Americani în Rusia stalinistă

În timpul Marii Crize, în plin avânt propagandistic sovietic, mulţi americani şi-au vândut proprietăţile din SUA ca să se îmbarce pe vaporul către Leningrad sau Odessa, pentru a contribui la edificarea „societăţii fără clase“.

Fascinanta carte a lui Tim Tzouliadis, Aban­­donaţii. De la Marea Criză economică la Gulag: destinele unor tineri americani în Rusia lui Stalin (Editura Corint, 2014), es­te un rechizitoriu ne­milos atât la adresa atrocităţilor re­gimului stalinist (expune lucruri destul de cunoscute chiar şi în epocă), cât şi o condamnare fără echivoc a indiferenţei criminale a Ad­ministraţiei Roosevelt. Ne sunt cunoscute doar pa­si­vi­tatea şi complicitatea din ul­tima parte a celui de-al doilea război mondial, dar sem­ne prevestitoare ale stângismului po­li­ticilor lui Roosevelt se arătau şi în anii ’30, lăsând la o parte The New Deal (prima da­tă când statul intervenea masiv în eco­no­mia americană).

Greu de crezut, dar Uniunea So­vietică a exercitat un miraj şi la nivelul clasei muncitoare ame­ricane, grav afectată de Marea Criză economică de la începutul anilor 1930. Cum îi ademenea sistemul so­vietic pe naivii americani? Le promitea du­blul salariilor din SUA (oricum tăiate la ju­mătate), casă, masă la locul de muncă, gră­diniţe pentru copii şi, în plus, 150 de do­lari vărsaţi lunar în conturi din Ame­rica. Interesant şi, în acelaşi timp, o cul­me a cinismului era tocmai argumentul adus de autorităţile sovietice: în SUA se mu­rea de foame, în condiţiile în care Uni­unea Sovietică depăşea una dintre cele mai groaznice foamete din istorie, da­to­rată lui Stalin şi colectivizării, care făcuse cu adevărat trei-patru milioane de morţi.

Paleta situaţiilor este extrem de vastă. Unii ingineri şi specialişti erau trataţi la în­ceput foarte bine, trăiau în condiţii ex­ce­lente, unii dintre ei căsătorindu-se cu fru­moasele rusoaice. Alte categorii mai puţin norocoase, dar mai numeroase (muncitori, mineri etc.), în plin avânt propagandistic, ajungeau să-şi vândă toate proprietăţile din America ca să se îmbarce pe vaporul către Leningrad sau Odessa, pentru a con­tribui la edificarea „societăţii fără clase“. Însă, când ajungeau în URSS, primeau doar ruble, cu care nu aveau ce face, nefiind li­ber convertibile, iar în conturile de acasă nu era vărsat niciun dolar. Stalin însuşi era avid de valută străină, pe care a chel­tuit-o pentru echipamente industriale ca­re să-i asigure aberantele planuri cin­ci­na­le. Mai mult, autorităţile sovietice le re­ţi­neau americanilor paşapoartele, folosind tot felul de tertipuri. Serviciile secrete ame­ricane au constatat ulterior cu stu­poa­re că paşapoartele originale, uşor mo­di­fi­cate, erau folosite de agenţii comunişti pen­tru a se infiltra în SUA. Nu numai că cetăţenii americani, profund dezamăgiţi, nu mai deţineau acte care să le ateste ce­tăţenia, dar nici măcar bani nu aveau pen­tru a plăti astronomica sumă de 178 de do­lari, cât costa un bilet de întoarcere, ma­rea lor majoritate fiind angajată şi plătită ca toţi muncitorii sovietici obişnuiţi, cu sa­larii de mizerie de 120-150 de ruble.

Ambasada SUA la Moscova s-a deschis în 1934, fiind luată cu asalt de cetăţenii ame­ricani captivi care doreau să se întoarcă acasă. Evoluţia primului ambasador ame­rican, William Bullitt, întâmpinat de so­vie­tici cu pompă propagandistică, având în ve­dere bucuria lui Stalin de a vedea re­gi­mul său terorist recunoscut de puterile oc­cidentale, a fost una obişnuită. Dacă la în­ceput era încântat, în 1936, când a plecat, era profund scârbit. Reporterul Henry Chamberlain, care a părăsit URSS odată cu Bullitt, era şi mai dur: „Am mers în Rusia crezând că sistemul sovietic putea reprezenta cel mai plin de speranţe răspuns la problemele de­clanşate de războiul mon­dial şi de criza economică de după acesta. Am plecat convins că statul sovietic absolutist este o putere a întunericului şi o forţă a răului care cu greu îşi poate găsi termeni de comparaţie în istorie. Asasinatul este un nărav, cu atât mai mult când e vorba de state, şi nu de indivizi“.

Numirea celui de-al doilea ambasador al SUA la Moscova a reprezentat o altă do­vadă a miopiei lui Roosevelt la adresa lui Stalin. Joseph Davies era prieten bun cu preşedintele, căsătorit cu una dintre cele mai bogate femei din SUA, Marjorie Merri­weather Post, care deţinea marele pro­du­că­tor de alimente General Foods. Se pare că Davies şi soţia sa contribuiseră fi­nan­ciar substanţial la campania de realegere a lui Roosevelt în 1936. Evident, Davies ha­bar nu avea despre realităţile din URSS, ne­cunoscând o boabă de rusă. El se va do­vedi, de altfel, unul dintre „idioţii utili“, cum îi numea cu dispreţ Lenin. Cuplul a ajuns la Moscova în ianuarie 1937 şi, după nu­mai două zile, ambasadorul american a luat parte în primul rând la cel de-al doi­lea mare proces de la Moscova, în con­diţiile în care până şi reprezentanţii am­ba­sadei naziste stăteau la distanţă. „În 1937, în perioada cea mai cumplită a Marii Te­rori, ambasadorul Joesph Davies a iz­bu­tit să stea în afara graniţelor Rusiei so­vietice exact 199 de zile, acasă în Statele Unite, făcând turul capitalelor europene sau în croazieră cu iahtul sau pe Marea Bal­tică. Se afla oriunde, mai puţin în lo­cul unde prezenţa să era atât de ne­ce­sa­ră.“ De ce era necesară? Pentru că ame­ri­canii naivi erau arestaţi (şi de multe ori îm­puşcaţi sec) pe capete, săltaţi chiar du­pă ce ieşeau din clădirea ambasadei, unde solicitau în van noi paşapoarte. În acest timp, cuplul chic format din Davies şi so­ţia sa se preocupa de achiziţionarea obiec­telor de preţ pe care aristocraţia rusă asa­sinată le lăsase în urmă.

La 5 iunie 1938, Davies şi-a ter­mi­nat penibilul mandat de am­ba­sador al SUA la Moscova şi a avut parte de şocul vieţii sale: o dis­cuţie neaşteptată de două ore cu Stalin, care l-a bulversat complet. Dacă pâ­nă atunci era doar un admirator al lui, după aceea a devenit un fanatic stalinist. Liderul sovietic avea obiceiul de a se arăta foarte rar, iar cei cu care avea întrevederi erau şocaţi de natura privilegiului (şi Ro­main Rolland a avut această onoare). Ajuns acasă, Davies s-a apucat să scrie una din­tre cele mai abjecte cărţi apărute vreodată în SUA, Mission to Moscow (imediat po­re­clită de corpul diplomat american Sub­mis­sion to Moscow), care a fost publicată nu­mai bine, în 1941, în ajunul alianţei ame­ricano-sovietice. Roosevelt a scris pe pa­gina de gardă „această carte va dăi­nui“. Însă rolul lui Davies în strângerea le­gă­turilor între URSS şi SUA nu era în­che­iat, căci, în plin război, în mai 1943, a fost tri­mis de Roosevelt să pregătească prima în­tâlnire între preşedintele american şi Sta­lin, iar în seara de 23 mai 1943 chiar Stalin a prezidat un banchet organizat la Krem­lin în cinstea lui Joseph Davies. La fi­nal, s-a vizionat în cinematograful Krem­li­nu­lui filmul hollywoodian care ecraniza pro­pagandistic cartea. Chiar Davies con­dam­na, în introducere, prejudecăţile care exis­tau faţă de URSS în lume. Drept mul­ţu­mi­re, Stalin i-a decernat Ordinul Lenin.

Averell Harriman, succesorul lui Davies, un alt reprezentant al claselor superioare americane, nu a ridicat nici el vreun deget pentru a-i ajuta pe cetăţenii SUA eşuaţi în URSS, ba mai mult, nu a protesta nici mă­car atunci când sovieticii i-au cerut să re­nunţe la serviciile unei familii de ame­ri­cani de origine finlandeză care muncea pen­tru ambasadă şi care a dispărut fără urmă. În schimb, organiza dineuri cu no­menklaturiştii sovietici de frunte, din rân­dul cărora nu lipseau şefii NKVD (inclusiv Beria).

Un alt val de deţinuţi americani s-a în­re­gistrat după 1945 şi izbucnirea Războiului Rece, în Gulag ajungând alte sute de mi­litari ai SUA, capturaţi în timpul răz­bo­iu­lui din Coreea (1950-’53) de către forţele ar­mate nord-coreene sau de „voluntarii“ chi­nezi, şi care au fost predaţi ruşilor la graniţa sino-sovietică. Prizonierii ger­mani, polonezi sau japonezi care reveneau acasă semnalau ambasadelor SUA prezenţe izo­la­te de americani în diverse lagăre din URSS. Dar cam la asta s-a rezumat totul. Autorul avansează ca ipoteză pentru a înţelege de ce aceşti oameni au fost abandonaţi faptul că administraţiile americane succesive con­siderau problematica minoră, în contextul tensiunilor dintre cele două superputeri.

Autorul urmăreşte şi destinul lui Thomas Sgovio, un american ajuns în URSS pentru a munci, care a fost arestat şi trimis la Ko­lîma. Un ofiţer NKVD îi foloseşte talentul la desen pentru a ilustra frumoasele slo­ga­nuri comuniste despre înălţătoarea mi­siu­ne a deţinuţilor. Dar acest talent po­li­va­lent a fost folosit de Sgovio şi pentru a-şi suplimenta raţia de mâncare, desenând nu­duri pentru responsabilul cu apro­vi­zio­na­rea. La întrebarea „cum le preferi, blonde sau brunete?“, răspunsul a fost sec: „Nu contează, doar să aibă sânii mari“. Altă dată, şeful de brigadă, dându-şi seama că nu va rezista prea mult regimului criminal de exploatare a forţei de muncă, îi alocă sarcini mai puţin solicitante pentru că „es­te american, e tânăr şi, ajutat de vreun miracol, s-ar putea întoarce în America să spună lumii despre ce s-a întâmplat în Kolîma“. Eliberat după moartea lui Sta­lin, Sgovio nu şi-a recăpătat paşaportul ame­rican, în ciuda cererilor lui repetate, ci a obţinut unul italian, prevalându-se de faptul că tatăl său era de origine italiană. În 1960 a plecat în Italia, de unde a zburat în SUA. În 1972 apăreau memoriile celui care a petrecut 16 ani de Gulag - Dear Ame­rica! Why I Turned Against Communism -, Sgovio ţinând ocazional conferinţe, acor­dând interviuri despre lungul chin îndurat în Rusia, desenând schiţe care aveau ca subiect viaţa zek-ului, pe care le-a şi do­nat Hoover Institution din Califorina. Ieşit la pensie, s-a stabilit în statul Arizona, în­tr-o zonă deşertică, pentru a se bucura cât mai mult de soarele care-i lipsise în tim­pul lungilor ani de detenţie la Kolîma, unde „12 luni e iarnă, restul e vară“ (din umorul macabru reprodus de Şalamov). Sgovio a murit la 3 iulie 1997 la Phoenix.

În contextul încălzirii relaţiilor ruso-americane din timpul lui Elţîn, a fost înfiinţată şi o Comisie Comună de In­vestigaţii, al cărui principal scop era să caute urmele şi, eventual, să-i re­patrieze pe americanii care ar fi su­pra­vieţuit Gulagului. S-au făcut apeluri în mass-media ruse, s-au descoperit anumite indicii şi mărturii ale unor supravieţuitori care au atestat că au cunoscut americani în timpul detenţiilor, dar cooperarea din partea rusă a fost mai degrabă de faţadă, căci noile organe de securitate erau po­pu­late cu foşti KGB-işti care nu aveau niciun interes în a decredibiliza fostele instituiţii care au administrat represiunea în URSS în­tre 1918-1991. În plus, anumite arhive sensibile (ca, de exemplu, cea a KGB-ului sau Fondul Stalin) au rămas ferecate şi în perioada de maximă liberalizare, până la venirea la putere a fostului locotenent-co­lonel KGB Vladimir Putin. Norocul SUA a constat în faptul că procentul deţinuţilor de origine americană a fost infim, în com­paraţie cu cel al altor state şi popoare care au avut neşansa să înfrunte roşiile valuri ucigaşe. //