Apocalipsa după Houellebecq

Romanul lui Michel Houellebecq (M.H. în acest text; dificultatea numelui său naşte dificultăţi de pronunţie chiar şi în rândurile ultimilor francofoni în viaţă din România), intitulată straniu La carte et le territoire (Harta şi teritoriul), a aterizat pe rafturile librăriilor din Franţa în luna septembrie, odată cu faimoasa „toamna literară“ în care se numără anual circa 800 romane, an de an. Mărturisesc deschis că sunt un admirator al acestui scriitor francez contemporan. M-a atras din prima clipă arhitectura complicată a romanelor sale, „sfânta obrăznicie“ de care autorul a dat dovadă în republica literelor din Paris, unde nu o dată a fluierat în noua biserică a corectitudinii politice; de unde şi cuvântul-etichetă de reac (de la réactionnaire), suprema tentativă de declasare intelectuală şi literară a unui scriitor. Dar cel mai mult am apreciat la M.H. privirea lui atentă, sociologică, pe care el o poartă peste lume. „Voieşti să cunoşti lucrurile? Priveşte-le de aproape. Vrei să-ţi placă? Priveşte-le de departe“, spunea cândva Caragiale. Mă îndoiesc că M.H. a auzit vreodată de Caragiale, chirurgul patimilor noastre naţionale, dar am avut mereu impresia că în tot ceea ce el a scris până acum a practicat acest joc al aproapelui / departelui. În vremuri de profundă criză economică sau spirituală, scriitorii ca M.H. te ajută să vezi firele de nisip prezente în mecanismul dereglat al societăţii. De altfel, el nu ezită să-i muşte scurt de reputaţie pe economiştii „nobelizaţi“ şi ultramediatizaţi de astăzi, punându-şi întrebarea următoare: cu ce drept aceşti adevăraţi media-guru lansează teorii care nu rezistă nici măcar câteva luni, dar care fac şi desfac jocuri bursiere de miliarde de euro?

Spre deosebire de celelalte cărţi ale sale, avem de a face în La carte et le territoire cu un M.H. cuminte şi cuminţit, în acelaşi timp. „Cuminte“, pentru că nu mai abordează subiecte toride, cu iz de scandal, ca în romanele precedente. „Cuminţit“ (oare?) de nemiloasele legi ale pieţei şi publicităţii de carte din Hexagon. Romanul său anterior, La possibilité dune île, apărut în 2005, a beneficiat de o campanie publicitară fenomenală, în stil american: dezvăluiri aşa-zis incendiare, bombe de presă, suspans legat de apariţie şi tot tacâmul superficial numit marketing literar. Totul lăsa să se înţeleagă că mult prea râvnitul premiu literar Goncourt nu-i va scăpa lui M.H. (şi, în subsidiar, puşculiţa plină pentru editura care a investit în campanie), dar juriul a decis altfel. În acel an, premiul a mers spre un roman cuminte şi insipid, franco-francez, numit Trois jours chez ma mère, de Francois Weyergans, repede uitat de atunci şi abandonat la un euro bucata în cutiile anticarilor. Se pare însă că editorii şi M.H. însuşi au învăţat ceva din campania de front literar 2005. La carte et le territoire a fost lansată „fără isterie“, după cum preciza sec un mare cotidian francez. Dacă o nouă polemică se profilează (şi) în 2010 în jurul numelui lui M.H., ei bine, da, ea este provocată, paradoxal, de acest „exces de moderaţie“ şi de „normalitate“ (peste tot ghilimele, vă rog) cu care M.H. i-a surprins pe critici.

Chiar şi laudele primite în ultima vreme (y compris din partea Bisericii Catolice!) sunt ceva neobişnuit în cazul său. M.H. este un un fel de câine bătut al literelor franceze, neobişnuit cu laudele şi vorba bună. Iar când acestea chiar există, ele derutează, neliniştesc, intrigă. Scandalul care vinde cartea i-a reuşit şi de data aceasta autorului. Cum a câştigat anul acesta premiul Goncourt (în treacăt fie spus, valoarea efectivă a acestuia este de 10 euro, valoarea simbolică, imensă), sunt foarte curios cum M.H. va gestiona imensul val de simpatie asociat acestuia. Unui grevist al foamei nu-i dai o cantitate imensă de mâncare pentru a-l face să renunţe; nici un pitbull nu devine peste noapte animal de companie.

Despre ce este vorba de fapt în carte? Ea este construită în trei mari părţi principale. În prima dintre ele, ne este prezentat un tânăr artist, fotograf-plastician, fără o identitate prea bine definită. Este unul dintre sutele, poate miile de tineri artişti ai anilor 90 care şi-au făcut din căutarea succesului şi recunoaşterea publică a operei un stil de viaţă. Pentru a supravieţui, Jed Martin fotografiază diverse obiecte de uz casnic pentru cataloagele publicitare ale marilor magazine, exact ca acelea care vă sufocă şi dumneavostră în fiecare dimineaţă cutia de scrisori. Are apoi ideea de a fotografia hărţile rutiere marca Michelin (încă o caracteristică a stilului Houellebecq, nu se sfieşte să dea o nouă viaţă şi identitate „mărcilor“ pe care nici măcăr nu le mai băgăm în seamă din cauza excesului de publicitate), punându-le în corespondenţă cu teritoriul real al Franţei. Un gadget artistic care-i va aduce lui Jed bani şi oarecare notorietate, un episod abil narat de către M.H., care-i permite descrierea mecanismelor pieţei de artă pariziene, bazată pe mode de moment şi snobisme pseudointelectuale. Arta ca derivat al bursei de mărfuri şi complement investiţional al afacerilor imobiliare. În fine. La carte est plus importante que le territoire („harta este mai importantă decât teritoriul“), scrie M.H. În partea a doua a romanului, este introdus un personaj-jucător, ca în fotbal, însuşi... Michel Houellebecq. Fotograful Jed Martin se converteşte în „pictor al meseriilor simple“ (sic!), dând naştere unui ciclu de tablouri fals-realiste, care-i vor aduce celebritate şi bani. Mulţi bani. Printe tablourile meseriilor simple se găsesc, de exemplu, „Steve Jobs şi Bill Gates discutând despre viitorul informaticii“ sau „Michel Houellebecq, scriitor“. Acesta din urmă, rugat să prefaţeze catalogul expoziţiei, se conformează fără nicio plăcere, dar o face, în cele din urmă. Pictorul construieşte chiar şi o prietenie embrionară cu M.H., în ciuda incapacităţii primare a scriitorului de a se „lega“ de cineva. În fine, parte a treia a romanului pare a fi extrasă dintr-un veritabil roman poliţist. Corpul lui M.H. este găsit tăiat în bucăţi fine şi amestecat împreună cu cel al câinelui său. Operaţiunea este realizată cu ajutorul unei maşini de decupat (amputat, mai exact) cu laser. Din acest punct se declanşează o veritabilă povestire poliţistă, paralizantă, halucinantă; cititorul îşi doreşte să afle cât mai repede cine a fost asasinul. Nu-l va cunoaşte însă cu exactitate, totul este lăsat să plutească într-un fel de flou naraţional nu deranjant, ci mai degrabă regenerator. Asemănător cu ultimele producţii artistice ale lui Jed Martin, video-art de data aceasta. Ele vor fi expuse peste 20 de ani, cam prin 2030, videograme centrate pe sentimentul pierderii şi descompunerii unei foste civilizaţii tehnologice, cea a Europei Occidentale industrializate, laborioase, optimist-tehnologică.

Aflăm că poliţistul care anchetează moartea lui M.H., comisarul Jasselin, a practicat într-o vreme, într-o mănăstire din Sri-Lanka, „meditaţia asupra unui cadavru“, celebra asubha; fixând cadavrele în descompunere, era obligat să repete didactic, până la saţietate, următoarea frază: „acesta este destinul meu şi al întregii umanităţi şi nimeni nu poate scăpa de aşa ceva“.

Pedagogia morţii şi a descompunerii lente atât a individului, cât şi a societăţii noastre occidentale este de fapt firul roşu al cărţii lui M.H. Ansamblul trimite la imaginea unei societăţii decadente, pentru a nu spune de-a dreptul epuizate. Apocalipsa după Houellebecq este calchiată pe destrămarea unei Europe care şi-a pierdut coloana vertebrală şi se descompune lent, dar confortabil. O lume a ruralului transformat în colonie de sate de vacanţă, unde ţăranii fac agricultură aşa cum întreţii un parc englezesc, pentru culoarea verde, unde cuplurile nu mai pot sau nu mai doresc să aibă copii, din comoditate, iar ca antidot la singurătate adoptă câini de talie mică (vezi cazul comisarului de poliţie din roman); o societate de indivizi care se tem de căsătorie şi de responsabilităţile acesteia şi se „pacsează“, după numele celebrelor reglementări franţuzeşti (PACS) în materie de concubinaj. Sau a întreprinderilor care dau moartea la cerere. Avem în roman un episod memorabil în care este descrisă asociaţia elveţiană Dignitas, specializată în euthanasie, la care apelează tatăl pictorului, suferind de cancer, pentru a „pleca cu demnitate“. Nimeni nu protestează împotriva acestor practici, nimeni nu se indignează; mai puţin ecologiştii din Zürich, care se plâng de faptul că, din cauza cantităţii prea mari de cenuşă umană rezultată din procesul de incineraţie, împrăştiată la cerere deasupra lacului Zürich, s-au înmulţit peste măsură crapii. Pe care oricum nu-i mai pescuieşte nimeni, fiind la rândul lor nişte crapi „decorativi“. Umor? Cinism? Amândouă? La fel ca un enciclopedist din epoca Luminilor, M.H. fixează pe pânza literară a romanului său oameni, meserii, situaţii care vor dispărea în curând din cauza morţii programate a Europei industriale, aşa cum o cunoaştem astăzi. Din acest punct de vedere, consider romanul La carte et le territoire ca fiind unul exemplar: peste timp va deveni o frescă a morţii Europei, un roman-martor, la fel ca cilindrii de oţel inoxidabil care se îngroapă la temelia clădirilor monumentale.

Ar fi atât de multe de spus despre acest roman total. M.H., atins de patima incurabilă a celor care văd prea mult, a devenit oare un moralist? Este posibil. Nu pot bănui dacă, la rândul său, M.H. se ia in serios în tot ceea ce scrie şi gândeşte, dacă versatilitatea sa literară nu este şi una morală. Dincolo de un mare scriitor, se ascunde însă un spirit fundamental melancolic. O melancolie pe care nici ferocitatea mediului literar în care se desfăşoară, nici beţia succesului sau parfumul scandalului nu o mai pot ascunde. Ea, melancolia, este motorul literar al autorului, care pictează cu cuvinte tabloul unei lumi în extincţie. Aşa cum se face inventarul ultim al unui magazin „care nu mai merge“ pentru că cei mai fideli clienţi au îmbătrânit sau au murit şi nimeni nu mai doreşte marfa devenită brusc demodată. Unele obiecte încă mai au un anumit preţ, altele se vând pe nimic, altele se aruncă, pur şi simplu. Lumea noastră nu mai merge, trebuie să ne obişnuim cu o apocalipsă dulce, pare să ne spună Houellebecq. La capătul căreia nu se mai află nimic – poate doar seringa letală plină de pentobarbital de sodiu a asociaţiilor de tip Dignitas.

Nu ştiu dacă acest roman va fi tradus în româneşte. Dacă însă acest fapt se va produce, nu-l rataţi! Pe lângă o lecţie de literatură, veţi mai primi la pachet, ca în şampoanele „doi în unu“, o lecţie de supravieţuire în vremurile ultra-post-hyper-moderne. Cred că Cioran ar fi citit cu mare plăcere acest „ultim Houellebecq“, aflat pe graniţa incertă dintre esenţial şi inutil. Să sperăm că vor mai fi şi alte romane semnate M.H. Mai poate fi însă resuscitat din moartea ficţională un autor care a ales să se sinucidă?

4 noiembrie 2010