Pe aceeași temă
Au apărut nume noi, dintr-o tânără generaţie, care afirmă competenţă, obiectivitate şi mai ales curajul de depăşire a căilor bătute.
Mă opresc la două lucrări, diferite ca formă de prezentare, structură a expozeului, dar conexe efortului de descifrare a unor momente importante din trecutul discursului politic şi cultural românesc.
Prima dintre ele – la origine, o excelentă lucrare de doctorat - aparţine lui Lucian Butaru, tânăr cadru didactic al Facultăţii de Studii Europene al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cartea face o analiză a evoluţiei discursului antisemit în România, în strânsă legătură cu diverse evoluţii ale istoriei şi culturii româneşti, cu o focalizare pe componenta rasistă a acestui discurs. Fără să se piardă într-o analiză „pe orizontală“, prin despuierea unei bibliografii uriaşe, autorul selectează cu inteligenţă momentele cele mai semnificative ale evoluţiei antisemitismului românesc. Lucian Butaru îşi deschide expozeul printr-o analiză a antisemitismului şi a evoluţiei sale într-o complexă perioadă a modernizării şi secularizării societăţii europene, prezentându-l ca „pe un spaţiu privilegiat al discursului identitar european“.
Trecând la planul societăţii româneşti, analiza cărţii se opreşte la diversele momente esenţiale ale escaladării antisemitismului, fenomen văzut într-o intimă conexiune cu istoria societăţii.
Întorcându-ne la momentul apariţiei şi consolidării statului naţional român, ne este rezervat un loc special gândirii naţionaliste xenofobe a lui Mihai Eminescu. Acest fapt este justificat în special în perspectivă istorică, când prestigiul uriaş al poetului naţional avea să constituie un catalizator la radicalizarea discursului antisemit, la dimensiunile acestuia la care poetul-publicist nu s-a gândit şi poate nu le-ar fi aprobat. Ni se atrage atenţia că poetul a creat un canon antisemit, care cuprinde diferite motivaţii ale damnării evreilor, atât de ordin cultural-religios, cât şi social-economic. Construcţia eminesciană a evreului cuprinde pretinsa sa neasimilare culturală („nu există dar români de stil izraelit, pentru că nu există izraeliţi care în familie să vorbească româneşte“), distrugerea meşteşugarului şi a negustorului român etc. Un spaţiu aparte este închinat lui A.C. Cuza, „patriarhul“ antisemitismului românesc.
Autorul urmăreşte cu multă atenţie diversele etape ale concepţiei lui antisemite, diversele lui teorii, care apelează la toate tipurile cunoscute, de la cel religios la cel social, cultural şi economic. În bogatul arsenal de motivaţii, cele rasiale ocupă un loc marginal, dar sunt prezente, el încercând o definiţie destul de alambicată a purităţii rasiale, definiţie citată de lucrare (p. 75). Aici A.C. Cuza defineşte „corcitura“ ca fiind rezultatul amestecului raselor. Dar şi aici, observă Lucian Butaru, motivaţia rasială este îmbinată cu cea religioasă. După Cuza, evreii sunt o rasă neasimilabilă din cauza religiei lor(!). Ni se pare foarte interesant – şi subscriem la teza autorului - că „A.C. Cuza nu se bazează pe argumente rasiale, pentru că este antisemit“ (p. 79). Deci lipsa rasismului - sau caracterul său ambigu - nu indică un antisemitism „soft“, ci, dimpotrivă, o ideologie bine coagulată, puternic înrădăcinată, care suportă cu greu orice fel de implant.
Autorul analizează sursele antisemitismului lui A.C. Cuza, subliniind, printre ele, importanţa naţionalismului. Aici poate ar fi fost locul unei analize a naţionalismului de tip etnicist, ce îşi are o tradiţie puternică în gândirea politică românească. Amintim, în acest context, relevarea acestui aspect de către Victor Neumann, în lucrarea sa Neam, popor sau naţiune (Bucureşti, 2003), unde se atrage atenţia asupra conotaţiilor rasiale ale conceptului de „neam“. Teoriile lui Cuza sunt analizate de Lucian Butaru cu migală, punându-se în evidenţă coabitarea - de multe ori contradictorie – a argumentelor religioase, deci culturale, cu cele care sunt sau tind a fi rasiale. A.C. Cuza, datorită longevităţii sale politice şi faptului că reuşeşte să impună o serie de tipare despre alteritatea evreiască, poate fi considerat trunchiul din care aveau să pornească, în perioada interbelică, urmaşii, care reuşesc să-l depăşească: Nicolae Paulescu şi mai ales Corneliu Zelea Codreanu. Acesta din urmă, după ce preia clişeele antisemite, le dezvoltă şi ajunge la un „nou antisemitism“. Cuzismul nu este negat, dar este considerat un demers parţial, nefinalizat. Mişcarea pe care o iniţiază Codreanu trebuie să pună accentul nu pe doctrina - în care Cuza excelase –, ci pe acţiune. El „se desparte“ de Cuza astfel: „Nu este suficient ca cineva să demonstreze teoretic existenţa primejdiei jidăneşti, pentru ca să poată lua comanda unei mişcări politice populare de rezolvare a acestei probleme“. Astăzi, în perspectiva istoriei, ştim ce înseamnă „rezolvarea“ problemei evreieşti. Butaru subliniază traseul mişcării legionare, introducerea violenţei politice în România, ce începe cu un act semnificativ: asasinarea prefectului de Iaşi, C.G. Manciu. Începea, sub steagul antisemit, erodarea democraţiei – nu este întâmplător că prima victimă era un prefect, adică cel ce a încercat să apere, conform „fişei sale de post“, statul de drept. Deşi antisemitismul legionar are alunecări spre rasism, în special prin dezvoltarea tezei „degenerării evreieşti“, ca şi prin propuneri legate de romi – izolarea şi castrarea acestora –, legionarii se cantonează în continuare pe argumente sociale şi religioase.
Scriitura lui Butaru are o calitate rară: un umor fin, ce contribuie la penetrarea ideilor exprimate. Astfel, pentru a sublinia activismul politic al lui Codreanu, tânărul autor ne spune: „Între două atentate (Duca, Stelescu) şi o înmormântare, C.Z. Codreanu se ocupă de consolidarea structurii, atragerea de noi membri, concurarea comercială a evreilor şi plantarea a cinci sute de pomi, plus diverse cantităţi de ceapă, usturoi, cartofi etc.“.
Poţi să nu fi de acord cu unele concluzii. Şi mie mi s-a întâmplat de mai multe ori. Îi reproşez, printre altele, ocolirea unui moment-cheie în escaladarea rasismului românesc, şi anume episodul Vasile Conta, dar nu poţi să nu fi impresionat de soliditatea demonstraţiei, de tonul obiectiv, de spiritul democratic al cărţii. Sunt sigur că această carte anunţă apariţia unui autentic cercetător al istoriei culturii politice româneşti.
Un medic, universitar, Petre Manu, şi un istoric, Horia Bozdochină, ne oferă o carte despre unul dintre mentorii antisemitismului românesc şi, în acelaşi timp, un important cercetător-medic, Nicolae Constantin Paulescu. Colaborator apropiat al lui A.C. Cuza, Paulescu îl va seconda pe acesta, în Uniunea Naţional-Creştină, întemeiată în 1922, şi va fi mentorul organului de presă al acesteia, Apărarea Naţională, ziar ce avea să joace un rol deosebit în formarea ideologică a viitoarelor cadre ale mişcării legionare. Codreanu va nota, mai târziu, despre ziarul lui Paulescu: „în el găseam tot ce ne trebuia pentru o perfectă lămurire şi înarmare a noastră“.
Lucrarea îl urmăreşte pe Paulescu, sub prisma celor două planuri principale ale activităţii acestuia: politica şi ştiinţa, la care se raportează un al treilea, cel al „gestiunii“ contemporane a memoriei acestuia. Lucrarea urmăreşte succesele ştiinţifice ale doctorului Paulescu în domeniul tratării diabetului. Fără a contesta meritele remarcabile ale acestuia şi valoarea ştiinţifică, cartea atrage atenţia - pe baza cercetării arhivei Premiului Nobel - că savantul nu a fost obiectul unei propuneri pentru premiu în 1923. Este demontată astfel informaţia atât de răspândită şi care a căpătat putere de axiomă a nedreptăţirii doctorului român şi implicit a unei conspiraţii împotriva sa. Dar acest fapt, interesant în sine, nu minimalizează rolul savantului în importanta descoperire a insulinei.
Structura discursului antisemit este analizată cu atenţie de autori, subliniindu-se elementele de continuitate cu tezele lui A.C. Cuza, dar şi cele novatoare, de tip rasist. Pentru acestea, politicianul-savant aduce argumente din domenii pe care le stăpâneşte, cum sunt fiziologia, biologia etc. Astfel, el face o „critică biologică“ Talmudului. De altfel, Paulescu dezvoltă conceptul de „fiziologie filosofică“, pe care îl aplică la studiul comparativ al structurilor religioase, cum se face în Sinagoga şi Biserica faţă de purificarea omenirii, publicată la Bucureşti, în 1924. Clişeul „degenerării rasei jidăneşti“ este o preferinţă a universitarului de la Facultatea de Medicină din Iaşi, pe care o argumentează astfel: „în urma cercetărilor mele, am descoperit că jidanii au un creier prost format, adică cu toţi sunt degeneraţi“. Şi pentru a se face mai înţeles unui public larg, el adaugă: „degenerarea aceasta o înţeleg aşa: că toţi jidanii sunt nebuni, fără excepţie“. Virulenţa tonului este fără precedent în limbajul antisemit românesc. Şi ea şochează cu atât mai mult, cu cât vine de la un om de ştiinţă.
După ce face un inventar al viciilor evreieşti, Paulescu ajunge şi la o concluzie: necesitatea exterminării evreilor, care, pretinde el, este… cerută de Divinitate(!).
Cartea subliniază problema „recuperării“ savantului-rasist în spaţiul public românesc postdecembrist prin distincţii academice şi civice, acordarea numelui său unor unităţi medicale, apariţia unor efigii ale sale în diverse spitale etc. Acest fenomen este dezvoltat în prefaţă de William Totok şi în postfaţă de Radu Ioanid.
Cei doi subliniază că această recuperare este făcută într-o presă extremistă, de culoare neolegionară (vezi revista Rost, iulie 2003), dar, ceea ce este mult mai grav, şi de instituţii onorabile, ca Academia Română, care, în 1990, i-a acordat, post-mortem, titlul de membru.
Apariţia celor două cărţi este benefică tocmai pentru a igieniza spaţiul public românesc de astfel de repere nocive.
// LUCIAN T. BUTARU
// Rasism românesc. Componenta rasială a discursului antisemit din România
până la Al Doilea Război Mondial
// Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2010
// PETER MANU, HORIA BOZDOGHINĂ
// Polemica Paulescu: ştiinţă,
politică, memorie.
// Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010
