America lui Churchill

Nu este lipsit de relevanță să ne aplecăm foarte atent asupra celui mai dramatic moment din istoria internă a Americii, în condițiile actuale, când președintele în funcție  pare că acționează cu o mare determinare pentru a impune un regim antidemocrat/antidemocratic, cu tendințe din ce în ce mai autoritare. Această prăpastie la care lucrează zilnic Trump poate avea consecințe dramatice nu numai pentru Statele Unite, ci și pentru întreaga lume liberă, pentru că, spre deosebire de 1860, în lumea din 2025 Statele Unite reprezintă garantul unei ordini aflate sub multiple amenințări. Un nou război civil american va marca sfârșitul ordinii postbelice, corectate în 1989-1991. Va marca un reflux grav, dacă nu definitiv, al democrației. Este naiv să credem că dispozitivul american instalat peste mări, oceane și țări va rămâne în acele puncte și nu va proceda exact așa cum au făcut legiunile Imperiului Roman – vor abandona limesul. În cazul de față, ne vor abandona (și) pe noi. Marele istoric american Timothy Snyder pare a ne da dreptate. În articolul „Demonstrația de forță a lui Trump”^[1] el scrie: „În cele nouă luni de la revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, obiectivele principale ale agendei sale au devenit destul de clare: diminuarea influenței Statelor Unite în străinătate, pentru a crea un mediu favorabil dictaturilor și folosirea totodată a Guvernului și forțelor armate pentru a instaura o dictatură acasă. Va funcționa?”.

 Din păcate, președintele egolatru nu pare a avea suficiente cunoștințe despre ceea ce s-a petrecut în Statele Unite în anii 1860. Capitolul al XV-lea al minunatelor rânduri^[2] scrise de Winston Churchill din mai amplul său proiect de redactare a unei istorii a popoarelor anglofone, recuperat sub forma unei miniistorii a Americii, se numește inspirat „Uniunea în pericol”, iar Winston Churchill se apleacă asupra unuia dintre momentele sale favorite din întreaga istorie a țării natale a mamei sale^[3].  Se știe care a fost miza Războiului Civil – abolirea sclaviei. Statul care a provocat mișcarea secesionistă a fost Carolina de Sud, care la 20 decembrie 1860 a votat în unanimitate, în capitala sa Charleston, declarația de secesiune, prin care se proclama părăsirea uniunii din 1788. „Acest act precipitat a fost salutat cu un entuziasm delirant. S-au tras salve de tun; s-au arborat steaguri pe toate casele. Străzile erau pline de mulțimi care aclamau”, notează fostul neînfricat premier conservator britanic. Exemplul inconștient al Carolinei de Sud a fost urmat de statele Mississippi, Florida, Alabama, Georgia, Louisiana și Texas. În februarie 1861, delegații acestor state s-au întâlnit în Alabama, unde au înființat Confederația Americană, prezidată de Jefferson Davis.  „S-a proclamat o nouă Constituție, asemănătoare în toate punctele cu cea a Statelor Unite, dar întemeiată în mod explicit pe sclavie.” Armata urma să aibă 100.000 de militari despre care se considera că erau mai mult decât suficienți pentru a respinge orice încercare a Nordului de a interveni. La 4 martie 1861, Abraham Lincoln a depus jurământul de credință într-o situație politică extrem de complicată și delicată. Mulți nordiști ar fi preferat să accepte în continuare existența sclaviei numai de dragul păcii. Raportul de forțe era clar defavorabil rebelilor – 11 state, cu o populație de numai 9 milioane (dintre acestea, 4 milioane erau sclavii în dispută) urmau să înfrunte 23 de state cu o populație de 22 de milioane de locuitori. Însă sudiștii erau mult mai obișnuiți cu călăritul, mânuirea armelor, având în vedere condițiile locale. Unele state ar fi preferat să rămână neutre, ceea ce nu a fost posibil, clivajele fiind radicale. Kentucky, de unde era originar Lincoln, a pendulat până la urmă spre cauza Nordului. De asemenea, Delaware și Maryland, chiar dacă aveau sclavi, au rămas în tabăra lui Lincoln. Partea occidentală a statului Virginia s-a scindat, devenind statul Virginia de Vest. Era destul de clar care urmau să fie rolurile – Sudul trebuia să se apere de atacurile Nordului, care nu putea permite secesiunea. După doi ani și jumătate dezamăgitori, în care trupele nordiste au suferit mari pierderi mai ales pentru că nu aveau o comandă unificată și de talia lui Robert Lee (1807-1870)^[4], cel mai valoros general al Confederației, față de care autorul are o mare admirație, la  9 martie 1864 Ulysses Grant avea să fie numit comandantul general al forțelor armate ale Nordului. Iar anul următor, în urma mai multor ofensive frontale victorioase (Nordul își permitea să piardă oameni, în timp ce Sudul nu), forțele confederate au fost silite să accepte capitularea. „750.000 de oameni au căzut pe câmpurile de luptă. Nordul se înglodase în datorii. Sudul era ruinat.”

 În volum regăsim și formulări memorabile, în care se îmbină de minune umorul cinic (pe care Churchill îl folosea ca o armă redutabilă în disputele politice) și simțul literar, chiar dacă puțin bombastic: „Atunci a deschis focul și, cu un muget uriaș, a făcut pârtii în rândurile inamicilor. Aceștia au continuat să meargă neclintiți înainte, fără să ezite și fără dezordine; apoi s-a auzit sunetul morții, ca atunci când rupi o hârtie, după cum spunea cândva Lee, pe deasupra sau pe dedesubtul canonadei”. Sau, referindu-se la sfârșitul anului 1863, când cele două tabere se aflau față în față deja de doi ani și jumătate de tragedii, dar sudiștii erau cumva cu spatele la zid: „De partea celor învinși, pierderea speranței le lăsa numai alternativa de a decide dacă să moară sau nu cu arma în mână. Mai bine să fie distrusă complet o întreagă generație și să fie devastat teritoriul ei imens; mai bine să fie arse fiecare fermă și fiecare oraș bombardat decât ca istoria să-și amintească faptul că au cedat. La o analiză a consecințelor militare ale anului 1863, pare greu de crezut că suferințele războiului au fost prelungite pe tot parcursul anului 1864 și o mare parte din 1865”.

 Referindu-se la Lincoln, dar știind foarte bine din propriile nenumărate bătălii politice, când el s-a aflat în situații mult mai delicate și grele decât Lincoln, Churchill scria: „Când ești în vârful ierarhiei, uneori trebuie să suporți intrigile colegilor neloiali, să rămâi calm atunci când alții intră în panică și să înfrunți strigătele de revoltă nejustificate ale poporului”. După vizita sa din 1929, Churchill a publicat un articol în The Daily Telegraph în care descria cu mult talent literar vizita sa din Virginia. Întâmplarea a făcut (sau nu?) să întâlnească un bărbat care avea 72 de ani și care fusese contemporan cu luptele de acolo pe când avea numai 8 ani. „Am fost surprins de mulțimea de urme care au rămas după aproape trei sferturi de veac. Pe zidurile caselor și bisericilor se văd și astăzi urmele loviturilor de obuze și cartușe; pădurile sunt pline de tranșee și cuiburi de tragere. În fața Muzeului Războiului din Richmond încă flutură steagul rebel.” Martorul ocular i-a mărturisit cum au plecat în grabă din casa familială și cum, întorcându-se după trei zile, au găsit urmele măcelului. „Casa noastră fusese distrusă. Cred că erau vreo mie de oameni care zăceau morți pe câmpia din vale. Nu ne mai rămăsese nimic pe lume. Eram îngrozitor de flămânzi. Am adunat biscuiți de pe la morți”.

 Ultimele două părți ale volumului nu constituie o istorie propriu-zisă a Statelor Unite de la începutul secolului al XX-lea până în perioada interbelică sau după cel de-Al Doilea Război Mondial, ci reunește câteva articole interesante (despre prohibiție, despre lumea financiară, despre bucătăria și mâncarea americane, despre originile engleze  ale sistemului juridic american și ale Congresului sau chiar despre președintele Roosevelt, pagini scrise cu mulți ani înainte ca cei doi să lege o prietenie solidă, dar nu lipsită de năbădăi și concurență politică), pe care Churchill le-a scris despre America, în mare măsură, în urma unui mai lung sejur în țara mamei sale, în anul 1929. Atunci a ajuns și în California, care l-a impresionat plăcut, oferindu-i ocazia să-și folosească indiscutabilul talent literar. „Statul California are un litoral în lungime de aproape 1.000 de mile (...) Fâșia lungă de ținut deluros și vălurit, care adesea se înalță formând lanțuri muntoase, prezintă în cadrul celor 15 grade de latitudine o fertilitate variată. Păduri, podgorii, livezi de portocali, măslini și diverse forme de culturi preferate de localnici încununează și îmbracă vârfurile și văile scăldate în soare.” California idilică. Reportajul cuprinde și o corozivă descriere a efectelor prohibiției asupra marelui om de stat britanic, care a reușit, cum-necum, să trăiască foarte mult (91 de ani!!), consumând atât băuturi alcoolice fine, dar și fumând celebre trabucuri. De altfel, fiul său, Randolph, în vârstă de 18 ani, care l-a însoțit, a primit de la tatăl său mai multe sticluțe cu „siropuri medicinale”. „Nu mi-am ascuns propriile vederi în legătură cu prohibiția, dar onestitatea mă obligă să recunosc că, după ce am fost supus timp de două luni rigorilor ei – pentru prima dată în viața mea –, am descoperit că efectele asupra constituției mele fizice s-au dovedit mult mai puțin supărătoare decât mă așteptam.” Chiar și când scria istorie, Winston Churchill rămânea același intelectual plin de ironie și simț critic, dar, mai presus de orice, o persoană care iubea libertatea și oamenii liberi. De imensă actualitate sunt și ultimele cuvinte adresate de Winston Churchill Camerei Comunelor în aprilie 1955: „Se poate ivi ziua în care dreptatea, dragostea de aproape, respectul pentru justiție și libertate vor permite tuturor acestor generații chinuite să meargă mai departe, senine și triumfătoare, lăsând în urmă epoca hidoasă în care trăim. Până atunci, niciodată nu vă clintiți, nu obosiți, nu disperați“.