Pe aceeași temă
Se pare că anul pandemiei a inspirat în cinematografie filme care și-au ales ca subiect predilect trecutul, explorarea universului lăuntric, revizitarea în cheie melancolică a unor biografii și evenimente reale. De altfel, tot mai multe producții recente țin să sublinieze că au la bază evenimente sau personaje „reale”, romane istorice, ca și cum faptul obiectiv și consemnat oficial ar trebui să dea legitimitate ficțiunii. Dar în artă, ficțiunea nu se opune adevărului, ci, dimpotrivă, îl sublimează, îl developează ca pe un negativ de film, degajează puterea simbolului ascunsă în cotidian, pune în valoare însăși substanța vieții secunde (nu secundare!) camuflată în imediatul anodin.
Dacă în Situl, regizorul Simon Stone pune la lucru o echipă de arheologi pentru a scoate la iveală o impresionantă barcă merovingiană, investind-o ca metaforă pentru destin și traversarea apelor sale (adeseori) tulburi, în Ammonite, regizorul Francis Lee pare să urmeze un parcurs similar, inspirat de biografia „personajului real” Mary Anning, paleontolog și colecționar pasionat de fosile marine. Suntem pe la 1840, în Anglia, la Lyme Regis, orășel britanic făcut celebru de romanul lui John Fowles, Iubita locotenentului francez, și acesta ecranizat în 1981, avându-i ca protagoniști pe Meryl Streep și Jeremy Irons. „Ammonitele” lui Francis Lee sunt două actrițe de calibru, Kate Winslet și Saoirse Ronan, prima dându-i chip robustei Mary Anning, iar cealaltă fragilei Charlotte Murchison. Amândouă ni se descoperă în ritmul lent al „arheologiei”, într-un dialog care mizează pe tăceri, pe emoția imaginii, pe detaliul plastic, pe ritmul construit din alternanța stărilor și a emoțiilor contradictorii; întocmai ca mareele, în flux și reflux, povestea (de dragoste) care se înfiripă între cele două femei, atât de diferite temperamental, fizic şi social și pe care totul pare să le despartă, impresionează nu atât prin ce spune, cât prin felul în care o spune. Dacă există voci care contestă veridicitatea faptului care stă la baza filmului, cu greu am putea pune sub semnul întrebării meritele artistice ale peliculei. Semn că dialogul dintre realitate și ficțiune înclină balanța spre ceea ce decantăm și reținem, în timp, ca parabolă. Fiecare întâlnire își are partea sa de unicitate, de irepetabil. Dacă istoria consemnează docil adevărul, ficțiunea pune în lumină, adeseori extravagant și sfidător, exemplaritatea.
„Ammonitele” lui Francis Lee se întâlnesc aparent din întâmplare. La fel cum, pe o plajă pustie din Dorset, poți să descoperi, la o vârstă fragedă, un Ichtiosaur care te face celebră la British Museum, mult mai târziu în viață poți da peste o Ammonită vie, ca Charlotte; o frumoasă „moartă în viață”, pe care tristețea de a nu avea copii o solidifică în straturile zilelor şi convenienţelor, în clisa melancoliei din care nimeni nu o poate elibera. Nici măcar soțul, geologul Roderick Murchison, pasionat și el de fosile şi călătorii. Trecând prin Lyme Regis și cunoscând faima retrasei Mary Anning, o vizitează și îi cere un lucru mai puțin obișnuit: să o ia în custodie pe soția lui bolnavă, în speranța că împărtășirea unei preocupări în aerul deschis va putea să o vindece. La început vizibil defensivă, frizând o răceală solidificată timp de ani îndelungați, Mary acceptă, aparent motivată și de banii oferiți. Traiul la țărmul mării capricioase, care descoperă sau nu prețioasele vestigii, pe care turiștii le cumpără sau nu, îi impune sacrificii. Și multă singurătate. Și o mare doză de plictis, care face ca scopul vieții să se piardă în derivă. Exclusă din cercul select și exclusiv masculin al celor de la National Geographic Society, în ciuda calităților care o recomandă, Mary își împarte traiul cu fosilele marine și cu mama (Gemma Jones) „fosilizată” în amintirea morților ei dragi: soțul și opt copii, păstrați în amintire sub forma celor opt figuri de porțelan, șterse zilnic cu religiozitate, ca într-un ritual funerar prin care, paradoxal, viața merge mai departe. Arheologia lui Mary Anning e dublă, geologică și sufletească, fizică și metafizică, obiectivă și personală. Dacă obișnuința face trecerile între toate aceste niveluri insesizabile, accidentul întâlnirii cu Charlotte imprimă tensiune existenței liniștite; o energie uriașă, de dorință, de viață, se degajă ca la ciocnirea plăcilor tectonice sau la irumperea vulcanilor. Obișnuită să descopere, Mary Anning va fi, spre surpriza ei, descoperită, studiată. Obișnuită să ochească licărul cochiliilor de fildeș în noroi, acum altcineva o vede din afară, obligând-o, la rândul ei, să se privească pe sine, lăuntric. Scrutarea peisajului exterior se convertește în explorare interioară, la o lumină mai puternică decât aceea a soarelui pe o plajă în zori: aurora prieteniei îndrăgostite. Și aceasta, în câteva episoade aparent banale. La început, Mary și Charlotte nu își găsesc nici o afinitate. Stau una lângă cealaltă, dar nu se văd fiind fiecare camuflată de propria viață. Bolnavei i se recomandă băi reci, care îi provoacă o febră puternică. Doctorul, „străin” cu figură și grai exotice, interpretat de Alec Secăreanu, îi amintește lui Mary că rolul ei e și acela „de a-și îngriji sora bolnavă”. Într-adevăr, tratamentul ei dă roade și curând Charlotte revine la viață, descoperind pe propria piele ce înseamnă să trăiești prin propriile forțe, să duci o viaţă obişnuită, modestă. În timpul unei serate muzicale, Charlotte se integrează firesc în mulțimea pestriță, în timp ce Mary, greoaie și taciturnă, fumează nervos în ploaie, aruncându-i priviri geloase pe fereastră. Este climaxul rupturii aparente, în urma căreia se declanșează, ca o maree înaltă, pasiunea erotică a celor două femei.
Lăsând deoparte imaginarul uneori prea explicit, care ţine şi el de o anumită ideologie a privirii în lumea noastră, filmul are o extraordinară calitate: poetica imaginii. Picturalitatea cadrelor lui Stéphane Fontaine, montate în rama timpilor peliculei ca nişte tablouri de artă, e amplificată de coloana sonoră, contemplativă şi introspectivă, compusă de Dustin O’Halloran şi Volker Bertelmann. Mary în rochie roşie pe fundalul uşii albe, ca „Ida”, unicul personaj feminin portretizat de pictorul Wilhelm Hammershoi. Plimbările „Ammonitelor” la ţărm, în griurile dimineţii, amintesc mult de Pianul, scris şi regizat de Jane Campion. Sau de recentul „Portrait de la jeune fille en feu” (2019), scris și regizat de Céline Sciamma. Câmpul de narcise albe, culmea inospitalieră, sălbatică, a Lyme Regis-ului baleiat de furtuni şi valuri puternice care macină, dizlocă roca şi memoria. Mâinile înroşite de apa îngheţată, sărată. Naturile moarte, batista brodată de Charlotte cu stânjeni purpurii, cana din porţelan vechi pictat, peniţa care „zgârie” scheletul fosilelor în jurnal la lumina de crepuscul a lumânării, pagina creponată a scrisorilor peste care cerneala desenează caligrafic harta misterioasă, lacunară, a iubirii care nu poate fi. Dar care totuşi este, chiar dacă prizonieră sub straturi imemoriale de suflet şi argilă. Paradoxal, într-o societate dominată de bărbaţi, filmul e o galerie de personaje aproape exclusiv feminine, prezenţa masculină servind drept contrapunct partiturilor lor. Miza nu este expunerea secretului sexualităţii victoriene, ci explorarea misterului unui neobişnuit erotism. Dialogul lacunar şi imaginea saturată de emoţie par să vorbească, în contrast cu rigoarea cutumelor şi a costumelor de epocă, despre infinita libertate şi riscurile ei. Atrage şi contrastul între fizicalitatea interpretării lui Kate Winslet şi transparenţa prezenţei lui Saoirse Ronan. Un permanent dans între Greutate şi Har. Dacă Mary Anning o ancorează în realitate, Charlotte îi dăruieşte, în schimb, evanescenţa, tinereţea ei. Prima tace cu încăpăţânare, cu o expresie tăiată în stâncă, cu trăsăturile crispate într-o obstinată aşteptare a unei împliniri care nu mai vine, în timp ce cealaltă, „răsfăţata” vieţii, surâde clipei; e inocentă, în timp ce Mary pare să poarte în spate povara unei imense, inexplicabile vinovăţii. Regizorul ţese cu multă artă pânza intimităţii celor două, forţându-ne să privim „invizibilul” proiectat pe pânzeturile cazone, aspre, ale hainelor. Deşi plajele pe care le cutreieră Ammonitele sunt vaste, metamorfoza dragostei lor le leagă strâns, ca într-un cocon de mătase. Deşi nu cuceresc lumea, în spirit feminist, Ammonitele se îmblânzesc reciproc, îşi descoperă una alteia feminitatea.
Odată cu întoarcerea soţului (stăpânului), Charlotte e luată înapoi acasă. În general, ea nu vorbeşte pentru sine, nici nu alege, o fac ceilalţi. Libertatea ei se manifestă numai prin legătura cu cealaltă Ammonită. Ca două fragmente care-şi corespund, alcătuind o unitate primordială. Charlotte e „femininul”, muza care apare ca o fulguraţie în viaţa aspră, „bărbătească”, a „domnişoarei” Anning. Doar că misterul a ceea ce au descoperit una despre cealaltă rămâne. După o perioadă de despărţire, Charlotte o cheamă la Londra. Aici, Mary constată cu surpriză că, în ciuda bunelor intenţii, i se pregătise un rol de „pasăre exotică într-o colivie aurită”. Refuză şi pleacă să-şi rumege amarul într-o plimbare solitară prin galeriile de la British Museum, ca să-şi mai admire o dată fosila descoperită în copilărie. Rarul specimen dispărut pare să concentreze în el tot ceea ce rămâne pierdut pentru totdeauna. Însă, prin geamul transparent al vitrinei, Charlotte o priveşte, lăsând finalul deschis. Îmi vine în minte întrebarea lui Alain Finkielkraut: „şi dacă dragostea ar dăinui?” //
Ammonite, în regia lui Francis Lee. Cu Kate Winslet și Saoirse Ronan
