Andreea Nanu: „Noapte americană“ - un roman despre războiul armelor şi lupta noastră interioară, de fiecare zi

Titlul romanului „Noapte americană“ ar sugera o imagine pe măsură, hollywoodiană. Descoperim însă, pe prima copertă, chipurile a doi bătrâni care par să fi traversat lunga noapte a Istoriei.

Sunt străbunicii, Alexandru şi Floarea Nanu. Ţărani din satul Chiriacu. Le-am ales chipurile fiindcă, în expresivitatea lor, concentrează o întreagă frescă a secolului XX. E adevărat că o simplă privire spune multe. O privire poate la fel de bine să şi tacă, dar grăitor, ascunzând un mister, o poveste care se vrea descoperită. Cred că suntem, esenţialmente, poveste. Iar oamenii, la fel ca şi textele, au nevoie de o lectură atentă, iubitoare.

Despre ce „Noapte” este vorba?

Titlul romanului „Noapte americană“ este inspirat de procedeul cinematografic cu acelaşi nume, prin care se filmează scene nocturne pe timp de zi, aplicând filtre speciale. L-am ales fiindcă mi s-a părut o metaforă sugestivă pentru ideea de „iluzie”. Fiecare îşi trăieşte, la un moment dat, noaptea lui americană. Romanul spune povestea unui regizor, Anton Silvestri, care se întoarce în satul natal pentru a face un film despre Război şi anii care au urmat, în comunism. Priveşte realitatea prin intermediul filtrelor, fiindcă aşa îi cere meseria. În acelaşi timp, Silvestri ajunge să deconstruiască filmul propriei vieţi, să înţeleagă că, odată ce dăm filtrele la o parte, descoperim realitatea goală, adevărul necosmetizat. Iluzia ne tentează. E comod, e facil. Iar lumea în care trăim ne încurajează să cultivăm iluzia ca mod de viaţă. Însă vine un moment în care vrem să ne regăsim, simţim nevoia de a ne restitui nouă înşine propria viaţă, în adevărul ei. Povestea lui Silvestri se leagă de a celor pe care trebuie să-i redescopere. Este şi un roman despre reconstituire.

Îl putem considera  un roman autobiografic?

Romanul este inspirat din fapte reale. Acţiunea este plasată în satul meu natal, Bogdăneşti, iar scenele din război pe care le evoc sunt desprinse din amintirile bunicilor mei, mărturii pe care am reuşit să le adun în timp, ca parte din istoria familiei noastre. Personajul-simbol al romanului, Moşu, un fel de călăuză tarkovskiană, obişnuia să privească cerul înstelat cu o întrebare pe care mi-o amintesc şi acum, şi care m-a urmărit în toţi aceşti ani: „Când or veni americanii?” Aştepta, credea că americanii vor veni să-l salveze, pe el şi lumea lui. Anton Silvestri este un fel de alter ego al meu, în sensul că el este artistul care recuperează realitatea prin memorie; materialul brut ajunge la regizor pentru a fi prelucrat, pus într-o formă estetică, fie că e vorba de film sau roman, pentru a putea fi transmis mai departe într-o manieră transfigurată, de metaforă. La fel şi amintirile despre Război, despre sat, despre anii în comunism, despre schimbarea mentalităţilor şi denaturarea relaţiilor fireşti dintre oameni, dar şi ecourile contemporane ale unei tragedii care continuă să ne bântuiască, toate acestea şi-au găsit loc în roman în formă esenţializată, stilizată. Parabola duce mai departe sensul istoriei, fie că este vorba despre Istoria cu majusculă, universală, sau de istoria personală a fiecăruia dintre noi. Ne spunem povestea dar, în acelaşi timp, rescriem marea poveste a lumii, în care ne găsim un loc, o voce, într-o familiaritate care reprezintă, de fapt, propria noastră umanitate.

După romanul precedent, „Scrisoare pentru Ida“, în care fotografia este subiect predilect dar şi personaj, în „Noapte americană“ exploraţi din nou imaginea, însă dintr-o altă perspectivă, de peliculă cinematografică, într-o formulă narativă inedită.

Un roman într-un roman, sau filmul unui film. Anton Silvestri încearcă să reconstituie un episod din istoria satului Bogdăneşti. O istorie interesantă, dat fiindcă în timpul războiului frontul ajunsese foarte aproape de sat, încă se văd urmele tranşeelor pe dealurile dimprejur. Bogdăneşti a fost un punct de legătură important între combatanţi şi populaţia civilă, au scris despre asta prozatorii interbelici, Cezar Petrescu, Ioan Missir. Prin Bogdăneşti se făcea retragerea trupelor spre Slănic Moldova;acolo exista un sanatoriu unde se refăceau soldaţii răniţi pe front, însă erau găzduiţi şi de familiile din sat. Acesta este filmul istoric, obiectiv, pe care Silvestri încearcă să-l pună cap la cap. Totodată, el îşi trăieşte propriul film interior, reevaluând împrejurările care l-au transformat, cu sau fără voie, într-un exilat. Ca şi generaţiile de dinaintea lui, Anton Silvestri se află la graniţa dintre lumi. Poartă moştenirea anilor de comunism dar şi „povara” libertăţii redobândite prin sacrificii. Unda de şoc a istoriei nu ocoleşte pe nimeni. Viaţa lui personală va fi sacrificată, chiar şi fiul lui, Saşa, devine o victimă a ideologiei. Silvestri trăieşte tragedia de a nu avea cui să transmită darul libertăţii, în care el însuşi nu mai crede. La montajul unui film, se păstrează cadrele reuşite. În filmul vieţii lui, Silvestri este obligat să asume şi părţile întunecate.

Pelicula, o tapiserie de lumini şi umbre...

...Ca viaţa. Jocul dintre lumină şi întuneric mă duce cu gândul la lupta lui Iacob cu Îngerul. În general, avem prejudecăţi, spunem că lumina e bună şi întunericul e rău. Dar din perspectiva imaginii, lucrurile stau altfel. O lumină prea puternică poate să voaleze, să şteragă imaginea imprimată pe hârtie sau film, în timp ce întunericul e ingredientul fără de care nu se produce developarea. Descoperim uneori, aproape paradoxal, că întunericul, zonele gri, sunt indispensabile aflării adevărului. „Noapte americană“ este un roman despre viaţă şi supravieţuire, despre trecut şi prezent, despre dialogul dintre istoria tuturor şi istoria fiecăruia, despre războiul armelor şi lupta noastră interioară, de fiecare zi, din fiecare ceas. Este un efort de reconstituire obiectivă şi de regăsire subiectivă. Silvestri descoperă că este regizorul filmului său dar, în acelaşi timp, o forţă invizibilă îi regizează destinul. Înţelegem, odată cu el, că nu suntem reductibili la noi înşine. Suntem legaţi de cei de dinaintea noastră şi de generaţiile care vor urma. Umanitatea nu este o sumă de individualităţi, ci o tapiserie de persoane, de vieţi care se întrepătrund şi se oglindesc, oferindu-ne şansa să ne descoperim unii altora de ce şi pentru ce trăim.

Lumea de atunci sau lumea de acum?

Lumea satului se schimbă, geografia exterioară şi aceea a universului uman din sate evoluează, e firesc. Există însă întotdeauna constante care ne definesc mai mult decât fracturile, deşi acestea din urmă sunt mai spectaculoase, mai vizibile. Constantele sunt acele ireductibile ale naturii umane care nu se schimbă: nevoia de a comunica, de a iubi, de a răscumpăra, de a avea un sens. Conflictele dintr-o comunitate pot îmbrăca forme diverse, în funcţie de contextul genral, dar raţiunile lor umane sunt aceleaşi. M-a sensibilizat, de exemplu, realitatea copiilor părăsiţi de părinţii nevoiţi să plece la muncă în străinătate. Fie că evoc realitatea gri din anii războiului fie că descriu lumea pestriţă a zilelor noastre, singurătatea şi abandonul au aceeaşi culoare, crizele sufleteşti sunt la fel de intense, dramele la fel de profunde.

Aţi scris un roman într-o perioadă în care aţi debutat cu cronică de teatru şi film. Care e, pentru dumneavoastră, relaţia dintre proză şi teatru?

„Noapte americană“ se leagă şi de interesul meu pentru teatru şi film. Este un roman cinematografic, nu numai din perspectiva temei, ci şi a tehnicii narative. În filmul romanului, interpun fragmente de scenariu; sper ca dialogul permanent între registre să-i confere dinamisn, pentru că e o construcţie al cărei tempo corespunde ritmului nostru de viaţă, alert şi sincopat. Însă nu mi-am refuzat plăcerile contemplaţiei, sunt partea definitorie a stilului meu, ca prozator. Anton Silvestri reflectează pe marginea regiei, a posibilităţilor pe care arta le oferă - sau nu - pentru a spune adevărul. Scriind cronică de teatru şi film în paralel cu acest roman, am înţeles că a fi regizor sau actor nu e o simplă meserie, e mai ales o vocaţie, una foarte solicitantă pe care trebuie s-o asumi în totalitate. Altfel, rişti să nu fii credibil. Sau să te compromiţi. Silvestri încearcă să redevină credibil pentru sine însuşi, deşi trebuie să înfrunte constant tentaţia„micului compromis”, a câştigului rapid şi fără urmări. O dilemă mereu actuală. De multe ori trebuie să alegi între viaţa ta şi a cărţii pe care o scrii, tocmai de aceea arta autentică cere vocaţia fără de care nu poţi rezista, nu poţi crea. Cea mai acerbă competiţie e cea cu tine însuţi, într-o perioadă în care arta, fie că e film, teatru sau literatură, e supusă modelor (pe fondul crizei modelelor) şi e tentată să renunţe la exigenţele sale fondatoare.

Ce rămâne după „Noaptea americană“?

Realitatea. Silvestri demontează filtrele. Însă o realitate transfigurată, fiindcă i-a redescoperit înţelesul. Suntem înfometaţi de sens, spunea Steinhardt, şi acest lucru l-au trăit toţi cei care au traversat, la un moment dat, situaţii-limită. Criza existenţială te suspendă din confortul cotidian, te obligă să te reconsideri din perspectiva lucrurilor esenţiale de la care ai abdicat. Noaptea americană e o metaforă, o noapte generică. Dar e şi o criză contextuală, cu personaje identificabile, ale căror vieţi au lăsat o amprentă concretă, în ciuda faptului că tot ce ne rămâne la final e corpul subtil al amintirilor. Sper ca după Noaptea americană să rămână dacă nu un tablou complex, măcar o suită de fragmente coerente, ca atunci când urmăreşti povestea spusă de o suită de schiţe într-o expoziţie sau o compoziţie muzicală, al căror sens este dat mai degrabă de o căutare împărtăşită. Vrem să ştim cine suntem, de unde venim, cui aparţinem, ce loc ne revine în lumea în care, aşa cum spunea Heidegger, „suntem aruncaţi”. Silvestri părăseşte „noaptea” nu cu un răspuns, ci cu o întrebare esenţială: unde sunteţi? Fiindcă important nu este ceea ce găseşti la un moment dat, ci Căutarea însăşi.

Interviu realizat de TEODORA STANCIU

Cine este Andreea Nanu

Andreea Nanu (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă“ (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit.

În 2016, la Târgul de carte Gaudeamus, a lansat ediția a doua a tetralogiei „AnoTimpurilor“, îngrijită de editura EIKON. Romanele „Ziua cea mai albă“ (Iarna), „Numele ei era Uitare“ (Primăvara), „Insula Melc“ (Vara) și „Timpul splendorii“ (Toamna) sunt o călătorie caleidoscopică în imaginile poetice ale anotimpurilor, ghidată de jocul memoriei, dialogul artelor şi nobleţea poveştii.

În 2015, Andreea Nanu a lansat un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot“, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu, iar în 2017 a lansat romanul „Scrisoare pentru Ida“. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa. Scrie cronică de teatru şi film şi semnează rubrica radiofonică de teatru Cum vă place.

***

Fragment din romanul „Noapte americană“ de Andreea Nanu (în curs de apariţie la editura Eikon):

„...Viaţa pune adevăruri în gura celor pe care-i dispreţuim. Probabil ca să ne smerească. Da, eu, Anton Silvestri, sunt un poet. Un mare poet ratat. De când mă știu, m-am urât și m-am iubit cu o intensitate egală. Am crezut că asta înseamnă echilibru. Dacă-l păstrezi, nu ți se poate întâmpla nimic rău, nu-i așa? Ei bine, se pare că m-am înșelat. Echilibru meu a transformat zilele vieții mele într-o curgere egală, amorfă, atrofiindu-i sensurile. Nu mai simt și nu mai înțeleg nimic. Ca o coardă care se slăbeşte...La puţin timp după moartea lui Sașa, am cărat cu John o cameră de filmat ucigător de grea, mi s-a întins tendonul la genunchiul stâng. O vreme, am șchiopătat. Apoi, la sfatul doctorului, am purtat o genunchieră strânsă și lucrurile s-au remediat. Însă eu tot șchiopătam... Acum nu mai era doar piciorul ci întreaga mea ființă, incapabilă să-și regăsească verticalitatea. Mersul poate fi reînvățat. Alte lucruri, nu. Nu puteam să învăț să trăiesc după Sașa, eram incapabil să-mi imaginez existenţa în golul care se căscase în urma lui, în ziua acelei morți

care se întindea, laxă, umbrindu-mi orele, transformându-le într-o zăpușeală dezgustătoare. Soția mea a făcut un efort, era obișnuită cu morțile repetate, cu plecările, cu exilurile, cu ștergerea de pe fața pământului a tot ce-ai fost vreodată. O vedeam, ca și cum aș fi privit-o de la distanță, cum trece prin durerea aceea absolută, de parcă ar fi traversat complet goală o iarnă siberiană. Era înghețată. Trupul ei firav, în ciuda rezistenței sportive, atrăgătoare, devenise imobil, încremenit. Nu s-ar fi înfiorat nici dacă aș fi vărsat pe ea, din greșeală, un vas cu apă fierbinte. Ochii ei căpătaseră o culoare necunoscută, de metal topit și apoi răcit într-o formă lipsită de expresie. O ajuta fiindcă în felul ăsta era scutită de întrebări indiscrete, inutile. Devenise complet opacă, imună, în timp ce eu îmi constatam, pe zi ce trecea, o transparență crescândă, înfricoșătoare. În absența cuvintelor pe care le abandonasem, chipul meu vorbea, mâinile mele tremurau strigându-și neputința prin vinișoare subțiri apărute peste noapte, părul cu urme argintii, ca poteci răsfrânte printre gânduri, pe care nimeni nu s-ar fi încumetat să le urmeze. Chiar eu i-aș fi descurajat dacă ar fi încercat, fiindcă știam că nu duc nicăieri. E insuportabil să vrei să te ascunzi și să nu poți. Zile, luni la rând am umblat gol pe stradă, în văzut tuturor. Hainele îmi rămăseseră aceleași și asta, neschimbarea, monotonia lor sporește în ochii celorlalți propria ta transparență. Încercați, dacă nu mă credeți. Îmbrăcați-vă câteva zile la fel și cu siguranță se va găsi cineva care să vă întrebe: S-a întâmplat ceva? E ceva în neregulă cu tine? Nu, nu e nimic în neregulă, doar că ființa interioară a devenit dintr-o dată vizibilă. Așa ni se întâmplă, să țâșnim afară din albia aparențelor, cele pe care le cultivăm cu osteneală, migălos, chiar și fără să ne dăm seama. După ce te-a împins foarte în adânc, suferința te propulsează la suprafață, nepregătit, așa cum te afli, în văzul tuturor. Un lucru misterios, din zodia nașterii și a morții. La început mi-a fost rușine. O imensă, împovărătoare rușine. Să continui aşa, descărnat de tot ce-ai fost și ai simțit vreodată, ca o clădire în ruine, încă vibrând de suflul exploziei care o pune la pământ. Apoi am început să mă obișnuiesc. Trebuie să ai un ritual zilnic, îmi spunea psihologul. O doamnă drăguță care credea în forța obișnuinței, avea o gamă întreagă de mecanisme comportamentale pe care se oferea să mi le pună la dispoziție, la fel de simplu cum mi-ar fi oferit o cafea, sau un ceai anume. Am cea mai bună cafea, spunea dezvelindu-și dinții albi...de parcă ar fi încercat să mă convingă că rețetele ei de calmare a subconștientului n-ar fi putut da greș niciodată. N-am reușit să învăț nici unul din ritualurile pe care mi le vindea. În schimb, am făcut un ritual chiar din întâlnirea mea cu ea. Vânătorul a devenit, fără să știe, vânat. Doctorul s-a transformat în pacient. Asta mi-a întărit convingerea că totul în jur e un teatru al umbrelor, unul miniatural pe care-l purtăm cu noi peste tot, chiar și în cele mai intime experiențe, până în clipa în care noi înșine devenim umbre în mecanismul fin numit univers, o cutiuţă muzicală de care Dumnezeu nu se desparte niciodată...

*

Noaptea mea americană…Aproape că ai putea s-o iei drept una adevărată, dar ceva tot lipsește: stelele. Filtrul oferă un singur lucru: obscuritatea. Stelele însă… sunt cu totul altceva. Semn că nu poți răpi nopții adevărata ei splendoare… Da, o noapte fără astre, e tot ce pot să fac. Cam la asta se reduce viața mea.… Noaptea mea, iluzia mea…Iluzia nu e totuna cu minciuna, îmi spuneam adeseori, ca să mă încurajez. Uneori „iluzia” poate fi transfigurată, prin artă. E un mijloc către ceva mai înalt... Să spui oamenilor adevărul, adevărul, înțelegi?

... Cerul se limpezește, zgomotele se estompează, o lumină călduță, ca de ieșire din vis, scaldă drumul de praf pe care coboară Anton Silvestri, lăsând în urmă mlaștina și platoul de filmare. Filtrele singure au rămas înfipte pe catalige, ca niște cocostârci rătăciți la malul apei. Ce mai noapte americană. Dacă nu se stricau filtrele, nici că m-aș fi deşteptat... Pentru ce să vină americanii? De la facerea lumii și pân-acu, omul tot mai așteaptă să fie salvat. Și deodată, filtrele se defectează, te trezești la realitate, rămâi cu ochii în soare. Istoria își scrie singură scenariul, își interpretează perfect rolul, n-are nevoie de indicații regizorale, nici de decoruri, nici de filtre. Ne furăm căciula singuri. Omul are nevoie de iluzii. Cinematografia e o artă a supraviețuirii. Am aflat pe pielea mea prețul pe care mi l-a cerut în schimbul succesului. Altă mistificare. Ce noapte mi-a fost viața... Câte filtre, câte așteptări false... Ce înseamnă să aștepți o salvare care nu mai vine? M-am lăudat ca profesionist al nopții americane. De fapt, m-am specializat în a-mi privi viața printr-un filtru convenabil. Să te specializezi în iluzie...dar și să riști, să dai la o parte lentilele fumurii, pentru a te salva.”