Apocalipsă fericită!

O fetiță în pragul adolescenței își otră­veș­te, fără a trezi bănuieli, mama, cu care a rămas după divorț. Și împinge, complice, căruciorul bunicului în mare. Bunic care-și sufocase cândva soția, în­greunată de ani, și nu mai reușea acum să se sinucidă. Fetița însăși încearcă să-și ia viața, speriată de pers­pec­tiva orfelinatului. Tatăl ei, de puțin timp și al unui bebeluș, cu o tânără ne­vas­tă, e atras de perversiuni cu o mai matură prietenă de familie. O mamă hiper­pro­tectoare își dezmoș­te­neș­te fiul, nu suficient de capabil să-i pre­ia fir­ma. Fiu pătimaș, care îi tulbură ex­clu­si­vis­ta nuntă cu un partener din City in­vi­tând imigranți africani din jungla din Ca­lais. Sluj­nicul arab minimalizează muș­că­tu­ra cu care fetița lui s-a ales din partea câi­ne­lui stăpânilor. Tăcerea familiei vic­timei unui ac­cident de muncă e cumpă­rată cu bani.

Pare un film de propagandă al Coaliției pentru familie despre cât de jos a ajuns Occidentul de­pravat. Despre subminarea fata­lă a oricărei coeziuni familiale. O apocalipsă, cu alte cuvinte, menită, în cel mai bun caz, să ne trezească în al un­sprezecelea ceas. Dar Michael Haneke nu accentuează, prin titlul ales, grozăvia sfâr­și­tului cât capcanele fericirii. Happy End o explorează pe aceasta din urmă, iar iro­nia mistificării tragicului e înșelătoare. De fapt, niciunul din familia protagonistă nu e cu adevărat o victimă și toți gustă din avantajele bunăstării. Casa e luxoasă, banii nu lipsesc, iar statutul social e de in­vidiat. Bunicul nu știe cum să moară oda­tă, deși nu pare prea suferind, nici de­gra­dat peste măsură. Are chiar rezerve de tact comp­li­ce pentru nepoțică și preferă, unor ta­chi­nări sterile, la masa în familie, tihna. E se­nil, cu pierderi de memorie, dar departe de dezumanizare. Îl roade, în schimb, ne­pu­tința de a dispune de viață, ca pe vre­muri, după bunul plac. Nu s-a pu­tut adap­ta unei bătrâneți prelungite. Și sufocarea soției a fost un gest de conjurare a nefe­ri­cirii ce dădea târcoale. Fiica sa e activă, gândește strategic și îndrăzneț, își dă tar­div chiar și o nouă șansă conjugală. Vrea să-și ajute fiul, ros de îndoieli și cam in­stabil, dar nu riscă să-și compromită pro­fitul. Și-a ales un nou iubit pe măsură, cu ca­re împarte nu doar patul, ci și pla­nurile de afaceri. Ține totul, pe cât posi­bil, sub con­trol, fără lamentații ori cedări. Fiul se sim­te disprețuit și inadecvat ce­rin­țelor moș­te­nirii, în căutarea unei iden­tități ac­cep­ta­bi­le. Fratele ei e un me­dic respec­ta­bil, cu o no­uă nevastă mai tâ­nără și cu un copil mic, pe care nu-i neglijează, dar fără a-și re­fuza alternative sexuale necen­zu­ra­te. Și-a găsit o par­teneră pentru fan­tasme per­ver­se, altfel o instrumentistă cu pre­ten­ții. Fii­ca lui, cooptată în noua familie lăr­gită du­pă in­toxicația ce-i va fi fatală ma­mei, cau­tă un punct de sprijin, speriată de pers­pec­tiva de a fi, încă o dată, aban­do­nată. Deși tatăl, după o lungă ab­sență, e acum mai gri­juliu cu ea, aso­ciază noul lui adulter, in­tuit cu preco­citate, cu vechiul divorț.

Toți caută o fericire deja accesibilă, dar se izbesc de limitări supărătoare. Când sur­vin contradicții greu de gestionat, în loc să-și reevalueze așteptările, tânjesc dispro­porționat după satisfacții deja validate. În bună măsură, vor doar să se întoarcă la o fericire căreia îi știu deja gustul: o oprire la comandă, o ac­ti­vitate de suc­ces, fantasme intime, o co­re­grafie inte­ri­oară fără com­plexe, prio­rități afec­ti­ve. Pro­blema e că fiecare ur­­mea­ză trasee ca­re discret se evi­tă re­ci­proc, deși in­com­­pa­ti­bi­li­tă­țile nu sunt ma­­jore. Chiar dacă familia extinsă e reunită sub ace­lași pri­mi­tor acoperiș, sunt mai mult vecini decât păr­tași. Iar lipsa convergențelor ac­tuale are ră­dă­cini în eșecuri mai vechi de convie­țuire. Un divorț, o maternitate in­va­zivă, o ipo­cri­zie conjugală, confuzia pla­nu­rilor. Nu e vorba de oameni reci, inca­pabili de em­patie ori fără resurse de solici­tudine. Sunt doar prinși în labirintul unor proxi­mități familiale care mai mult îi împo­vă­rea­ză. Răniți, se retrag în cara­pa­cea do­rințelor neîmpărtășite, iar suspi­ciunea se­cretă o adversitate ocultă pe care nu reu­șesc s-o inhibe. E un subminant cerc vi­cios. Sin­gu­rele convergențe care re­zistă sunt cele ale profitului și, respectiv, ale perversiunii. Și unele, și celelalte, ba­zate pe relații de pu­te­re, se hrănesc din fra­gilitatea celuilalt. Aș­teaptă o mângâiere și primesc o palmă, dacă nu o mușcătură. A ieși din acest cerc nu pare, la prima ve­dere, atât de greu. În loc să-și grăbească sfâr­șitul, bunicul ar fi putut să se ocupe un pic de nepoțică, a cărei încredere tatăl o pierduse a doua oa­ră. Și chiar acesta din urmă ar putea să-i facă un loc mai stabil în viața lui seg­men­tată, fie și în detri­mentul unui erotism gli­sant. Mama ar fi putut să-și condiționeze mai puțin fiul exas­perat de rolul prea func­țional ce i se rezervă. Și să nu-l umilească în favoarea no­ului iubit. În practică, astfel de mici ajus­tări afective sunt, sur­prin­ză­tor, aproape cu neputință. Fiindcă, în loc să adaptăm situațiilor un ideal cam fix de fericire, nu prea lăsăm ca impactul rea­li­tă­ții să-l schim­­be semnificativ. Cu alte cu­vin­te, am uitat că fericirea trece prin tra­valiul cu hâr­toape al înțelepciunii.

Happy End e plin de autocitate. Un trompe-l`oeil de episod ur­mător într-un serial. Bunicul îi mărturisește fetiței că și-a su­focat soția – un personaj inter­pretat de același Jean-Louis Trintignant o făcuse în precedentul Amour. Altfel spus, ea se putuse baza (în perspectivă) pe aju­torul său. Acum, văduv, nu mai are în preaj­mă pe cineva atât de înțelegător în­cât să-l ajute și pe el. Nu să-l omoare, dar măcar să-i facă rost de o armă. Nu mai e suficient de în putere, astfel încât chiar un accident de mașină nu mai e sigur pentru țelul urmărit. În orice caz, euta­nasia e intens dezbătută în zilele noastre. Ca și în Amour, argumentul predilect e involuția dezumanizantă. Dar mai ales o suferință greu de înțeles. Trebuie să recu­noaștem că, după hegemonia unor culturi ale suferinței (precum cea creștină), a în­ceput să fie privită cu suspiciune, ceea ce, pe de altă parte, ne-a lăsat deseori desco­periți în privința integrării inevitabilității sale. O astfel de mutație a mentalităților ne-a împins spre o altfel de dietă, în care acest ingredient – cândva precum sarea în bucate – se regăsește mult mai rar și în doze mult reduse. Cândva masochiști ori prea ușor victime ale sadicilor, azi suntem isterici când vine vorba de durere. Nu știm să deosebim uzul malign de cel salu­tar, cel steril de cel dialectic, ne lipsește dis­cernământul unor potențiale mize. Bunicul din film e departe de a fi o leg­u­mă, iar singurătatea sa e relativă. Nu poa­te împărtăși – din vasta-i experiență de viață – cu o fetiță decât pasiunea pentru sinucidere?

Dar nu doar suferința e inadecvată azi mai mult ca ieri, ci și orice canon sexual. Deși nu timpurile moderne au inventat per­ver­siunile, le-au scos cu greu de sub preșul unde le plasase teologia – și urmașa sa se­cu­lară, psihiatria, de nu demult. De ce me­dicul responsabil, proaspăt tătic într-un nou mariaj, simte nevoia să urineze pe el amanta? – gusturi comparabile avea și Pianista. Chestionarea variațiilor sexua­li­tății umane e și ea tulburată de resen­timent față de o altă veche hegemonie, cea a culturii păcatului. Ceea ce, însă, nu elimină dezbaterile conștiinței: la ce-mi folosește? Azi ne limităm, cel mult, la dil­e­ma: cui dăunează? O perversiune – horri­bile dictu pentru unii – nu e doar un drept, ci și un simptom. Fie și doar al unei rupturi interioare. Ori strigătul înnă­bușit (și deformat) al unei revolte, menit să conteste renunțări vinovate. Asta într-un caz fericit. De cele mai multe ori e doar întoarcerea la relații de putere mai puțin cizelate de idealuri morale.

Despre ce sunt în stare copiii – ca reacție și la proastele opțiuni pedagogice ale pă­rinților, precum în Panglica albă, cu ob­sesia masturbării precoce – merită discu­tat fără prejudecăți. Dar și fără a ieși din con­textul psihologic al fiecărui caz în par­te, evitând generalizările. Fetița care ajun­ge, subit, în grija tatălui (de mult absent) se confruntă cu realitatea unei familii extinse, în care au loc destule divorțuri și recăsătoriri. Astfel de despărțiri, deseori potențate chiar de noile relații amoroase, sunt de cele mai multe ori problematice pentru copii. Asemenea răni nu se cica­trizează de la sine, iar tutorele e adeseori depășit, dacă nu chiar indiferent în fața unor tulburări greu sesizabile și și mai greu tratabile. Mai ales că astfel de per­tur­bări fine se împletesc discret cu cu totul alte problematici existențiale, încât ușor le ignori reala pondere. Cum ar fi con­flic­tele generaționale – în surdină, alături de cele sociale, în film, nu fără anumite va­lențe de metaforă politică –, etapele ma­tu­rizării ori dialectica afectivă a relațiilor.

Dar dincolo de tematicile care structurează – nu fără o doză de ambiguitate – narațiunea, ar­­ta lui Haneke e cu precădere vi­zuală. Cu mize dincolo de me­sa­­jele aparente. Vlog-ul fetiței asociază unor banale ritualuri igienice – ale mamei – pa­tosul unei (fatale) judecăți morale. Par­cursul bunicului în cărucior, ca pe un cu­loar, paralel cu trotuarul, între cel al șo­fe­rilor și cel al pietonilor, nu e nici frag­men­tat, nici haotic – are o continuitate iden­titară, pe măsura unui statut mai mult decât ocazional. Câinele care latră, despă­r­țit de o ușă transparentă, când bunicul e adus acasă de la spital, e mai puțin liber decât omul în ghips din cărucior. Când tatăl o ia pe fetiță de la școală, iar el șo­fează învârtindu-se pe niște străduțe aglo­merate, cu șiruri continue de mașini par­cate, presat de claxoanele altora, mișcării i se permit cu greu opriri, constrânsă mai degrabă la o învârtire în cerc. Vizita lor la spital, în camera mamei în comă, are un fals iz de întoarcere acasă. Pe plajă, la chioș­cul alimentar, politețea profesională a vânzătorului e pe măsura ipocriziei per­fecte a tatălui, cu o solicitudine mai mult artificială. Soloul dansat de fiu într-un club nu e atât o defulare isterică, cât o pre­lungită sforțare de a se repoziționa cu cât mai puțin sprijin. Englezul care discută la telefon cu iubita sa, în timp ce mănâncă și se uită la televizor, combină și afectiv in­gre­diente nu neapărat compatibile. Aman­tei îi distingem chipul, în intimitatea ob­scură a propriei camere, doar la lumina lap­topului, tocmai folosit pentru o discu­ție perversă. În micul șantier însorit se pro­­du­ce o tragică surpare de teren, dar so­norul (suprapus) e doar unul radiofonic, cu un op­timist anunț rutier. //