Pe aceeași temă
Tot ce stim despre Wimbledon e corect si insuficient. Cunoastem, adica, acea parte a verii, cromaticii si mentalitatii englezesti care trece prin tenis si continua mult pe deasupra, ca un lob slobod si imprevizibil. Wimbledon e un turneu de tenis, dar turneul de tenis de la Wimbledon e o iluzie. De la prima editie, in 1877, Wimbledon a ramas neschimbat. In fiecare an, pe la jumatatea lui iunie, toti marii jucatori ai lumii se prezinta la Wimbledon si, dupa doua saptamani, cineva ramane cu impresia ca a castigat trofeul: pentru doamne - un talger de argint, cuprinzator si pofticios de mirodenii si fructe, ca intr-un basm oriental, pentru domni - o cupa de argint, mai mica, mai trista, usor curbata, de corpolenta suspecta a unei urne funerare. Priviti mai bine. Treptat, veti ajunge la banuiala ca invingatorii si invinsii nu inteleg unde au fost si ce li s-a intamplat. Au castigat? Bun, dar talerul mare si cupa suspecta spun cu totul altceva. Amandoua se ridica in aer purtate de bratul invingatorului, dar semnalizeaza, in cel mai curat stil Harry Potter, ceva anume, ceva secret, dar vizibil: un timp trecut, dar nu incheiat, o lume istorica, un stil care se prelinge pe sub timpuri si stapaneste, din umbra, mersul prezentului. Wimbledon e, in mod esential, o relicva in perfecta stare de functionare. O amprenta de ucigas victorian care a lasat intentionat toate insemnele, toata cultura profunda si toate armele seductiei, la locul crimei. Wimbledon e nostalgia vie a epocii victoriene. Turneul a fost si va fi castigat, an de an, din 1877 incoace, de Alice. Fiica din carti a d-lui Lewis Caroll cu Victoria. Epoca, nu Regina.
Savana eleganta, stricta, educata
(gazonul)
De ce, la Wimbledon, tenisul e altceva decat oriunde altundeva? Totul depinde de acest loc izbitor de necontemporan si neasemuit de seducator. Un cartier in sudul Londrei, un Sud cu miros si lumina distincte intre celelalte traditii onirice ale Londrei. Sudul e, imediat ce treci Tamisa dinspre Nord, un spatiu mai larg si mai poematic. Mai sarac decat Nordul snob si comercial al orasului, dar varuit in verde de parcuri si frunzisuri foioase, Sudul e un sat bizar, cu strazi lungi si case mari, aterizate din poala Victoriei, pe la 1870-’80. Dar Wimbledon e un Sud sublimat. Aici, monumentalul discret al partii de sud a orasului se inalta si subtiaza insesizabil, cu un gest gratios si excentric. Incepe un vers lung: amestec de ceai, verdeata, portelan, rochii usoare, pantofi negri si greoi in picioare slabanoage de elev invesmantat in costumul sobru si tipator (cum naiba?) al vreunui colegiu stravechi, parcuri tacute, cu suras funerar de statui coclite, tigla rosie si ierburi inalte batute de vanturile dintre ploi, gazoane care pozeaza subtil in rol de ruda eleganta, stricta si educata a savanei. Acesta e Wimbledonul. Va rog sa il confruntati, contraziceti si combateti cu orice: cu heavy rock, cu mania cappuccino, cu socialismul, cu canicula, cu Federer, cu Net-ul, cu burgerii, cu Nixon si Mao de mana, la inceputul Noii Ere. Degeaba! Wimbledon e incasabil. Trebuie inteles sau mai degraba dedus: urmand conturul lichid al unei logici fara piloni, Wimbledon e un caz rar de memorie la putere. Totul porneste de la definitia arhaica a jocurilor si sporturilor Angliei victoriene.
Efectul Wimbledon: turneul confirma piata
Pe atunci, la ora cand vechea Anglie se mecaniza industrial, agatata rigid de traditii insulare si nemaipomenit de particulare, jocurile si sporturile au aparut ca o distractie nobila si gratuita. Tenisul, dar si boxul, fotbalul, dar si rugbyul porneau cu o definitie impracticabila pentru lumea din afara: jocuri si sporturi fara o miza anume, in afara placerii usor utopice si incapatanate de fi regulamentar, corect, fair play. Gratuitatea sportului primar victorian are o istorie care vine din asezarea etica si din principiile indaratnice si pitoresti ale mentalitatii insulare. Sentimentul si stilul englez au crescut diferit, dar nu anapoda, izolat, dar nu timorat. La capatul acestei insistente a izbucnit originalitatea, acel dar stilistic britanic de a fi altfel si de a transforma catastrofa sau eroarea de gust intr-o virtute: moda severa a barbatilor punctata de cacofonia bombastica si copilaroasa a cravatelor multicolore, incapacitatea de a mentine geometria rationala a numerelor, strazilor si tehnicii elementare - englezii au un fel ciudat de a plasa numerele de case si de a-l rataci pe strainul prea organizat, trag strazi si bat cuie, intotdeauna, un pic sui, atat cat trebuie ca orice linie severa si eficace sa fie dejucata (asa cum, ideologic, britanicii au alergie la drumul drept al oricarui dogmatism). Stilul englez porneste cu afirmatia: tinem la toate greselile noastre, pentru ca sunt organice si dau un limbaj. Tot ce a aparut, atunci, in epoca victoriana, laminat intr-o suita generala de abateri si ciudatenii a dat o fotograma larga de civilizatie in care lucrurile se petrec onest, dar au o glazura stranie, usor sinistra, un pic rece, un pic umoristica, mereu independenta: Alice, nascocita de umorul lingvistic si numerologic al lui Lewis Carroll, iradiaza si imparte un fior de mecanica sinistra cu sporturile, in primul rand cu tenisul, cel mai baletat dintre jocurile epocii victoriene. Aceasta fotograma n-a disparut, dimpotriva, a impresurat definitiv formele de viata ale Angliei si exact acest amestec de rigiditate, umor ermetic si plutire sinistra dau aerul de Wimbledon, acea atmosfera care domina vremurile si trecerea jucatorilor prin turneu. La Wimbledon nu e niciodata vorba de cine castiga, desi nu exista titlu mai inalt decat titlul de campion la All England Lawn Tennis and Croquet Club (croquet - jocul bizar, inutil, de marionete rautacioase pe care il noteaza Alice). Istoria tenisului a trecut constant prin Wimbledon, s-a incoronat si a lasat in urma un singur lucru: Wimbledonul. Efectul Wimbledon. By the way, efectul Wimbledon e si numele unei anumite linii de gandire economica. Ea desemneaza filozofia dupa care importanta industriei autohotne e minima, atata vreme cat piata e ocupata de capitaluri si investitii straine sanatoase. De aici, doua randuri de economisti: partizanii industriei nationale si liberalii puri, care nu cauta capitalul de act de nastere. In tenis, au castigat liberalii, cu poezia lor fara de tara: caci turneul de la Wimbledon e ilustrarea istorica perfecta a principiului economic al pietei libere. Cel mai englezesc, mai mare si mai visat turneu al lumii e castigat, infinit mai mult, de straini. Ultima oara cand un englez a castigat la Wimbledon era 1936. Si era Fred Perry.
Ve-ry cle-ver!
Era Fred Perry si probabil nu va mai fi un alt englez in urmatoarea suta sau mie de ani, dintr-un motiv elementar, dictat de logica acestui turneu care naste campioni, dar se bazeaza pe figuri tutelare. Motivul: Perry a castigat pentru ca era intruparea desavarsita a victorianismului in sport. Copia lui are sanse minime de nastere, in viitor. Corpul si miscarea lui Perry au fost scrise de Lewis Carroll. Inalt si usor rigid, cu aerul superior si absent al unui egiptolog, Perry a fost discret si, in acelasi timp, autoritar, in fiecare meci. Pierdut sau castigat. Cand castiga, Perry juca un tenis de miscare rapida, sprijinit de un forehand lovit neasteptat de devreme. In forma maxima, Perry juca, practic, fara urme, aplicand esecuri igienice. Cand pierdea, in fata lui Tilden sau a altor americani care incepeau, prin 1936, sa aduca forta si atletismul liber in tenis, Perry sesiza primul situatia si se silea sa convinga publicul, ca un adevarat gentleman, ca nu e interesat de vulgaritatea presupusa a adversarului. Orice minge trimisa castigator de adversar era insotita de Perry cu o exclamatie in cea mai nesuferita, distanta si aroganta pronuntie aristo-engleza: "Ve-ry cle-ver!". Perry se distanta, profesoral, luand publicul cu el in clasa de curs, pentru a diseca pedagogic fenomenul.
In acele clipe, Perry devenea excelenta care, de deasupra, isi ducea degetele la nas, pentru a se feri de mirosul banalitatii care reuseste. La un loc, aceasta faptura pe jumatate sportiv, pe jumatate ilustrata victoriana, a fost omul pe care Wimbledonul il cauta pentru a-l implini in mit. Statuia lui Perry a aparut, tarziu, in 1985, dupa 50 de ani de la ultima victorie engleza la Wimbledon. Pentru englezi, ca unici cunoscatori ai turneului, totul s-a oprit acolo. Defilarea care a urmat a trecut cumva pe langa retro-esenta superba a turneului. A turneului? Adevarat, la Wimbledon se joaca un turneu, exact ca la Roland Garros sau Flushing Meadows, dar numai la Wimbledon turneul e dominat (si anihiliat) de fascinatia atmosferica a locului, de obiceiul strict englezesc de a pastra timpuri trecute, intr-o conserva enigmatica.
Serii dinastice si contrapondere poetica
Dupa razboi, cand tenisul a inaintat rapid spre un glaznost proaustralian, proamerican si, in cele din urma, pronord-european, cativa dinasti au lasat impresia ca au reusit sa semneze pe fata turneului. Cel mai aproape a fost, probabil, Rod Laver, un australian perfect osos, elegant si impenetrabil. Laver a fost la un pas de silueta austera si flegmatica a lui Perry. Dar un pas e, totusi, o dimensiune kilometrica la Wimbledon, unde nu exista ingaduinta pentru gazonul tuns la 9 milimetri: lungimea corecta - 8 mm. Laver a fost exclus de acel milimetru suplimentar si insesizabil. La mijlocul anilor ’60, cand jocul oscila intre profesionism si ipocrizia amatorismului, Laver a facut o pauza de 5 ani si a disparut de pe tabel. A revenit in 1968, a mai castigat doua titluri, dar era prea tarziu. Borg, urmatorul mare dinast, a remorcat turneul cinci editii la rand (1976-1980), in directia unei atletici adanci si tacute. Efectul s-a stins misterios, odata cu disparitia brusca a lui Borg, in 1981, stins sau coplesit de una din nevrozele surde care se ridica la suprafata in psihologia scandinavilor. Pete Sampras a dominat prea mult (1993-2000) si prea sec. Sampras a jucat perfect, a avut detasarea, nu si umorul arogant al lui Perry. Sampras a ramas un american nescufundabil. O capacitate nesfarsita de concentrare i-a adus 7 titluri, dar si-a absorbit complet posesorul si a lasat neatinsa sfera simbolica a Wimbledonului. In sfarsit, Roger Federer, cel mai nou dinast, a urcat la inaltimea platoului Borg (5 titluri consecutive) si va trece, probabil, curand, de aceasta cota (Nadal, marele rival, rege al zgurii, e campionul unui tenis energic pana la isterie, cu un nivel mai jos de rafinamentul activ al lui Manuel Santana, singurul spaniol castigator la Wimbledon). Dar Federer, olimpian si suveran, e un personaj neutru la nivel simbolic, o forta lipsita de magnetism. In anii ’70, cel mai asimetric jucator al tuturor timpurilor a dezorientat tot ansamblul, cu un nerv scaparator, pe care englezii l-au gustat cu pricepere de Profesori la Catedra de Excentrica Grea. Ilie Nastase a pierdut doua finale (1972 si 1976), dar a fost singura contrapondere poetica serioasa la efectul Wimbledon. Turneul castigat, in permanenta, de o oarecare domnisoara Alice.
