poemele sale narative – poate şi pentru că, în pofida contrapunctului pe care-l realizează, rimele îl fac să-şi piardă întrucâtva timbrul personal. Senzaţia e că de multe ori discursul se desfăşoară elaborat, grav, plin, oracular, dar în gol, fără a reuşi să se umple de căutata substanţă vizionară sau să se susţină prin propria tonalitate, diluându-se după momente de autentică elevaţie sumbră. Excepţie face, între altele, Poemul alcoolicilor, principalul „extras pe single“ cu potenţial de hit liric al acestui volum, un poem compasiv, bine condus şi strunit, bun conducător de emoţie: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici/cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!/Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se/pe lângă ziduri/şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere/scrise de un şcolar stângaci.//Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,/apropie de ei o cârciumă/căci pentru El e uşor, ca pentru un copil/ce împinge cu degetul o cutie de chibrituri.../.../Şi până la amiază oraşu-i ca purpura,/Până la amiază se face de trei ori toamnă,/de trei ori se face primăvară,/de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde./Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,/aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă/cu o caldă responsabilitate./Şi chiar dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc,/nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,/ci pentru că inspiraţi de tinereţe/ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante...“.
Notabil în laconismul său e şi catrenul Facerea lumii, unde miracolul creaţiunii alunecă în hăul lipsei de speranţă pe poarta witz-ului, a „poantei“, cu riscul unilateralizării: „Şi a fost seară./Şi a fost dimineaţă./Dar asta a fost demult./Şi o singură dată“. Alcătuit „monografic“ (ca un loc geometric al identităţii alcoolice), volumul oferă o suită de variaţiuni pe tema „cârciumii“ ca spaţiu generator de poezie neagră, de poezie-balsam al existenţelor în derivă.
Printre titlurile sale de primă linie se numără deja amintitul Poemul alcoolicilor, alături de Pahar, Tunelul, Noi mergem acasă, de amplul Întoarcerea fiului risipitor sau de textul final Ci eu singur sub pământ, unde „vocea“ lui Ion Mureşan reuşeşte să prelucreze, pe osatura prozaismului optzecist, ecouri ale naraţiunilor poetice soresciene sau ale fantasmelor ultimului Nichita Stănescu (ce răzbat până la Ioan Es. Pop...) totul - într-o combinaţie de realism halucinatoriu cu tuşe groteşti şi de incantaţie lirică trasă în tonuri de retorică biblică. Iată începutul-litanie din Întoarcerea fiului risipitor, remarcabil prin efectul de acumulare cadenţată: „Totul a fost băut./Nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţii mele./Nisipul pustiurilor s-a fiert în nisip şi s-a băut./Praf de argint s-a fiert în oală de argint şi s-a băut./Praf de aur din căniţă de aur s-a băut./S-au băut pietrele din pahare de piatră şi încă/din timp în timp apărea din cărţi cineva/care vedea ceva de băut/o piatră seacă:/vedea şi bea./Apoi şi cărţile s-au băut./Viermii negri şi păsările albe s-au băut./Peştii albaştri şi caii roşii s-au băut./
S-au băut aerul de sub unghii şi măduva din oase şi sângele./Pielea şi părul s-au băut./S-au băut geografia şi pictura şi sculptura şi poezia./S-au amanetat, s-au amestecat, s-au dizolvat ca bumbuţii sub limbă/şi s-au băut...“. Sau levitaţia stranie din depresivul Noi mergem acasă, unde poezia lui Mureşan se „limpezeşte“, neliniştitor, pentru o vreme: „...Şi, deodată, lucrurile mi-au devenit limpezi,/ca atunci când scrii o poezie după ce ai plâns/vreme îndelungată,/şi nu mai vrei să înţelegi nimic.//Autobuzul a trecut, amiaza a trecut,/cârciuma s-a deschis./Şi din ea a ieşit o femeie ce ţinea de mâini doi copii/ce fluturau în aer ca două baloane şi/aerul şuiera în jurul lor./Şi mâinile lor erau subţiri ca sfoara./Şi râdeau cu capul în jos./Iar când au trecut pe lângă mine,/unul din ei a zâmbit cu capul în jos, iar celălalt/a vorbit cu capul în jos: «Bună ziua, domnule!/Noi, acum, mergem acasă ca să ne spălăm/şi să ne ştergem şi să ne liniştim./Dar într-o zi, o să ni se facă rău/şi ne vor duce la spital»“. În acest univers fără orizont şi fără speranţă, figura obsedantă – fie ea şi aparent degradată – a îngerului stă foarte bine alături de cea a beţivului: „Aceasta e Ziua celei de a doua veniri./Şi deodată, pleosc!/întunericul scuipă un înger,/un înger mic, mic,/un înger sfrijit/un înger diabetic,/un înger albinos,/ultimul îngeraş recuperator./Care mă înhaţă de o ureche/şi mă duce în lumină şi eu plâng/şi plâng prin aer/cu urechea între degetele îngeraşului,/plâng,/că întunericul rămâne singur“ (Ci eu singur sub pământ), cu precizarea că în aceste poeme cu îngeri şi cârciumi intervenţia angelică nu e deloc una confortabilă: „Gândul cel rău/vaier şi plângeri/nu-ncap în aer/de-atâţia îngeri“ (Colind). Pe lângă îngeri însă, intră în poem şi tot felul de personaje, „alcoolice“ sau nu, bizare şi pitoreşti, cu poveştile lor cu tot, alături de bucăţi fruste, aspre de realitate socială ardeleană, evocând o lume „muncitorească“ aflată la marginea civilizaţiei; ori flash-uri, reminiscenţe fugare dintr-o copilărie tulbure, rurală.
După caz, ele se pierd în detalii discursive sau sunt trase în sus de forţa viziunilor. Printre cazurile fericite reţin excelentul Pahar, cu eminescianismul său întors către suprarealism: „E o noapte feerică./Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar./Îmi bag degetul în pahar./Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar./Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar./Vodca e rece ca gheaţa./Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră./Mai sunt frunze moarte şi rădăcini negre./.../Îmi bag capul în pahar./Vodca e rece ca gheaţa./Deschid ochii în pahar./În pahar văd bine şi fără ochelari. Zic: «Totu-i vis şi armonie»...“ sau terifiantul Cântec negru (trimitere la Ion Caraion?): „...Acum sunt liniştit, mintea mea e limpede,/limpede şi sterilă/Pe măsură ce cânt, imaginile se adună în cheaguri de sânge/deasupra ceştilor albe./Aromele se subţiază ca foiţa de ţigară/şi se lipesc pe cuburile de gheaţă/ca timbrele“, iar printre... celelalte pot fi amintite Bătaia sau La masa de lângă fereastră.
Înaintând pe „calea“ alcoolurilor poematice, Ion Mureşan se numără printre cei ce reabilitează într-un mod credibil lirismul şi temele „tari“ (moartea, credinţa etc.) în poezia românească de azi. Unii ar spune că doar le conservă – e problema lor. Ceea ce dăunează însă acestui poet important al generaţiei 80, printre cei mai urmaţi şi mai preţuiţi inclusiv de tinerii douămiişti, este, în primul rând, dispersia şi diluţia.
Se adaugă la pasivul poeziei sale o anume discursivitate „făcută“, prin ochiurile căreia tensiunea lirică acumulată se scurge, iar poemul se dezmembrează ca Orfeu, lăsând în plasă numai versuri sau secvenţe pregnante... Evident, pentru cei care-l preţuiesc necondiţionat ca mare poet contemporan, asemenea reproşuri pot părea forţate sau neavenite. Nu cred că sunt, deşi mi-ar plăcea să fie.
Cel puţin onorabilă, pe alocuri remarcabilă, cartea Alcool nu „îmbată“ şi nu „ameţeşte“ aşa cum un consumator pretenţios de poezie şi-ar fi dorit, după o atât de lungă aşteptare. Din fericire, eticheta e de impact şi pe ea scrie Ion Mureşan. //
// ION MUREŞAN
// cartea Alcool
// Editura Charmides,
Bistriţa, 2010
