Pe aceeași temă
''- Uita-te la mine! (...) Ce dracu'' vezi? Spune-mi, ce dracu'' vezi? (...) - Un om obisnuit. (...) Aflat intr-o situatie mai grea pentru moment, dar, in cele din urma, un om obisnuit.''
La cei 29 de ani ai lui, Lucian Dan Teodorovici e un scriitor cu un ''spate'' editorial puternic, publicat de reviste din toata tara, autor a trei carti in format clasic si al altor doua la LiterNet. Romanul sau de acum doi ani, Circul nostru va prezinta:, a fost o revelatie pentru cei la care cartile lui anterioare, aparute la edituri confidentiale, nu putusera ajunge, si l-a adus pe loc in valul celor mai laudati prozatori tineri ai perioadei. Iar Teodorovici este, intr-adevar, unul din cei mai puternici - literar vorbind - creatori ai momentului. Se vede cat se poate de clar asta in textele scurte din volumul seriei Ego. Proza - Atunci i-am ars doua palme -, lansat si el, cu o remarcabila campanie mediatica, la Targul Bookarest, ce cuprinde bucati heteroclite din vechi proiecte avortate, carti fara circulatie, rememorari la cerere, de la Soba Babel la Lumea vazuta printr-o gaura de marimea unei tigari de marihuana si Cartea roz a comunismului. Aceasta din urma, o antologie de revizitari autobiografice ale anilor dictaturii, initiata de Michael Astner acum 4 ani, a iesit intr-un sfarsit, dar dupa Teodorovici si, mai ales, dupa asemanatoarele O lume disparuta si Anii '80 si bucurestenii, din Soba Babel n-a mai ramas nici numele, nici povestirea omonima.
Teodorovici e, printre altele, un pasionat de titluri imposibile pentru propriile carti, titluri-fraze (Atunci i-am ars doua palme e o replica, ce revine, a unui personaj) anti-calofile, incomode, care-si refuza fixarea intr-o memorie comoda. E de fapt ceea ce-i caracterizeaza cel mai bine scrisul, cu traiectorii, curgeri si cotituri care resping previzibilul, cliseul, locul comun, dar cu personaje funciar incapabile sa iasa de sub apasarea griului etern, a ratarii banale, privite cu o ironie vecina, de multe ori, cu purul cinism. Dar nu suficienta, nu superioritatea condescendenta a unui autor privilegiat ghideaza privirea ce-l insoteste pe barbatul in halat albastru, victima perfecta a sortii si sistemului din Bagatela, ci observatia cruda a presiunii unui mecanism social absurd, privit (e adevarat, cu cinism) in sectiunea lui microscopica. Parabolist bine camuflat, Teodorovici are un fel de arta a povestii la firul ierbii, cu anonimi din lumea celor care nu cuvanta - ca acel cojocar din Fursecuri, venit la oras sa plateasca, inainte de casatorie, taxa de pom (minunata, cat se poate de reala inventie ieseana), si nimerind in plin labirint kafkian - capatand dintr-o data statura metafizica, in plin, bine intretinut derizoriu. Ca si titlurile cartilor lui, textele lui Lucian Dan Teodorovici sunt, intr-un fel, probe, false trasee de acces, prin contorsiuni lingvistice mimand banalitatea (ca-n de neuitatul dialog despre asteptarile casatoriei din Niste dorinte), printre Gregori Samsa care nu au nici macar sansa de a se trezi, intr-o buna zi, gandaci.
Fiecare dintre aceste proze scurte sunt, sub faldurile modestiei auctoriale, monumente ale eroului necunoscut din absurda Romanie luata razna. Sper sa nu sune a blasfemie, insa cred ca, pe alocuri, cel de a carui voce fictionala se apropie cel mai mult Teodorovici e autorul lui Simion Liftnicul, Petru Cimpoesu (in realitate, desi prospectia sociala le e comuna, Teodorovici nu apartine ''verismului'' fictional catre care tind un Dan Lungu ori Sorin Stoica); desi tentatia exemplarului si proiectia catre mitic ii sunt mai apropiate primului, falsa inocenta naratoriala, ironia intelegatoare, acroseul politic le-mpartasesc in egala masura, cel putin in scrierile de fictiune. Asta, desi trasaturile recognoscibile ale literaturii lui Lucian Dan Teodorovici se transfera la scara 1:1 in fragmentul autobiografic Sa ne ierte Pistruiatul, (capitolul median al volumului si una din cele mai interesante parti ale lui), destinat initial Cartii roz a comunismului, o plimbare in timp prin gradina cu exponate mumificate a comunismului tarziu, trait de copilul Lucian intre Dornestiul bunicilor si agitata urbe a Brasovului. O gradina narativa cu instantanee ale varstei si locului, prinse cu un ochi intors inauntru, al copilului care-l demasca prea devreme pe Mos Gerila (vecinul cu barba de vata si ochelari ca ai bunicii), dar se consoleaza cu Mos Craciun (care nu intra niciodata in casa, isi lasa cadourile pe horn), care plateste 15 bani pentru o poezie a lui mos Francu, menestrel improvizat si falit al Epocii de Aur, si pastreaza pana seara secretul vitelului ilicit, nedeclarat la CAP. Dar si un tablou spart al Brasovului lui noiembrie 1987, cu revolta muncitorilor (luata la-nceput drept manifestare pentru alegerile de partid) si mijloacele represive de dupa - cu un episod special dedicat uneia din marile drame cotidiene ale deceniului noua, rationalizarea (a se-ntelege lipsa) apei, disparuta cu totul in anii urmatori protestului. E un text trist, plin de umor, autoironic (de ce s-ar scuti autorul pe el de spiritul de deriziune cu care-si trateaza personajele?), fara greutatea reflectiilor asupra trecutului care doare, dar si (iar asta e chiar o performanta in acest aflux memorialistic) fara cliseele imagistice ale vremii; e, s-ar putea spune, o autofictiune a unui scriitor care stie sa priveasca in sine si in ceilalti.
Muscator si amar in umorul lui, cu un scris purificat pana la austeritate, reusind sa transforme experienta cotidiana a omului obisnuit in basm exemplar, sa creeze un soi de magie a distantei prin refuzul cuvintelor mari, Teodorovici e, in fapt, un arhitect al sublimului bine camuflat, refugiat in cotloanele ilogicului institutional, ale paranoiei colective si lipsei de sens existential. Iar Atunci i-am ars doua palme e, lasand la o parte aspectul ei compozit (care da impresia unui mozaic din bucati de consistenta diferita ce nu se-mbuca mereu asa cum ar trebui), o carte ce trece, cumva, dincolo de limitele estetice pe care si le-a autoimpus literatura romana a ultimelor decenii. Atenta observatie a vietii de langa nu presupune pentru (deghizatul moralist) Lucian Dan Teodorovici doar un exercitiu de scriitura, de observatie entomologica, ci si, mai ales, instituirea unei atitudini extinse dincolo de text, spre un social de care scriitorul acestor vremi nu mai fuge. Fiindca nu mai vrea si nici nu mai are unde.
Lucian Dan Teodorovici, Atunci i-am ars doua palme, prefata de Luminita Marcu, Iasi, Polirom, 2004, colectia Ego. Proza
