Pe aceeași temă
Nu știu dacă primul care s-a gândit să ne ia martori la o reflecție pe tema în discuție a fost autorul – Doru Vatavului - sau regizorul - Bobi Pricop, pentru că, în spectacolul pe care l-am văzut la Teatrul Dramaturgilor Români, cei doi se țin de mână și când se înțeleg, și când se contrazic. Având în vedere că în textul de spectacol, pe care l-am citit ulterior, regizorul e personaj și poartă numele celui de față, e de presupus că cei doi, și mai apoi trupa, au compus din mers ceea ce vedem acum și care mai poartă și numele de device, chiar dacă, în conformitate cu principiul punerii în discuție a tot și toate care ghidează întregul, acest procedeu e contestat în chiar corpul reprezentației.
Tema aleasă, schimbările climatice, cum nu se poate mai potrivită, apropo de incertitudini, le furnizează materialul prin natura ei controversată, așa încât mijloacele de comunicare și exprimare rămân pare-se problema cea mai importantă. Ele trebuie să corespundă, în orice caz, intenției de a produce o dezbatere pe tema anunțată și nu de a face lumină, cum s-ar crede.
Inventariate pe parcurs, aceste mijloace au un singur numitor comun – interacțiunea - care se va manifesta ca tehnică de lucru enunțată. Dialectica aceasta începe prin a funcționa ca principiu în primul rând în cadrul relațiilor dintre regizor și actorii trupei (mă întreb de ce nu e la vedere și autorul) care dialoghează pe tot parcursul spectacolului, propun și încearcă idei, acțiuni, soluții spectaculare pe tema dată.
La momentul începerii, spectacolul e derutant (poate ar fi fost mai bine să plece de la enunțarea intențiilor). Vedem, deci, un grup de tineri, costumați sumar cu niște semipelerine cu glugă, care-și luminează fețele cu o lanternă-ceas și ne spun cu voci contrafăcute că ar fi un trib, numit mai apoi Solar, supraviețuitor cataclismului, într-un spațiu subteran, postapocaliptic. Cel nou venit, pe nume – Codiță (de fapt, numele actriței care-și va păstra identitatea și mesajul pro) – trebuie inițiat în tainele locului și mai ales în istoricul trecerii de la natura vie și lumina soarelui la întuneric și moarte. Ne lămurim repede că suntem în fața primei încercări a acestei trupe tinere de a răspunde temei date de regizor: un spectacol despre transformările climatice, anticlimax, ceea ce nu e același lucru cu climate deniers (negaționiști), cum ne vor avertiza mai târziu. Cu o motivare deloc atașantă - unii au venit la casting pentru bani (să am cu ce-mi plăti chiria, zice băiatul tatuat), altele, ca să se afirme sau din lipsă de altceva, echipa se coagulează treptat. Fie din inițiativele și libertatea de a propune orice echipei, fie din experiențe personale sau altele comune profesiei, așa încât, stimulați de regizorul cârcotaș aparent, dar dilematic în sine, vor asigura pe parcurs un firav fir poveștii tribului Solar, izolat în măruntaiele pământului (Trăim ca într-o gură de om bolnav, uscată și murdară…). Când lumina se aprinde pentru a comenta rezultatul, nemulțumirea ia aspect de gâlceavă. Altfel nu s-ar afla aici amestecate replici din Pescărușul cu discuții despre realism, performance, instalație, multiculturalitate, despre limitele creației colective, despre scenotehnică și rolul bateriei solare manipulate pe parcurs cu rolul de a economisi lumina, despre interactivitate și numele personajelor. Toate, în legătură cu subiectul întors pe toate fețele, pentru a-i cuprinde necuprinderea. Ceea ce devine relevant e că mai tot timpul, ca și în viață, ceea ce prorocesc sau teoretizează nu se pupă cu ceea ce fac în particular actorii. Sfânta ipocrizie! În centrul scenei tronează de la început până la sfârșit o fereastră neînsemnată ca dimensiuni, semn că tot ce vom vedea prin dreptunghiul ei (imagini sau texte) nu e decât o parte de realitate.
În alternanța planurilor care dă structura spectacolului, subteran și suprateran, tribul nu are prea multe de spus sau făcut, micuța Codiță rămânând fără răspuns mai mereu când vine vorba despre lumea dispărută și cauzele fenomenului. În schimb, în suprateran curajul prinde aripi în căutarea celor mai potrivite mijloace pentru a ataca o realitate amenințătoare, aceea a schimbărilor climatice. Pe rând, modalitățile încercate de trupă împreună cu regizorul se dovedesc neputincioase, punând în subsidiar în discuție însăși eficiența teatrului ca artă și a diverselor ei forme de manifestare adesea ironizate în spectacol. Să fie de vină doar confuzia abordărilor din realitatea fenomenului, cu fake-urile și manipulările cunoscute? Sau neputința societății și, deci, și a teatrului de a le aborda și a le influența decisiv? Fereastra din decor (Raul Cioabă) întoarce spre lume rememorând realități hilare sau tragice, care bat pasul pe loc asemenea unui acord dintr-un orășel german folosit într-un experiment devenit viral, unde se aud aceleași note, urmând să măsoare din doi în doi ani progresele slab vizibile în rezolvarea problemei. Termenul-limită e înspăimântător de îndepărtat. Sunt chemate în ajutor ca argumente convingătoare mai multe modalități de exprimare teatrală și formulare literară, de fapt niște locuri comune, dar verificate în timp. Cum ar fi copilăria - eterna și inepuizabila sursă de inspirație - zice regizorul criticând repetata ei folosire în teatru. Procedeul devine și aici prilejul unor scene tandre, nostalgice de aducere aminte. Fiecare încarcă momentul cu propriile emoții și amintiri, despre viața la bunici și înțepătura de albină, despre rândunica rănită și îngropată, despre, despre... totul, pentru a recrea încrederea în natură, în imaginea spațiului originar, de dinainte de criză. Dar oare ce fel de criză e aceasta care nu-i sperie decât pe unii? se mai întreabă actanții. Și dacă, științific vorbind, în evoluția lui pământul trebuia să treacă și prin această schimbare, cum zic alții? Cum orice necunoscută e mai profitabilă pentru stimularea gândirii decât fixismele retrograde, spectacolul ne sugerează că orice încercare merită, ca și acest spectacol anti… care spune multe nespunând nimic precis, răsunător. În cheie comică, de pamflet, sau tragică privind dispariția unor specii din lumea vie a planetei, secvențe de film documentar se perindă prin fereastra din scenă obstruată de propria ei dimensiune limitată. Tomberoanele pentru reciclare din orașul Roman, inutilizabile, dar scumpe, vegetarienii ipocriți și actorii din scenă care-și comandă carne de vită la Glovo, știrea despre inventarea amprentei personale de carbon cu bani fix de la o firmă petrolieră, activiștii de mediu care distrug picturile din muzee (dar de ce nu și celebrul „Car cu boi”? se întreabă, patriotic, autorul). Sunt pronunțate nume implicate la vârf în mișcare, ca Obama, di Caprio, John Cage sau Greta Thunberg, cunoscuta activistă suedeză care a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2019.
Povestea tribului Solar din subteran își pierde treptat relevanța, actorii sunt dezamăgiți, iar Codiță, personajul ales să reprezinte speranța, rămâne singur în scenă, trăgând după el minuscula glastră cu o floare în căutarea luminii soarelui, pe care în spectacol o produce o imitație hilară a sursei artificiale. Intervențiile de pe parcurs ale regizorului care a provocat experiența acestui spectacol se pare că nu-i mulțumesc pe cei care-și puseseră speranțe de reușită în demersul lor. Atunci? Au eșuat arta, teatrul? Singurul spectacol care ne mai rămâne se petrece în liniște și întuneric. Niciun documentar. Nicio ficțiune. Fără text, fără regie, fără lumini. Fără bilete. În timpul căruia teatrul rămâne încuiat în liniște și întuneric. În timpul căruia actorii nu vin la teatru. Nici spectatorii nu vin. Își închid telefoanele. Se întind pe pat și se concentrează să respire tot mai lent. În liniște și întuneric (gânduri publice ale autorului-regizor).
Să fie abandonul o soluție? Problema presează. Regizorul mai caută. Și conchide: Ce trebuie eu să fac e să regăsesc acel sentiment. Sentimentul care, în copilărie, se instala în interiorul meu și mă făcea să îngrop rândunica. Nu știu. Un sentiment de datorie. Să reconstitui acel sentiment de datorie. Totuși, artistule multidisciplinar, regizorule, actorule... ăăă... instalatorule cu gândire conceptuală. Lucrurile ar face bine să se lege. Au trecut deja minute de spectacol. În tine stă speranța întregii săli, întregului oraș, întregii țări, întregii lumi, nu de a ne salva de încălzirea globală, doar nu suntem absurzi, dar măcar de a veni cu o perspectivă puternică și proaspătă care să ne dea un mic impuls, căci timpul trece, iar altfel... cum să-ți spunem noi ție, altfel…
Din păcate, actorii nu mai au răbdare. Și-au pierdut încrederea în regizorul indecis. Îl părăsesc și-l pedepsesc pentru eșec, aruncându-i în față lichidul roșu. Poate același care a distrus tabloul lui Van Gogh. Dar oamenii de pe toată planeta nu simt la fel?
Fără să vrea, actorii s-au transformat, de fapt, în activiști. Poate după experiența acestui spectacol. După mine, spectacolul le-a reușit. Și merită citați: Adrian Ban, Ama Beschieru, Maria Moroșan, Vlad Pânzaru, Bobi Pricop, Dan Pughineanu. Mai rămâne să–și găsească și publicul receptiv la formula deschisă, originală a spectacolului, corespunzătoare căutărilor din teatrul nou care fuge de limite. Sau limitări.
