Apararea italiana (de lenea globala)

Redactia | 16.06.2003

Pe aceeași temă

Avem un secol harnic, dar cea mai buna prietena a noastra e lenea. Nimic nu ne împiedica sa descoperim cum stau lucrurile. Ar trebui doar sa ne învingem o clipa lenea. Am întelege atunci ca lenea e nationala, dar nu provinciala. Ea e, de fapt, globala. Caci lenea e pacatul tinerimii romane care accepta singura lume data de-a gata: Pesedistanul carpatoadrianodanubianopontic. Dar lene e si optimismul dictatorial al inginerilor care croiesc neabatut Uniunea Europeana.

Lene e pana si una din putinele noastre forme de agitatie: cultul vedetei, setea de notorietate publica, fascinatia pentru persoana celor mari si tari, de la Bush la cetateana Marin Andreea. Lenea e obisnuinta de a trai prezentul, fara a banui un trecut si fara a gandi pentru viitor. Lenea e locul cald pe care îl gasesc mintile active în cliseele despre lumea de maine. Dar lenea cea mai vioaie e amnezia profesionala, ideea dupa care meseriile sunt o povara înlocuita în sfarsit de tehnologie, iar priceperea e un dar neînsemnat, o pretentie fandosita a maniacilor batrani.

Asa am ajuns sa scriem fara punctuatie, caci importanta e viteza cu care calatoreste e-mailul, si tot asa ne-am ales cu pictori care nu stiu sa deseneze, cu ziaristi care nu tin minte decat ce s-a întamplat acum cinci minute, cu tineri care rezolva secolul ics-ve-i-i prin gandul ca Rembrandt e un mos care a trait de mult (în secolul XVII, cum scrie pe Internet, pentru cei ce se pregatesc pentru vreun concurs TV cu castiguri în bani si faima de sub 15 minute).

Asa ne-am îmbogatit cu parerea ca religia e ocupatia celor care n-au facut destul sex si asa am castigat egalitatea mandra de a ne conforma. Am mai cucerit: puterea de a nu sti nimic si dreptul de a trancani la mobil de pe Everest sau de sub scara blocului.

Asa am ajuns toti - vorba lui Patapievici - recenti. Si probabil asta explica presa oarba de care a avut parte finala Ligii Campionilor: Juventus-AC Milan, 28 mai, 2003. Meci radiat deja din analele fotbalului-spectacol. 0-0 fara sfarsit si fara sens. Sau ne-a înselat vederea înselata de lene?

Un act de piraterie

Juve si Milan au facut un meci italian. Adica un meci fara goluri, copil handicapat nascut dintr-o orgie de prudenta. Asta pentru cine crede ca fotbalul e copia în sport a ziarului de scandal si a telenovelelor mustind de fapte: cate omoruri, violuri, jeep-uri si modele în jeep-uri - atata realitate. Cate goluri - atata valoare.

Juve si Milan au jucat însa altceva: jocul pe care l-am uitat, pentru ca nu-l mai întelegem, si nu-l mai întelegem pentru ca ne e prea lene sa mai fim ucenici. Meciul italian din finala Ligii a întrerupt seria monotona a civilizatiei TV si a proiectat doua ore de fundamentalism valoric.

N-a fost 0-0 din neputinta de a pune la cale ceva distractiv. A fost 0-0 din seriozitate si din respectul fata de meseria de fotbalist. Nu ne vom mai întalni curand cu asemenea lucruri. Italia e o tara în regresie. Pretul prosperitatii e cea mai aspra scadere de populatie din lume.

Familia Nordului bogat e fixata pe teoria 1 copil si basta. Sudul sarac si gregar s-a mutat odata cu industrializarea în Nord, unde a învatat repede regula de mai sus. De fapt, finala Ligii a fost aproape o emisiune pirat, un documentar cu ceasornicari în timpuri cronometrate de cristale lichide, cu profesori de dictie în epoca mobilelor si cu maestri croitori în vremea tichiilor de baseball. Stim asta din cateva fapte mici si discrete ca orice secret de artizan.

Batranii cu cazier alb

In 120 de minute de joc, nici Juve, nici Milan nu au faultat în zona sacra, spatiul aflat la 16-20 de metri frontal de poarta. Acolo se pierd si se castiga meciurile dintr-o lovitura libera bine ticluita. Iar daca Milan si Juve s-au abtinut doua ore de la orice deposedare nechibzuita în acest spatiu, asta ne spune deodata ceva important despre mult hulita defensiva italiana.

Astfel, a te apara ca italienii nu e dat oricui se asaza gramada, cu familia si vecinii în careu, si loveste apoi orice minge si orice picior care încearca sa patrunda în cort. Italienii se apara altfel. Ei starpesc orice suflare de gol, dar nu renunta la joc. Aduc la disperare orice entuziasm ofensiv, dar nu se pun în pericol. Anihileaza adversarii, dar îsi pastreaza cazierul curat.

Acest fel de a face ilegal orice atac prin mijloace defensive legale e o arta, o meserie veche si nemaipomenit de complicata care se învata greu si aduce rezultate, dar nu stima. Italianul care se apara nu e însa un erou orbit de adrenalina. Iar asta e iar greu de înteles si nu provoaca soapte de admiratie în jur.

Caci spectatorul recent vrea sa se umple de senzatii multe si tari, nu sa îsi încordeze privirea pentru a retine ca apararea lui Juventus a practicat ireprosabil jocul la offside. Nu în minutul 10, ci în minutul 110, cand picioarele se înmoaie si mintea nu mai poate face nici un calcul precis. Fotbalul jucat astfel în minutul 110 e o meserie pe care ajung sa o stapaneasca perfect doar batranii, înteleptii care dicteaza deciziile corporatiei secrete a fundasilor italieni.

La Milan, Alessandro Costacurta are 37 de ani, iar Paolo Maldini 34. La Juventus, Ciro Ferrara are 36 de ani. Inaintea lor, Bergomi si Baresi au jucat cel mai bun fotbal al vietii lor, mult dupa 30 de ani, tot ca membri ai marii dinastii defensive italiene. Apararea italiana e probabil unul din putinele omagii aduse senectutii, astazi cand orice profesie se simte datoare sa faca mare caz de ultimul pusti minune pe domeniu.

Tinerii slujitori

Cealalta prejudecata lenesa care ne împiedica sa masuram calibrul profesional al fotbalului italian e pasiunea noastra pentru eroi superficiali. Intre ei nu e loc decat pentru atacanti. Fundasii si mijlocasii defensivi sunt prea ursuzi. Ei nu au decat obsesii, nu si umor. Tacchinardi si Gattuso, "închizatorii" lui Juve si Milan, ar fi doua cazuri de tineri batraniciosi, doi "negativi" din nastere, doi "monoindustriali" care nu stiu decat sa contrazica orice atacant cu mingea la picior.

Cine are totusi rabdarea sa stea 5 minute cu ochii lipiti de jocul lor va afla totusi ca Tacchinardi si Gattuso sunt absolventi ai scolii critice italiene. Ei nu accepta, ci pun întrebari. Nu merg cu valul, ci se tin scai. Nu colectioneaza femei, ci raman sclavii doamnelor trecute (în viata, Tacchinardi are succes la signorine, în fotbal e fidel lui Juventus, la Vecchia Signora).

Acesti tineri nu se adapteaza, ci au principii. Si, printre altele, datorita lor, fundasii nu sunt pusi în situatia de a comite ireparabilul, în zona sacra, la 16-20 de metri de poarta. Scoala critica italiana de centrocampisti e alcatuita în general din oameni tineri care îsi respecta batranii si îi slujesc. Oameni de moda veche. Astazi, banali.

Principe Calcio

In sfarsit, fotbalul italian are renumele autopsier de profesie cinica. Dupa aceasta teorie, italienii au sentimentul vietii plenare, dar sunt urmariti de doua exceptii sinistre: Machiavelli si Il Calcio. Intr-adevar, în ambele cazuri, ne asteapta o lectie din care aflam ca nerozia si ruina ne lovesc cel mai adesea învesmantate în haina dorintei de bine si mai bine. Insa tot acolo se afla si lectia despre caracterul nepopular al chibzuintei.

Machiavelli ne vorbeste în Principele despre Suveranul care nu trebuie sa se faca iubit, ci respectat. Prin mijloace placute sau, cum e nevoie cel mai adesea, prin forta si înselaciune, prin actiuni detestabile care n-au voie sa se abata însa de la nazuinta secreta spre binele public.

Il Calcio e un joc pe care Machiavelli l-ar fi înteles din prima clipa. Italienii nu au geniul distructiv în sange, asa cum cred cei mai multi din nenumaratii dezgustati de fotbal italian. Cum poate fi distructiv cineva care intra de fapt în teren pentru a castiga? Aceasta e singura fixatie a fotbalului italian si ea e un gand pozitiv.

Diferenta e ca italienii refuza sa faca din acest scop un pretext de entuziasm sau de naivitate si sfarsesc astfel prin a fi nepopulari. Demnitatea lor profesionala e însa intacta. Nimeni nu pretuieste fotbalul jucat cu migala artizanala mai mult decat italienii. Iar fotbalul italian începe si se termina în Nord. Mai jos de Roma nu e nimic.

Fotbalul e îngramadit în Nord, la Milano si Torino, acolo unde domneste capitalismul în definitia sa italiana, capitalismul firmelor de familie care produc artizanal si atunci cand fac haine, mancare, masini si design în productie de masa. Juve, La Vecchia Dona, si Milan, amanta lui Berlusconi, sunt doua din produsele acestui amestec de modernitate tehnica si unicitate artizanala. Iar angajatii acestor doua fabrici de familie sunt profesionisti cu o demnitate acuta a muncii. Iata de ce, dupa primele minute de prelungiri, întelegand ca nu pot castiga în fata unui adversar italian, Juventus si Milan au încetat sa mai atace. Ele au preferat astfel onoarea relativa a penaltiurilor si au refuzat sa se supuna ultimelor nascociri arbitrare prin care FIFA crede ca poate decreta un castigator (golul de argint, golul de aur si alte goluri de gandire).

Machiavelli nu mai spune azi nimic celor care au impresia ca au de-a face cu un fabricant de rujuri din secolul ics-ics-i. Dar fotbalul italian e viu si ne va irita înca un timp lenea multilaterala, castigand Ligi, Cupe si Campionate Mondiale.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22