Pe aceeași temă
Un veac şi jumătate mai târziu, propunerea lui Heliade-Rădulescu rămâne actuală. Aristotel, dintre numele amintite mai sus, rămâne marele absent în bibliografia surselor primare antice. Fără un proiect confederator, fără pasionaţii care să-şi asume ca destin tălmăcirea Stagiritului, filosoful antic rămâne doar o umbră în bibliotecile noastre. Există, desigur, exegeze inspirate, interpretări tulburătoare ale textelor aristotelice, există o literatură autohtonă dedicată aristotelismului medieval, însă nu avem încă opera aristotelică tradusă în română. Faptul ar trebui să uimească şi să mobilizeze, însă acest lucru întârzie să se întâmple.
Desigur, apar traduceri româneşti din Aristotel, însă ele sunt inegale. Mai ales dacă le raportăm la originalul grecesc. Pentru că ţin încă de auroralul întreprinderii, tălmăcirile pornesc de la premise diferite (uneori intern inconsistente) ale actului de traducere. Apoi, o dominaţie a literarului în câmpul studiilor clasice autohtone face ca aspra scriitură aristotelică să fie receptată, de cele mai multe ori, în registru artistic. Apar astfel traduceri „epice“ (ori de-a dreptul „lirice“) din Aristotel, ilizibile filosofic.
Puţinele tălmăciri cu pretenţii academice ratează adesea elementarul, înţelegerea gramaticii textului grecesc, oferind în consecinţă traduceri nefolositoare. Mai mult, textul tălmăcit este însoţit de interpretări aplicate unui Aristoteles Latinus, care a cunoscut în Evul de Mijloc o intensă şi aplicată exegeză. A combina traducerea textului grecesc cu exegeza variantei latine a operei Stagiritului indică gusturi ciudate: e ca şi cum ai mânca îngheţată cu sos curry. Iar proliferarea eşecurilor este încurajată şi de lipsa unei reacţii critice: există ediţii din Aristotel care nu sunt discutate, despre care nimeni nu scrie, aşa că impostura nu poate fi denudată.
Din aceste motive, rareori ne putem întâlni cu o traducere utilă filosofic a unui tratat aristotelic. Şi chiar mai rar se poate citi un text dedicat unei traduceri aristotelice aplicate. Au trecut şapte luni de la apariţia tălmăcirii tratatului De generatione et corruptione, fundamental pentru „fizica“ lui Aristotel, iar semnalele critice întârzie să apară: un singur coleg a menţionat în presa culturală apariţia traducerii d-lui Andrei Cornea. De această dată, este de două ori regretabil: tălmăcirea este realizată de un excelent clasicist, cu o inegalată experienţă de traducere a textelor filosofice. Faptul că această ediţie nu este discutată indică şi o slăbiciune a presei culturale autohtone, care nu are timp pentru ceea ce se realizează cu efort, competenţă şi dăruire.
Volumul care ne oferă traducerea tratatului aristotelic Despre generare şi nimicire se deschide cu o secţiune ce cuprinde Lămuriri preliminare (pp. 7-63). Astfel, sunt succint prezentate biografia lui Aristotel (pp. 7-8), opera Stagiritului (pp. 8-9), precum şi o clasificare a disciplinelor ştiinţifice, aşa cum era ea stabilită de Aristotel (pp. 9-10). În continuare, sunt discutate locul tratatului tradus în „fizica“ lui Aristotel (pp. 11-12), data compunerii (p. 12), semnificaţia sintagmei-titlu „generare şi nimicire“ (pp. 13-14), sunt prezentate comentariile şi traducerile vechi, antice şi medievale, ale acestui tratat (pp. 14-15), totul încheindu-se cu o notă asupra traducerii (pp. 15-16). Următoarea secvenţă a Lămuririlor preliminare cuprinde un foarte consistent Studiu introductiv: despre valoarea perenă a fizicii lui Aristotel (pp. 16-56), care se recomandă, prin dimensiuni şi titlu, ca o secţiune aparte a volumului. Lămuririle preliminare se încheie cu o expunere a planului tratatului (pp. 56-63) şi cu bibliografia selectivă (pp. 63-65). Urmează traducerea propriu-zisă a tratatului aristotelic: atât prima carte (pp. 69-162) a tratatului, cât şi cea de-a doua (pp. 163-214) sunt bogat adnotate.
Volumul realizat de d-l Andrei Cornea se sprijină pe ediţii şi exegeze recente ale tratatului De generatione et corruptione. Este evidentă încercarea de a acoperi distanţa culturală care ne desparte de ariile cu bună expertiză aristotelică: ultimele ediţii critice sunt exploatate eficient, alături de exegeze mai vechi sau mai noi.
Traducerea este una „scolastică“, de şcoală în sens bun, făcându-ne să regretăm că d-l Andrei Cornea nu a ales să traducă marea restanţă a „fizicii“ aristotelice, tratatul Physica (ilizibil filosofic în ediţia sa autohtonă şi totuşi punct de plecare pentru nenumărate interpretări locale).
Desigur, ar fi fost extraordinar dacă volumul ar fi prezentat, didactic, şi textul original, grecesc, deşi ne-am putea întreba, îndreptăţit, cine mai citeşte astăzi în greacă (ori latină) într-o universitate care îşi propune să servească „instant“ clientul. O discuţie amplă ar merita terminologia folosită de d-l Andrei Cornea pentru echivalarea termenilor tehnici aristotelici: această discuţie ar putea fi, iarăşi, una „scolastică“ în intenţie, pentru că de aici s-ar putea porni o dezbatere mai amplă, care să vizeze tălmăcirea filosofiei aristotelice/greceşti în limba română. Cele mai multe dintre opţiunile terminologice sunt excelente, dovedind experienţa de traducător a d-lui Andrei Cornea.
Unele opţiuni sunt subiectiv discutabile, ţinând de gustul cititorului: a alege „nimicirea“ pentru traducerea termenului cheie din titlu, phthora, ridică nu numai problema unităţii registrului stilistic (de vreme ce termenul pereche, genesis, prezent şi el în titlu, este tradus „generare“), ci şi cea a disponibilităţii familiei lexicale conexe. Aceasta pentru că Aristotel foloseşte, pe lângă termenul tehnic phthora, şi verbul corespunzător din familia lexicală, phtheiresthai, „a pieri“, „a se corupe“, „a fi nimicit“, iar unele contexte îl obligă pe tălmăcitor să traducă acest verb grecesc de la o altă rădăcină lexicală decât cea oferită de „nimicire“, făcând astfel mai greu de înţeles, prin diversificare lexicală, raţionamentul aristotelic. Astfel, la p. 109 verbul phtheiresthai indică actul de „nimicire“, în vreme ce la p. 108 este tradus ca „pier“ (variaţia în traducere este singura opţiune posibilă de vreme ce „este nimicit“ subînţelege o acţiune externă aplicată unui obiect, iar grecescul phtheiresthai poate semnifica „se corupe“, „piere“, semnalând cumva reflexivul: un lucru dispare, decade nu neapărat sub acţiunea distructivă a altuia). Această dificultate, generată de semantica aparte a corelativului „a nimici“, îl obligă pe traducător ca în alte locuri, pentru a păstra inteligibilitatea textului, să renunţe la echivalarea unitară a termenului phthora, optând, în loc de „nimicire“, pentru „pieire“ (v. p. 104). Şi mai există un argument pentru o altă opţiune lexicală în cazul lui phthora: dacă ar fi să facem retroversiunea substantivului „nimicire“, să-i găsim echivalentul etimologic grecesc, acesta ar fi tardivul oudenosis, care este derivat de la ouden, „nimic“.
Aceste observaţii semnalează frugal festinul intelectual la care suntem invitaţi atunci când citim filosofie grecească, fizica lui Aristotel: ediţia prezentată aici ne cheamă pe toţi la ospăţ. Traducerea d-lui Andrei Cornea, apărută la Editura Polirom, poate fi considerată cea mai bună traducere din Aristotel apărută în ultimele două decenii. Şi nu cred că există modernizare mai eficientă decât cea înfăptuită astfel.
// ARISTOTEL
// Despre generare şi nimicire
// Traducere din greaca veche, note şi
lămuriri preliminare de Andrei Cornea
// Editura Polirom, 2010
