Anii romantici: o cronică a iluziilor și a manipulării

Am citit „Anii romantici”(Polirom, ediție2024) ai Gabrielei Adameșteanu cu puțină vreme înainte de moartea lui Ion Iliescu. Nu cred în coincidențe.

Cartea nu e doar o colecție de eseuri, ci o arhivă a memoriei recente, o oglindă în care se reflectă speranțele, deziluziile și tragediile unei epoci tulburi. 

Este o autopsie a unui timp esențial pentru destinul României postcomuniste. Titlul, în dulcele-i sarcasm, ne trimite cu gândul la o utopie pe care am îmbrățișat-o cu ochii închiși în 1990, o perioadă în care, crezând că ne construim un viitor luminos, am semnat, de fapt, un pact cu trecutul. Cu o luciditate tăioasă, învăluită, ca în romanele sale, în tonul cald al unei povestitoare inegalabile, autoarea demontează mitul nașterii democrației românești. Printre altele, ea arată cum Ion Iliescu și cei din jurul său au reușit să manipuleze opinia publică și să-și consolideze puterea timp de trei decenii - cu scurte întreruperi- jucând pe o coardă socială sensibilă: frica de haos și teama de schimbare radicală reală.

 Titlul, în sine, este o ironie amară, sugerând o speranță postrevoluționară care a degenerat rapid într-un joc brutal al puterii. Dacă ar fi să comparăm cartea Gabrielei Adameșteanu cu Fals tratat de manipulare a Anei Blandiana, am descoperi o corelare intimă a temei manipulării celor idealiști de cinismul pragmatic al puterii. „Deconstrucția” sistemului care a funcționat înainte de 1989, adică pe o perioadă de stabilitate a tiraniei, care demonstrează cum a fost posibilă supraviețuirea morală și intelectuală într-un astfel de context, pe care o face Blandiana, devine în Anii romantici o hartă accidentată și ne-idealizată a ieșirii dure din labirint, în lumina aspră a libertății de alegere. 

Gabriela Adameșteanu se apleacă asupra detaliilor concrete, asupra momentelor-cheie care au definit anii post-1989. Ea nu inventează o teorie a manipulării, ci o demonstrează prin exemple vii, din experiența sa directă. 

Pasajul dedicat Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara este esențial pentru a înțelege eșecul unei epurări morale necesare, care ar fi putut schimba radical destinul României. Autoarea explorează una dintre marile utopii ale acelor ani: ideea unei societăți fără foști securiști și nomenclaturiști,
o societate construită pe principii morale solide. Imposibilitatea de a implementa acest punct a lăsat o cicatrice adâncă, iar consecințele se văd și azi. 

„A fi de acord cu punctul 8 era, în anii romantici, echivalentul unei profesiuni de credință democratice. A-l refuza era, conștient sau nu, a accepta că vechea gardă are dreptul de a se perpetua.”

Este o lecție dură despre cum o societate, sedusă de iluzia normalității, poate să renunțe la un principiu moral esențial. Respingerea acestui punct a deschis larg porțile pentru ca vechii securiști și nomenclaturiști să se infiltreze în toate structurile noului stat, consolidând un sistem de putere opac și corupt.

Interviul cu Ioan Petru Culianu reprezintă un alt reper, adânc tulburător, al volumului. Prin vocea acestuia, Adameșteanu aduce în prim-plan pierderea unor perspective critice, a unor intelectuali de anvergură, fie prin exil, fie prin dispariția violentă, în condiții încă neelucidate.

Cartea Gabrielei Adame­șteanu este, de fapt, o colecție de tragedii uitate, de promisiuni încălcate, de prietenii deșirate și de momente de speranță care s-au stins. Este o critică a modului în care s-a construit o democrație fragilă, cu temelii șubrede, pe ruinele unui comunism care a refuzat să moară complet. Iluzia unei tranziții line și rapide din carte se dezvăluie ca un câmp de bătălie tensionat, în care dezinformarea și violența au jucat roluri esențiale. 

Moartea lui Ion Iliescu a redeschis o discuție care - așa cum o citim și în cartea Gabrielei Adameșteanu - nu s-a încheiat niciodată cu adevărat. Această dispariție a reamintit că explicația pentru dilemele de azi se află în anii trecuți. Eșecul de a dezbate serios rolul lui Iliescu a lăsat o societate fragmentată, incapabilă să-și înfrunte trecutul. Volumul Gabrielei Adameșteanu servește ca un memento dureros al faptului că nu putem merge mai departe fără a ne așeza la masă cu trecutul nostru. Subiectele insuficient dezbătute de atunci continuă să ne bântuie prezentul. Colecția de utopii spulberate - de la visul unei societăți morale și transparente la speranța unei justiții independente care să-i pedepsească pe vinovați - e desfășurată în volum sub forma scurtelor istorii personale, intense și semnificative. Capitolele sunt, fiecare, o pildă despre trecut și interpretarea lui. Printre ele, promisiunile lui Iliescu, de la stabilitate la normalitate, care au funcționat ca o cortină de fum, mascând o realitate mult mai sumbră: un război politic subteran, un sistem de justiție controlat politic și o presă transformată într-un instrument de propagandă.

Mulțimea de probleme care au rămas nesoluționate este enormă, iar „Anii romantici” le pune pe toate pe masă: de la crimele de la Revoluție și Mineriade la privatizările frauduloase și corupția endemică, care au distrus economia și au aruncat România într-un proces lent de dezintegrare morală și economică.

În perioada postdecembristă, rolul intelectualilor și al Grupului pentru Dialog Social (GDS), demonstrează cartea, a fost perceput ca fiind esențial, dar extrem de controversat și polarizant. Aceștia au reprezentat o voce puternică a societății civile, contestând legitimitatea noului regim FSN și a lui Ion Iliescu.

Intelectualii publici au fost principalii promotori ai Punctului 8 din Proclamația de la Timișoara, care cerea interzicerea participării foștilor activiști comuniști la viața politică. Această poziție, considerată de mulți ca fiind un gest de curățare morală, a generat o opoziție puternică față de FSN și Ion Iliescu, pe care îi acuzau că ar fi o continuare a vechiului regim. Intelectualii se considerau exponenții unei adevărate societăți civile și au militat pentru valori democratice, libertatea presei și statul de drept.

Percepția asupra rolului lor a fost însă drastic diferită. În timp ce o parte a populației îi vedea ca pe niște eroi, militând pentru schimbare, propaganda FSN îi eticheta ca pe o „clică” a elitelor, desprinși de realitate și de problemele poporului. Aceștia erau atacați constant în mass-media controlată de regim, fiind acuzați de snobism, trădare națională și de faptul că „nu vor să pună mâna pe sapă”, o referință directă la evenimentele violente din Piața Universității din 1990.

Mineriadele din iunie 1990, soldate cu atacuri brutale împotriva sediilor partidelor de opoziție și a GDS, au reprezentat apogeul acestei campanii de demonizare. Sloganul „Moarte intelectualilor!” a devenit, de atunci, simbolul unei manipulări atent orchestrate. 

Gabriela Adameșteanu se autocalifică drept naivă în „Anii romantici” pentru că, la fel ca mulți români și intelectuali din acea perioadă, a crezut sincer în posibilitatea unei tranziții rapide și lipsite de compromisuri de la comunism la democrație. 

Ea mărturisește că a crezut în puterea cuvântului și a presei de a schimba o societate, considerând că, odată ce adevărul va fi expus, oamenii vor alege, în mod firesc, calea morală și democratică. 

Accidentul, suferit într-o Dacie alături de Emil Constantinescu în Maramureș, nu este relatat ca o simplă amintire, ci ca o experiență care a forțat-o pe autoare să se deconecteze de maelstromul revoluționar și să reflecteze asupra a ceea ce se întâmpla. Acest moment a reprezentat o ieșire forțată din fluxul constant de evenimente și din implicarea intensă în cadrul Grupului pentru Dialog Social. Accidentul a pus o barieră între ea și realitatea externă, oferindu-i, paradoxal, un spațiu de introspecție necesar pentru a-și reevalua convingerile și a-și regândi rolul de scriitoare și jurnalistă.

Capacitatea scriitoarei de a fi obiectivă și personală în același timp, filtrele analitice subtile, curiozitatea evidentă și foarte vie în a descifra istoria recentă pentru sine și pentru ceilalți sunt tot atâtea motive pentru a citi volumul pe nerăsuflate, mai ales acum.

Când traversezi istoria cu viața ta cu tot, așa cum o face Gabriela Adameșteanu, literatura se extinde și către o memorialistică pe cât de excepțională, pe atât de necesară.

„Anii romantici” se încheie pe un ton optimist - ce va fi de acum încolo aparține unei societăți care nu s-a trezit suficient de repede, dar care... s-a trezit. Diminețile pierdute  își au rostul lor.