Ana Blandiana - schita de portret

Termenii unui contract

Imi imaginez o ancheta pe teme bi­bli­ce la care Ana Blandiana ar fi indemnata sa raspunda. La intrebarea: ce relatie poa­­te stabili cu un episod dramatic, cel al pre­da­rii tablelor Legii pe muntele Sinai, pre­su­pun ca ea nu ar retine, in mod primor­dial, latura profetica. Nici conditiile de pre­parare a multimii pentru strabaterea de­ser­tului nu i-ar confisca atentia. Cred ca ar descoperi un punct de coincidenta, pas­trand proportiile, in revelatia patriar­hu­lui, ca indeplineste o menire, calauzind si pre­venind, chiar daca e mahnit ca mul­ti­mea, pentru care se sacrifica, se lasa is­pi­ti­ta si de alte chemari. Solemnitatea se de­gradeaza prin veselia oarba in jurul vite­lului de aur. In ce o priveste pe Ana Blandiana, pe filiera indeletnicirii de apos­tol pe care nu o refuza, la ea se adauga chi­nul unei devotiuni, slujirea creatiei, pen­­tru care se simte predestinata si care revendica staruinta, concentrare, rafinare a gandului si a expresiei. Intre cei doi poli (datoria civica si arta) va trebui sa pen­du­leze, tinzand spre un echilibru. Iata ter­me­nii unui contract de la care nu abdica, ori­cate jertfe i se solicita.

Pot aduce o marturie personala, de­scri­­ind o faza de cotitura in traiectoria poe­tei. Am povestit pe larg intamplarea in­­­tr-o relatare aparuta in presa. Revenind, bat aparent pasul pe loc, inspirat de fapte cla­sate in timp. Totusi, inaintez, ma depla­sez in spatiu, caci aleg un unghi de con­tem­­plare diferit, pun altfel accentele, ating alte teluri. Ma bizui pe capacitatea de in­­noi­re a actului de evocare. De asta data nu vreau sa pierd ocazia de a umple o se­rie de goluri omise la prima mentionare. Despre ce era vorba? Despre surpriza pe care am trait-o intr-o dimineata, gasind in cutia de scrisori din locuinta mea, in Hei­del­­berg, pe Hölderlinweg, un plic enigmatic.

O corespondenta cifrata

Era in ultimul an, inainte de prabusirea dic­taturii in Romania, iar ciudatul mesaj se incadra oarecum in neprevazutul eve­ni­­­mentelor care au urmat. Nu atribui di­men­siuni exagerate imprejurarii, incerc, in­­sa, sa relev, abia acum, unele conexiuni. Pli­cul nu era francat, nu se specifica numele ex­peditorului, nu parea sa fi parcurs ruta obisnuita a postei. Am strabatut curios textul, cautand sa desprind talcuri as­cun­se. Imi scria o colega din confreria lite­ra­ra, Ana Blandiana, si imi semnala ca se confrunta cu circumstante putin comune. Fusese nevoita sa ia masuri de precautie pentru a evita interventia aparatului de represiune. Abia mai tarziu am dezlegat se­cretul (cum a circulat depesa). Ana Blan­diana a obtinut sprijinul Ambasadei Germaniei din Bucuresti, care a asigurat transportul prin curier diplomatic, ocolind strictul control al forurilor locale. Ce imi transmitea poeta cu sufletul la gura? Se afla la ananghie, ajunsese intr-un impas nu numai de creatie, dar si de existenta. Ca­racteriza plastic situatia fara scapare, spunand ca e "zidita in tacere". Se stran­se­se un cerc sufocant in jurul ei.

I se oprise de la publicare un volum care fusese anuntat in Biblioteca pentru Toti. O rubrica permanenta pe care o sem­na la Romania literara nu mai avea drept de aparitie. In fata casei stationa, fara intrerupere, o masina, nu putea zari cine era inauntru, banuia ca persoana res­pectiva se achita de o misiune de as­cul­tare si control si trebuia sa intervina la comanda in clipa oportuna. Nu erau in­­chi­puiri de om speriat, tentat sa halucineze. Poeta cunostea cazuri similare, destine smulse din cotidian din ordinul despotului capricios. De ce apela la sprijinul meu? Ma vizitase o singura data la Heidelberg, impreuna cu sotul ei, Romulus Rusan, in perioada activitatii mele ca lector la Uni­ver­sitate. Dialogul nostru a fost deschis, fara circumspectie, ca intre colegi de breas­­la care militau pe aceeasi baricada pentru alungarea tiraniei, pentru libertatea scri­su­lui, pentru apararea esteticului. Nu intre­ti­nu­sem la Bucuresti relatii prea stranse, frec­ventam alte medii, marcati de gene­ra­tii diferite.

In stilul de confesiune din epistola stra­nie, nu ezita sa adopte un ton cald de inti­mi­tate, din care se degaja o incredere de­loc obisnuita. Eram prevenit ca era depo­zi­tia unui om disperat si mi se cerea sa actionez de urgenta. Ea ma considera o rotita intr-un mecanism ce putea fi pus in mis­care. Optand pentru acest releu de transmitere, voia sa alunge o suspiciune a supraveghetorilor, caci nu lua contact di­rect cu presa sau cu posturile straine de radio. Se rezuma la o rugaminte de coo­pe­rare intre confrati, inscrisi pe aceeasi orbita, eu fiind membru, in continuare, al breslei literare. Ea n-avea de unde sa stie ca Universitatea din Heidelberg primise in ochii Securitatii un renume dubios, era tre­cuta pe lista neagra, celor care cala­to­reau peste hotare li se indica sa nu po­po­seas­ca in orasul de pe Neckar, unde se instalase un focar reactionar de fascisti si sionisti. Am vazut confirmate supozitiile ca suntem plasati intr-o categorie male­fi­ca, am avut posibilitatea sa citesc, dupa 1989, rapoarte ale Serviciului Secret pu­bli­cate la Bucuresti.

Ana Blandiana folosea un limbaj am­biguu, dar reiesea ca insista sa transmit, mai departe, prietenilor de la Europa Li­bera datele din depesa ei. Ceea ce am si facut. De la microfonul postului de radio, la München si la Paris, intai Gelu Io­nes­cu, apoi Monica Lovinescu au ripostat prompt la malversatiunea de la Bucuresti. Alarma a fost perceputa in gravitatea ei. O poeta de inalta calitate era impiedicata sa mai scrie si strivita sub teroare. S-a pro­dus imediat o aplanare, autoritatile s-au grabit sa salveze aparentele. Volumul sechestrat a fost difuzat o zi sau doua in librarii. Apoi a fost din nou retras din co­mert. Nu se mai putea, insa, pretinde ca in cultura s-ar uza de interdictii, de sanctiuni administrative. Era manuit un joc du­pli­ci­tar. Ceea ce se repara la suprafata nu rascumpara dislocarile din adancuri. In acest caz, o fiinta fragila cu un organism avariat, izolata intr-o semicarcera, era su­pusa batjocorii de a fi dependenta de nis­te cerberi primitivi.

Actiona curios sistemul de reprimare. Ceea ce iesea din spatiul cedat zbirilor lo­cali, cu abuzurile lor nesfarsite, trebuia sa corespunda altor criterii. Pentru exterior, regimul de salbatic dictat afisa o masca de toleranta si blandete, se insinua, fara ca minciuna sa rusineze pe emitatorii ei, ca cetatenii se miscau liber si era garan­tat dreptul de exprimare. In replica, nu se pu­tea miza, insa, pe contradictia flagran­­ta, deoarece tiranul avea accese de im­pul­sivitate, anula brusc logica invaluirii prin mangaieri si dezmierdari a Occiden­tu­lui. Atunci se succedau crizele de bru­ta­li­tate, stapanul absolut lovea fara crutare, nu mai tinea cont de urmari.

Prezenta celor de la Europa Libera era un factor important de relativ echili­bru, exista o contracarare, nu se mai pu­tea camufla imixtiunea in cultura. Se crea­se un alt centru de putere de care se cioc­neau si cei de la cabinetele de partid, ierarhia de valori se stabilea treptat in alta parte, nu mai era valabil clasamentul marcat de ideologie si de atasamentul de partid. Cine era promovat la Paris sau Mün­chen inceta sa mai fie un obiect cu totul pasiv, expus fara protectie sicanelor si abuzurilor.

Cooperare si exigenti

Infatisand enorma dificultate in care fusese aruncata Ana Blandiana, am evi­den­tiat cat de impecabil a procedat echi­pa de la Europa Libera. Cele spuse in emisiune au avut un ecou ime­diat: cer­be­rii au fost fortati sa re­traga gesturile de sa­ma­volnicie. Ascultatorii postului de radio asteptau cu infrigurare verdictele emi­se de Monica Lovinescu cu pri­vire la volu­me­le intrate in librarii, corectand astfel bilan­tu­rile oficiale si ierarhiile false. Cei talen­tati capatau un certificat de autenticitate care ii recoman­da in tratativele cu ga­ze­te­le si editurile. Li se deschidea usa lansa­rii. Aveau o legi­ti­mare. In focul infruntarii au aparut si note subiective, fiindca nu in­­totdeauna era preferat rafinamentul este­tic, se acorda in­­taietate, explicabil, formu­lei radicale de contestare. In jurul celor doi promotori de cultura veritabila, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, s-a strans o formatie de li­te­rati experti, care comentau saptamanal noi­le nume, selectau valorile. Predomina un spirit de coeziune rar per­cep­tibil alteori in raporturile dintre profe­sio­nistii scrisului. S-au distins in efortul de triere si cata­lo­gare: Tepeneag, Goma, Lu­cian Raicu. S-a inchegat, atunci, o soli­da­ritate de bun augur. Erau generosi si se bucurau de suc­cesul altora. Se stra­duiau sa aduca argumente de sustinere, se bazau pe ra­tiu­ne si entuziasm. Ce senzatie recon­for­tan­ta! Din pacate, acest cli­mat s-a destra­mat ulterior. S-au stre­cu­rat in emisiuni si impostori care simulau doar revolta, pes­cu­iau in ape tulburi si s-au divulgat apoi ca amatori de scandal si ca­rieristi.

Exceptional, s-a impus in atmosfera de lucru principiul discretiei, se intervenea pru­dent. Desi pe un teritoriu liber ferit de cen­zura si de procese verbale confi­den­tia­le, se putea banui ca in alta parte se stie ce se vorbeste, cine cu cine sta la taifas. Straduinta depusa pentru a con­ser­va un soi de clandestinitate era rezultatul chibzuintei aratate de Monica Lovinescu. Pentru a-i proteja pe interlocutorii din tara, la cheremul aparatului politienesc, amfi­trio­nii din Paris nu destainuiau celorlalti ce vizite au primit, nu transmiteau mai de­parte ce li se comunicase. Un oaspete in­­tampinat cu cea mai calda amabilitate nu banuia cine mai trecuse pragul aparta­men­tului, secretul era ingropat, aplican­du-se regulile conspiratiei. Tin minte cur­sa pe care am efectuat-o pe malul Senei prin 1984 impreuna cu Ioana Craciunes­cu, plecand de la "barlogul" lui Goma, fa­cand o escala intr-o cafenea, la Odeon, unde trebuia sa ne intalnim cu Virgil Ta­nase si continuand pelegrinarea pana la Rue Pinton. Tineam seama de prezenta po­sibila pretutindeni a iscoadelor Bucu­restiului. Imi expun acum mahnirea in fata unui contrast constatat ulterior intre transmisia elevata, cladita pe stima si in­­credere, din timpul convorbirilor acasa, si unele din insemnarile din jurnalul Monicai Lovinescu sceptice, mai putin amicale.

De alta natura au fost reactiile alergice ale altor militanti pe baricada. M-am raliat adesea judecatilor lui Paul Goma, agere si lucide, asupra gesturilor unor exponenti ai disidentei. Mi-a displacut, insa, comen­tariul lui ursuz si zeflemisitor la contributia Anei Blandiana, ironiile iscate de ispravile pi­sicului Arpagic au fost neloiale. Lui, unui campion absolut in arta rezistentei, nu-i putea rapi nimic din glorie daca ad­mitea si alte participari, poate nu atat de zgomotoase pe o scara a indraznelii.

In arena

Dupa iesirea la lumina, Anei Blandiana i s-a conferit misiunea de a fi o instanta mo­rala. Parea predestinata sa joace un rol de deschizator de drumuri in sfortarea colectiva de emancipare. Infaptuia mai multe atribute: era femeie cu o infatisare frumoasa si delicata; dovedise un simt civic major, rationa ca un combatant pre­pa­rat in lupta de idei; ocupa posturi de ras­pundere obsteasca, i s-au incredintat sperante si doleante. Daduse ea, in pri­mul rand, notiunii de natiune un continut nou, consecvent cu vechile aspiratii fecun­de ale traditiei, largind, insa, sfera cu des­chi­dere spre modernitate, spre toleranta, spre fraternitate intr-o integrare euro­pea­na. Poate tocmai de aceea a colectat adversitatile stihiei. Ceea ce starnea furia era hotararea de a sfida tropismele care pareau eterne. Ea nu voia sa conserve imo­bilitatile fataliste. Dezgrop din sume­de­nia de riposte penibile un pamflet gaz­duit intr-un ziar central de mare tiraj, Ade­varul - 25 august 1990. Rechizitoriul in­­cepe printr-o interpelare directa. "Destinul Romaniei, doamna Blandiana, e crucial azi nu doar pentru ca a fost inlaturata o dictatura politica - ci pentru ca un­de­va, in contextul «computerului» cos­mic - care coordoneaza istoria - se coa­ce o revolutie astrala ce impune sub­constientului romanesc aceasta ta­ioa­sa porunca pe care o impunea si Ham­let mamei sale: «Imparte-ti inima-n doua si arunca jumatatea cea pu­tre­da». Aceasta e marea falie on­to­lo­gica pe care o traversam traind-o, iar «strunga» politica n-a facut decat sa verifice, in capacitatea ei de apre­hen­siu­ne istorica, o intelectualitate ce pa­rea sa ne fie emblema si care s-a do­ve­dit, in buna parte, inapta sa treaca peste aceasta strunga. Brutal spus, ea face parte azi din «jumatatea cea pu­treda» a destinului romanesc, menita sa fie fertila numai pana la actuala ba­rie­ra a timpului, ea si-a epuizat in pro­fun­ditate orizontul demiurgic… Orice tesut aflat in disjunctie functionala emi­te involuntar toxine. Aceasta intelec­tua­li­tate «superba» ce devenea jumatatea cea putreda a destinului romanesc a emis, prin insasi ingustarea orizontului ei functional, intreaga toxicitate a pro­priei exasperari: a cautat sa devina functionala impotriva curentului normal a istoriei".

Dincolo de bolboroseala (o termi­nolo­gie stridenta: computer cosmic, subcon­stien­tul romanesc, revolutia astrala, des­ti­nul genetic, falie ontologica etc.), se poa­te distinge o directie de atac:

- elita care s-a indepartat de vointa mul­timii a tradat, e sterila, trebuie inla­tu­ra­ta;

- modul de eliminare include violenta, su­primarea fizica, solutii care nu mai tre­bu­ie justificate.

Sub aceste auspicii sinistre a avut loc ciocnirea cu o doctrina a cavernei. Cum reac­tioneaza fondul valid? Pamfletul pro­pu­ne un mod de a transa lucrurile fara mila, fara regrete, taind in carne vie. "In­stinctul de rezistenta al celor sanatosi (dar care n-au avut cum accede, prin edu­catie si cultura, la intelegerea in­te­lec­tuala a lucrurilor) a fost prompt. El nu a fost decat o reactie a «celulelor sa­natoase» ce vor cauta intotdeauna sa inlocuiasca si sa le «suprime» (sa le suprime la modul cel mai propriu). Iata, doamna Blandiana, de ce ati fost si va simtiti inca amenintata fizic: celu­le­le sanatoase detin instinctul genetic al derularii istorice!... Ori poate ca tine de destinul dumnneavoastra… Si al al­to­ra sa ramaneti in aceasta discre­pan­ta confuza: sa deveniti o durere a noastra, durere a unei chirurgii onto­lo­gice - necesare, «criante» si elimina­to­rii - in aperceptie temporala si nu doar spatiala -  spiritului romanesc".

Observ ca, tentat sa schitez liniile unui portret, n-am staruit asupra unor trasaturi definitorii in profilul Anei Blandiana:

- vocatia lirica exceptionala. Evolutia poeziei spre concizie, metafora nu iese din registrul gravitatii. Faptul ca am ocolit analiza versurilor se explica prin rigori de spatiu intr-o gazeta si prin lipsa mea de deprindere in investigarea liricii;

- investitia de energie in proiecte de uz obstesc (Academia Civica, Memorialul de la Sighet);

- performanta atinsa in contactele cu exteriorul. Ana Blandiana e chemata sa con­tribuie la elucidarea unei teme legate de consolidarea solidaritatii europene. Tex­tele publicate in presa straina (Frank­furter Rundschau) denota cunoasterea structurilor complexe si o indemanare in formularea tezelor. Imi ingadui sa exem­pli­fic, pe scurt, la acest punct.

Ana Blandiana cerceteaza psihologia masei in procesul de primenire a men­ta­li­ta­tilor, distinge spaima difuza ca dispare o certitudine, un echilibru. Ca sa carac­te­rizeze o circumstanta, nu renunta la for­mu­larea poetica "cu lumina clatinitoare ca o apa care nu reuseste sa ia for­ma vasului care a fost turnata". "Un ames­tec de rusine, incertitudine si tea­­ma" descopera la cei cu care a stat de vor­ba. Remarcabil e ca nu se exclude pe ea insasi, remarca la dansa acelasi pro­ces de nefixare. Se pierd reflexele vechi si dureaza o vreme pana se formeaza al­tele noi. (Articolul Spaima si fascinatie la disparitia unui sistem - Frankfurter Rundschau, octombrie 1993).

Intr-un alt text vorbeste despre "li­ber­tatea ca nevroza". Si conchide: "secretul democratiei este, in ultima instanta, un secret al proportiei si consta in in­­te­le­ge­rea de a nu da nimanui o parte din putere atat de mare incat sa poata naste ispita de a fi luata in intregime. Un secret care se invata destul de greu". - Frankfurter Rundschau (de­cem­brie 1993). Sunt cuvinte intelepte care demonstreaza maturitate de gandire politica si intelegere a stadiului civilizatiei. As introduce o singura rezerva. Cand spar­ge cercul excesiv local si priveste de sus, obiectiv, sfortarea de integrare au­toh­tona, nici ea nu depaseste, uneori, mai hotarat un instinct al "complicitatii" (so­co­teste ca e bine sa apere fara reti­ne­re imaginea tarii in lume).