Pe aceeași temă
Mai globalizată decât oricare dintre arte datorită noului ei suport tehnologic, arta animației a mai păstrat de pe vremea primilor pionieri dorința artiștilor de a se exprima cât mai personal, chiar dacă mijlocit de obiectele și marionetele mânuite. La Festivalul Internațional al Teatrului Contemporan de Animație - ImPuls - găzduit la București de Teatrul Țăndărică -, aceste lucruri au fost evidențiate de la început în conferința criticului Octavian Saiu, care, evocându-i pe Kleist, Craig, dar și Kantor ca inițiatori ai acestui trend, definea animația drept strategie de creație la îndemâna artistului-autor. Prin natura ei, animația ca teritoriu al subiectivității și personalismului psihologic nu e atât de dependentă de tehnică pe cât s-ar crede, chiar dacă spectacole din vremurile noastre ne sunt livrate pe calea noilor tehnologii high definition. (E citat ca model suprem Simon McBurney, care promovează tehnica binaurală și a perspectivelor multiple - 3D - pentru a compune acele audio soundscapes inegalabile în materie de magie... teatrală). Ne aflăm așadar între limitele unui paradox având la un capăt sufletul artistului și dorința de a se exprima cât mai complet pe sine prin jocul cu obiectele, iar la celălalt, tehnologia supersofisticată a secolului XXI care-și pune la dispoziție vehiculele, mediind acest dialog intim. Intim și mediat în același timp?!
Spectacolele de referință în materie dovedesc că da, se poate, atunci când nici unul, nici celălalt dintre termeni nu devin autarhici, se acceptă, se folosesc, altfel spus, colaborează, în ciuda faptului că aceste creații spectaculare tind spre formula de autor. De altfel, titlul celebrei companii a lui McBurney e Complicite, care, fără a fi neapărat speculativ, ne indică o anume complicitate cu tehnica într-un teatru conjugat, ca să-l cităm din nou pe Octavian Saiu, la persoana întâi.
Imagine din spectacolul Povești venite din uitare, în regia lui Duda Paiva
Că e așa ne-au dovedit-o în mare măsură și spectacolele selectate în acest festival de directorul Călin Mocanu, care, împreună cu uniunea mondială de breaslă – UNIMA, organizează anual în România acest eveniment. La ediţia aceasta afișul extern îndeosebi ne permite să evaluăm fenomenul la timpul prezent, fiind vorba de creații ale ultimului an, ceea ce nu-i deloc puțin. Ar fi vorba așadar de tendințe actuale în teatrul de animație, clădite pe constantele acestei arte milenare care își are istoricul, personajele și mitologia ei. N-au lipsit Pulcinella (Italia) sau Karagöz (Turcia), Vasilache, în varianta ungurească de colecție a regretatei Ildikó Kovács, căreia festivalul bucureștean i-a dedicat o emoționantă și instructivă evocare, însoțită de o expoziție cu cele mai cunoscute și apreciate creații ale sale. Și Ildikó Kovács era din categoria artiștilor care, lucrând în tehnici clasice, a visat... contemporan la o anumită mistică a relației artistului cu obiectele și spațiul în care se exprimă (nu întâmplător a frecventat, de altfel, atelierele lui Grotowski).
S-au bucurat de atenție pe mai departe creațiile care au consacrat imaginația și virtuozitatea mânuitorilor drept criterii infailibile, motiv pentru care teritoriul animației este unul insolit, al fanteziei în stare pură, uneori. Ce-i drept, și teatrul „mare“ se folosește astăzi tot mai mult de animație, numai că, atunci când e vorba de tehnici mixte, animația nu se poate manifesta persuasiv asupra întregului.
Câte se pot face cu o imaginație bogată însuflețind obiectele, marionetele ne-au dovedit-o, anume câteva spectacole care au fost și premiate pentru originalitate în această direcție, cum, de pildă, acela al catalanului José Antonio Puchades (Putxa), care l-a creat pe Nymio din propriile lui mâini, când înmânușate, când decorate cu diverse accesorii, pentru a-l trimite în cele mai năstrușnice aventuri. Nikolai Zykov din Rusia, într-un show de mare succes, a compus la rându-i o marionetă nici mai mult, nici mai puțin decât din CD-uri, strălucind mirobolant în clarobscurul reflectoarelor. În antrenantul său spectacol intitulat Cabaretul metamorfozelor, singur cu zeci de păpuși, producând schimbări neașteptate creând la vedere obiecte minuscule sau gigant din materiale inedite, luminate magic, acest artist păpușar ne-a întregit credința că în arta marionetelor, ca și în arta circului, virtuozitatea se dobândește prin profesionalism și multă muncă, mai ales când e vorba de tehnici inventate propria manu. Când la toate acestea se adaugă și poezia, spectacolul de animație se poate defini ca un poem în acțiune la care artiștii contribuie nu doar cu talentul și ideile lor, ci și cu o sensibilitate poetică aparte. Sunt calități apreciate la spectacolul companiei Key Theater din Israel, care, punând în mișcare alcătuiri minuscule emanate la propriu din deșeurile adunate de pe o stradă din Tel Aviv, dă naștere unei povești fragile, pline de miez, despre vârstele omului trăind la adăpostul și în comuniune cu natura.
Imagine din spectacolul Nymio, în regia lui José Antonio Puchades (Putxa) |
Adresându-se în special adulților, o trupă din Berlin a produs senzație prin capacitatea de a vorbi prin intermediul marionetei despre problemele omului contemporan captiv unor ritualuri urbane ucigătoare. Grotescul expresionist din înfățișarea păpușilor, dar și gama variată a umorului pe care evoluează au convins juriul, care a acordat spectacolului Casele clovnilor unul dintre cele mai importante premii.
Pentru publicul Teatrului Țăndărică şi mai nou a fost spectacolul Teatrului de Animație din Poznań (Polonia), Povești venite din uitare. Conceput ca scenografie și păpuși de Duda Paiva, brazilianul care face senzație în animația contemporană, spectacolul s-a jucat cu noțiuni precum groaza și misterul, amuzant ambalate de jocul popularelor sale marionete gigant, mizând pe contrastul dintre grotescul înfățișării și tandrețea conținută a personajelor. Naivitatea și umorul acestor păpuși hidoase constituie paradoxul succesului stilului Duda Paiva, adecvat tendințelor vizuale ale spectacolului de teatru contemporan (vedem la Purcărete, la Radu Afrim, ca să dăm citate doar din grădina noastră).
Cât privește selecția românească etalată în acest festival internațional dintr-o producție nu tocmai bogată, avem datoria să semnalăm în primul rând o încăpățânată cantonare în tradiția prăfuită a unui repertoriu devenit redundant, exploatat oricum la saturație de filmul de animație pentru copii, care însă n-a rămas în acest punct. Vizând la nesfârșit aceleași povești, uneori cu explicația obligativității de a se alinia la programa unui învățământ la fel de anacronic, spectacolele acestea n-au cum să producă prea multă inovație și modernitate, excluzând firește actualizările forțate și inadecvate.
Sunt și excepții, evident, Teatrul Ariel din Târgu Mureș, de pildă, Prichindel din Alba Iulia sau Puck din Cluj Napoca, prezente în acest festival, care s-au situat în vârful palmaresului printr-un efort de creativitate și originalitate remarcabil. Au fost apreciate delicatețea și stilistica rafinată din Crăiasa zăpezilor (Tg. Mureș), atmosfera specific orientală realizată în spectacolul Povestea lui Muck cel mic după Wilhelm Hauff, printr-o cultură atentă a obiectelor, sau aceea specifică basmelor românești din Aleodor Împărat, de Petre Ispirescu, cultivând statica monumentală a măștilor. Departe de căutările mondiale în domeniu, cele mai multe dintre teatrele de animație din țară par însă a-și face funcționărește treaba, fără prea mare interes pentru schimbările survenite în domeniu. Teatrul Țăndărică, având privilegiul de a-și etala în festival mai toate producțiile (în afara competiției), continuă să se situeze în avangarda animației românești prin spectacole precum Eu, Oblio, cu o scenografie video admirabilă, Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele, realizat de Ionuț Brancu după un text de Matei Vișniec, Pescarul și peștișorul de aur, un nonverbal în tehnică black light, realizat de regizoarea bulgară Magdalena Miteva, sau Visul unei nopți de vară, adaptat de Cristian Pepino după piesa shakespereană, în care practica mânuirii la vedere atât de frecventă are motive de a se considera un câștig, mai ales că teatrul are la ora actuală o trupă de actori tineri talentați și destoinici.
E bine că teatrele de animație au ocazia anual să se confrunte cu realizări mondiale de vârf în domeniu, cu eforturile deloc neglijabile ale organizatorilor, ar fi și mai bine dacă s-ar vedea și roadele, dincolo de unele parteneriate și coproducții care au început să apară.