Amorul artei

Nu ştiu dacă şi povestirea Contorsionista a lui T. O. Bobe „a intrat în literatură pe 11 noiembrie, în jurul orei unu şi jumătate după-amiaza“, precum eroina ei Laura Vlad. Cert e că a apărut prima dată în grupajul Intrarea în literatură al revistei braşovene Interval, nr. 10/1999. Inspirat de coperta albumului de fotografii Transformations al lui Joyce Tenneson (cu Suzanne in Contortion), determinantă în egală măsură pentru cariera „artistică“ a Laurei, textul a devenit între timp intro-ul eponim al unui volum prin care Bobe se reinventează în calitate de „compozitor“ după succesul megacompunerii infantile din Cum mi-am petrecut vacanţa de vară. Piesa-titlu – o jucărea de nici şapte pagini despre evoluţia fiicei unui dresor şi a unei trapeziste, nepoată a directorului iluzionist al Circului de Stat din Bucureşti – pune în abis arta poetică a autorului, lumea circului fiind o metaforă a condiţiei personajelor. Evadând prin „perfecţionism“ din captivitatea dresajului familial, adolescenta „îmbină meritul tehnic cu meritul artistic“ şi, în aşteptarea primului spectacol de contorsionism, atinge adevărate recorduri, culminând cu un exerciţiu de autocunilincţie, echivalent primului contact sexual. Act pur de narcisism, generator de extaze erotice gratuite...

Intrigile acestor povestiri scrise cu virtuozitate în game şi registre diverse au un caracter marcat poematic; story-ul realist e redus la minimum, iar epicul - deviat în fantasme virtuale cu tentă parodică, aşa încât dinamica naraţiunilor e asigurată prin deplasările în spaţiu sau timp ale personajelor. Cu excepţia Contorsionistei, textele sunt narate la persoana întâi sau complice, din off. În Cultura, Cosmin Borza a observat avenit că, dincolo de complexele butaforii postmoderne puse în scenă, Bobe e un romantic sentimental şi un evazionist baroc, sedus de megaviziuni anamorfotice. În plus, „pe cât de minuţios este radiografiat imediatul existenţial, pe cât de în filigran sunt lucrate portretele şi cadrele naturale, pe atât de buimaci se dovedesc protagoniştii (...), ca şi când ar lua parte la halucinaţii cvasi-coşmareşti, la deliruri patologice sau la reverii doar fragmentar controlate“. Sensibilitatea sa e marcat estetizantă, captând nostalgic atmosfera intimă şi „inefabilul“ tandreţii refuzate, totul - bemolat ironic într-un stil pisicos, care se alintă în timp ce-şi scoate ghearele.

Indicii discrete: gustul unor personaje pentru parfumuri de lux (Ange/Démon Tendre de Givenchy, Belle d‘Opium, Addict, Fleur Défendue, Dior Ché­rie, Coco Mademoiselle) şi delicatese jazz (Mulatu Astatke, Relaxing with Lee), referiri fugare la filme, actriţe, soliste şi ingrediente smooth... Bucureştiul central alternează cu imaginile Constanţei natale a autorului - ambiente delicat-crepusculare pentru plimbări fără orizont. Reminiscenţe ale stilului de viaţă licean revin în cadru alături de angoasele maturităţii în derivă, iar tematica erotică recurentă nu are în centru carnalitatea, cât iluzia, inefabilul, aşa încât reveriile hollyoodiene vintage ce trec una în alta în prima parte din Cea mai frumoasă femeie din lume - imagini superbe ale unor lumi străbătute de aceeaşi imagine feminină seducător-inaccesibilă – devin mai atractive decât trenanta notă de subsol ce asigură grosul „realist“ al povestirii.

Fanteziile livreşti în varii timpuri şi spaţii ale îndrăgostitului bovaric amintesc visările Crailor... mateini şi contrastează cu derularea iubirii postadolescentine trăite printre picături cu Ligia (care i-o sugerează pe sirena Ligheia din nuvela lui Lampedusa), o tânără obişnuită, trecută prin câteva mariaje derizorii. Dintr-un material asemănător putea ieşi o nuvelă adevărată, însă T.O. Bobe extrage, antiepic şi discontinuu, doar „esenţa“ poetică a iubirii pentru frumuseţea feminină „supremă“... Contrastul între exotismul kitsch şi derizoriul unei iubiri clandestine caracterizează şi Răpirea din serai, mică bijuterie de atmosferă tomitană ceauşistă unde relaţia dintre Dinu şi Anda, colegi la o revistă din Constanţa anilor ’70, e reflectată „ekfrastic“ prin imaginea carpetei standard din interioarele epocii.

Filmul bate viaţa şi o răscumpără în prozele stereofonice şi caleidoscopice, admirabil orchestrate hi tech ale acestui iluzionist lucid, maniac al detaliilor şi al observaţiei infinitezimale. Hiperrealul trece, moebiusian, în fantasmagorii artistice - şi invers. În alerta, obiectivista Irina. I se duce un fir la ciorap, eroina e urmărită în mişcare, la prezentul narativ în stil indirect liber: o femeie „de firmă“ cu viaţă personală pe fugă, alarmată de spectrul îngrăşării (pe stradă e progresiv panicată de senzaţia că i se duce un fir la ciorap) se refugiază, după deambulări stresante prin Bucureşti, în apartamentul surorii plecate, reducându-şi la tăcere prin suparaalimentare nepoţelul lăsat singur în leagăn, înainte de a deveni brusc invizibilă. Iar în ampla, incantatoria Bună dimineaţa, cimpanzeo! - relatată la viitorul persoanei a II-a - autorul îşi spionează personajul înregistrându-i empatic percepţiile, reacţiile, gusturile, stilul de viaţă. „Cimpanzeea“ e cel mai reuşit personaj al cărţii: studentă la arte rebelă, neînţeleasă de părinţi şi prieteni, fuge de-acasă cu o colegă, se contrează „revoluţionar“ cu oamenii de ordine (într-un supermarket refuză să-şi lase rucsacul la intrare, într-un metrou ia apărarea unui ţigănuş cerşetor alungat în timp ce recita Luceafărul), luându-şi revanşa asupra realului prin fantezii asasine în cascadă, spre a eşua epuizată într-un pub subteran.

Deschiderile halucinatorii către existenţa ei viitoare sparg plafonul realist, înainte să aflăm că nimic nu a început, iar tâ­năra nici nu s-a trezit din somn... Lumea tinerilor glossy şi personalitatea sălbatică, dar autentică a „cimpanzeei“ sunt, oricum, excelent surprinse (prin comparaţie, restul oamenilor par cimpanzei camuflaţi). Altă piesă de vârf, dar în registru fantezist e Cum am întemeiat Montrealul – explicaţia unei replici argotice obscure din povestirea cu Irina. Stilul literaturii franceze premoderne cu exploratori e parodiat cu vervă plebee, cam şarjat pe alocuri, însă ceremonialul conţine o epică eroi-comică plină de viziuni baroce în care timpul şi spaţiul sunt relativizate, iar eroii cu nume caricaturale - seduşi de o zeiţă pe care-o numesc Mira, iar sălbaticii - Koué ce le perturbă descinderea pe ţărmul Canadei – contemplă printr-un pergament vrăjit al acesteia viitorul omenirii. Prin faţa ochilor li se derulează filmul ininteligibil al Istoriei, de la Iisus la Darwin şi icon-uri pop, dublat de povestea orientală a Mirei, cu ecouri din Avatarii faraonului Tlā şi O mie şi una de nopţi. La urmă, gâlceava coloniştilor privind numirea „pământului nou“, desfăşurată între „realişti“ (Mont Real) şi cei fideli autorităţii suveranului (Mont Royal), va fi rezolvată în favoarea adevărului iluziei. În schimb, Nemuritorul este doar un experiment ingenios şi demonstrativ, având în centru un ins ce se întoarce în timp printr-o privare de somn á la Eliade, spre a-şi reprograma, din punctul de catastrofă, iubirea ratată, dedublându-se şi urmărindu-l pe îndrăgostitul de odinioară, jucându-se cu timpul după calcule care-l dau drept nemuritor şi construindu-şi inutil o carieră de seducător literar. Iar Tandreţea felinelor mici e o naraţiune gestuală fiţoasă în care deficitul deliberat de informaţie privind personajele (un cuplu gay şi pisica lor) obscurizează relatarea încheiată printr-un climax sexual, prim-planul fiind ocupat de jocurile erotice ale... piciorului unuia dintre parteneri. Nu degeaba T.O. Bobe a lăsat-o la final, pentru cititorii deja selectaţi...

Cei care cred că autorul e prea dependent de marotele unui experimentalism optzecist desuet au numai parţial dreptate. Bobe e de fapt un estet capabil să ţeasă din iţele kitsch-ului ambiental contemporan nu numai lumi cvadridimensionale de mare acuitate şi prospeţime, ci şi o proză artistă de lux, în care ironia ludică se îmbină cu feeling-ul retro, iar fineţea observaţiei şi simulările virtuale generează prozopoeme fermecătoare. Însă acest tip de literatură riscă să devină, uneori, de amorul artei, victima propriilor performanţe de virtuozitate narcisiacă. //

// T. O. BOBE
// Contorsionista
// Editura Humanitas,
    2011, 288 p.