Anul Caragiale: Patria e familia cea mare

Cu ocazia celebrării a 160 de ani de la naşterea marelui dramaturg (30 ianuarie), care a deschis Anul Caragiale, ce va culmina în luna iunie a acestui an cu marcarea centenarului morţii, Teatrul Municipal Ariel din Râmnicu Vâlcea, în parteneriat cu Teatrul de Comedie, a prezentat Integrala comediilor lui Caragiale. Aflate în repertoriul permanent al teatrului vâlcean de mai bine de zece ani, cele patru comedii fundamentale ale scriitorului - O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea - au fost prezentate într-un program binevenit de interes cultural şi artistic.

Nu ni s-a întâmplat prea des să vedem în pachet compact toate comediile lui Caragiale în interpretarea aceluiaşi teatru, cu aceiaşi actori şi, în cazul de faţă, aproape sub aceeaşi îndrumare regizorală (cu excepţia unui singur spectacol, D-ale carnavalului, regizat de Aurel Palade, toate celelalte poartă semnătura directoarei teatrului, Doina Migleczi). O experienţă de două ori profitabilă, pentru că
ne-a prilejuit, pe de o parte, o plimbare binevenită prin lumea lui Caragiale, pe de alta, deoarece am văzut translată familia de personaje caragialeşti în familia de actori care le-au dat viaţă pe scenă. Ba ne-am trezit şi noi, spectatorii prezenţi seară de seară la reprezentaţii, incluşi în această familie unde ne-am simţit bine fiindcă spectacolele au fost jucate cu onestitate, fără şarje şi încărcături inutile. Nenea Iancu a sunat, în consecinţă, convingător şi mai ales vizionar.

Nu ne-a băgat nimeni degetele în ochi, fie când a fost vorba de demagogia politichiei şi metehnele neaoşe în materie şi nici când pe scenă au apărut elemente de „identitate naţională“, precum latrina sau borcanul cu murături. Ele sunt de acolo, din Caragiale, care în zorii unei epoci de pretinse prefaceri moderne şi regim constituţional punea punctul pe „i“ şi ne arăta ce ne va trage înapoi şi peste ani („Situaţiunea României nu se poate chiarifica“). În plus, povestea cu scrisoarea („bileţelul, de!“) şi şantajul se poartă şi pe la alţii, cum povestea nu ştiu cine în urma unui turneu cu această piesă prin ţări îndepărtate. Iar rezistenţa la timp a obiceiurilor ţine de firea românului, statornică, şi de spaţiul mioritic, nesfârşit (bună ideea de a folosi drept cortină muzicală la O scrisoare pierdută acea nostalgică doină la fluier). Toate, motive de a ne împăca cu soarta. Aşadar, nu ne-am mai supărat pe Caragiale că ne-a arătat aşa cum suntem (complexul Caragiale, la care ne condamnă atâtea interpretări groteşti) şi chiar stângăciile din jocul unor actori au apărut naturale într-o lume pe care nu perfecţionismul o caracterizează, ci improvizaţia.

Ce i se potriveşte mai bine dramaturgului şi comediilor lui ne-am putea întreba totodată, văzând acum Scrisoarea înghesuită într-o sală Studio de circa 70 de locuri şi schelele chiristigeriei lui Dumitrache întinse peste spectatori? Care spaţiu, care scenă ar fi ideale? (Mă gândesc că într-o zi se vor încerca poate chiar amplasamentele reale din piese.) Vâlcenii au dat dovadă de mult efort imaginativ pentru replantarea lor în spaţiile puse la dispoziţie, care s-au dovedit până la urmă inspiratoare.

Cel mai important beneficiu pentru trupă este însă, fără îndoială, trecerea prin şcoala lui Caragiale, o şcoală de viaţă şi de teatru în acelaşi timp. Cu toţii avem emoţie când ne ducem să vedem piesele ştiute pe de rost şi reprezentate în atâtea viziuni de excepţie. Faptul n-a funcţionat ca un handicap pentru actorii vâlceni, care, trecând de la un personaj la altul, au făcut uneori performanţe de transformare (cazul lui Dan Constantin, excelent în Trahanache, dar şi în Leonida, mai şters în Pampon) sau care, ilustrând uniformitatea unei anumite tipologii, în cazul de faţă poliţistul, au reuşit să-i traseze un portret credibil (Alin Holcă i-a jucat pe toţi poliţiştii). Constant şi sigur pe prezenţa lui în scenă, Liviu Cheloiu s-a remarcat în ambele roluri (Nae Girimea şi Tipătescu), abordând stilul macho. Au fost şi invenţii regizorale utile actorilor, precum dedublarea lui Ipingescu (unul sec, altul mustos – Roger Codoi), mutarea accentului în Conu Leonida pe Efimiţa, devenită în interpretarea bogată a Cameliei Constantin republicana din Ploieşti, sau înfăţişarea spilcuită a Ziţei, care-i permite Cătălinei Sima ieşiri de mare efect în scenele de mahala.

Sunt în distribuţie şi actori care, dincolo de asemănări, se preocupă mai mult de diferenţe, trecând cu efort creativ prin cei trei „C“, de plidă, Crăcănel, Chiriac, Caţavencu, acesta din urmă fiindu-i parcă lui Gabi Popescu cel mai la-ndemână. Câteva gaguri inspirate din O noapte furtunoasă (scena Veta-Julliet Attoh-Venturiano-Ionuţ Mocanu), înlănţuirea frenetică a tablourilor din D-ale… sau contrapunctul dramatic cu versuri de Caragiale din aceeaşi, ca şi feciorul în frac (Mădălina Floroaica), care spionează tot timpul în Scrisoarea…, au făcut şi mai plăcută această reîntâlnire cu patria lui Caragiale la începutul anului ce-i este dedicat şi care-i seamănă atât de mult. //