Armand Goșu, Rusia – o ecuație complicată. Convorbiri cu Lucian Popescu

Profesorul Armand Goșu nu mai are nevoie de prezentare. Îl cunoaștem drept singurul specialist pe Rusia și spațiul ex-sovietic. Sunt tentat să spun „specialist adevărat”, întrucât, spre deosebire de mulți „specialiști” care se pronunță în spațiul public și chiar sunt chemați de diverse instituții să își ofere „expertiza” într-un domeniu atât de complex, Armand Goșu este singurul cunoscător de limba rusă și, mai mult decât atât, cu studii doctorale la Universitatea din Moscova. Aceste lucruri conferă legitimitate analizelor și luărilor sale de poziție în spațiul public și, evident, cercetărilor sale. O altă calitate a profesorului Goșu sunt condeiul și capacitatea de popularizare, de a face accesibile publicului larg date despre istoria și evoluțiile din acest spațiu aflat în vecinătatea României. Aș adăuga și curajul, având în vedere caracterul prea emoțional al dezbaterii cu privire la Rusia care influențează în sens negativ și planificarea, și decizia politică. Este și unul din motivele pentru care nu am avut și nu avem o școală de rusistică, deși, cum bine afirma profesorul Goșu în rândurile cărții, „înainte să aperi din tranșee securitatea țării, trebuie s-o aperi printr-o cunoaștere a pericolelor care o amenință. De aici necesitatea unui corp de experți. Nici în perioada interbelică, nici astăzi, România nu excelează în cunoașterea Rusiei”, spre deosebire de alte țări, care au avut și ele o istorie complicată cu Rusia, așa cum sunt Polonia și Finlanda. Din păcate însă, politicienii români nu au nevoie de experți. Demnitarii români […], directorii din ministere nu au niciun respect pentru expertiza reală. Ei vor niște funcționari umili, care să îndeplinească un simplu ritual, să împacheteze birocratic o decizie politică luată fără niciun fel de analiză, pe bază de emoții, de umori personale”. Cum astfel să se explice faptul că singurul expert serios pe Rusia a avut „o experiență birocratică pe durata foarte scurtă și limitată la MAE”?

Răspunzând unor întrebări foarte bine formulate de către un alt istoric și publicist, domnul Lucian Popescu, iar acest lucru este un alt merit al cărții, profesorul Armand Goșu face un tur de orizont al istoriei și geopoliticii Rusiei în optica și celor mai recente evenimente și al implicării acesteia în spațiile de proximitate cu România, Ucraina și Republica Moldova, neuitând să treacă prin raporturile românilor cu Rusia. Găsim astfel răspunsuri cu privire la aspectele esențiale ale istoriei și geopoliticii ruse  – identitatea rusă după dislocarea Uniunii Sovietice, reconstrucția puterii Rusiei, locul acesteia în noul sistem internațional aflat în pline mutații, raporturile Rusiei cu modernitatea, cu alte cuvinte, cu democrația și statul de drept.

Deși avem o carte-interviu, răspunsurile oferite de profesorul Goșu sunt și o extraordinară călătorie în metodologia analizei istoriei și relațiilor internaționale. Densitatea informațiilor și a planurilor – cel de sus, al marii politici, și cel de jos, al manifestărilor identitare, al sentimentelor colective, al vieții cotidiene – ne pune în evidență un cercetător care observă, descrie, colectează, se întreabă, compară, interpretează, confirmând frumoasa formulă hegeliană potrivit căreia „metoda e construcția experienței”. Cu alte cuvinte, o viziune globală asupra istoriei unui spațiu și încadrarea lui pe marea scenă a istoriei universale.

Un aspect notabil care reiese din dialogul purtat de Lucian Popescu cu Armand Goșu este cel referitor la centrul de decizie de la Moscova. „Este pentru prima dată în istoria acestei țări când serviciile secrete controlează complet procesul politic. Asta nu s-a întâmplat niciodată în trecut. În perioada sovietică, PCUS deținea puterea, KGB și GRU erau doar instrumente în mâna liderilor politici. Astăzi, în Rusia, oamenii din Servicii ocupă poziții dominante nu doar în elita politică, ci și în birocrație, la toate nivelurile, până la cel de directori de întreprindere. […] Vârful puterii e populat cu oameni din KGB/FSB, un grup relativ omogen, educat în școlile serviciilor secrete, cu o viziune specifică asupra lumii”. De asemenea, descrierea unor oameni de influență din jurul lui Vladimir Putin ne ajută să înțelegem mai bine procesul de decizie și chiar natura anumitor decizii. Profesorul Goșu folosește o metodă, din păcate nefolosită la noi, prosopografia, care înseamnă analiza personajului prin prisma mediului înconjurător. Exemplar în această privință este felul în care este influențată și formată viziunea pe teme de istorie a președintelui Vladimir Putin. O descriere care ne face să înțelegem mai bine orientările din gândirea geopolitică la vârful puterii ruse: „Putin nu știe istorie, n-a studiat istoria și nici n-a fost pasionat de ea. Președintele Rusiei e absolvent de Drept, la Universitatea din Leningrad, și a mai făcut cursuri la Școala KGB. Dreptul îl făceau cei care doreau să urmeze cariere în administrație, în partid sau în organele de represiune”. „Potrivit presei ruse, președintele primește informația pe teme de istorie de la Serghei Nariskin, șeful Serviciului de Spionaj Extern. Apropiat al lui Putin […], din anul 2012 îi asigură președintelui informația istorică, în calitate de președinte al Societății Ruse de Istorie. Nariskin cunoaște bine lumea istoricilor, pentru că el a condus o comisie de combatere a «falsificării istoriei», înființată în 2009 de președintele Medvedev. […] Nariskin e de profesie inginer mecanic. Mai târziu a făcut studii de economie, are și un doctorat despre investițiile străine în Rusia. E un tip educat, vorbește bine franceză și engleză, lucru rar în generația lui. Se ocupă de peste 10 ani de lumea istoricilor, dar nu e istoric. Îi place însă să fie înconjurat de istorici, pe care-i și promovează în diverse funcții administrative. Nariskin […] pune la dispoziția președintelui nu atât informația corectă, atent filtrată de cei mai buni specialiști în domeniu, cât detaliile pe care acesta vrea să le audă”. În cuprinsul cărții, cititorul poate găsi și alte informații despre funcționarea Ministerului rus al Afacerilor Externe, a celor două instituții de învățământ ale sale, MGIMO (Institutul de Relații Internaționale) și Academia Diplomatică, ai căror bursieri îi regăsim și „în staff-urile OSCE și ONU”.

Un alt aspect care mi-a reținut atenția, între multe altele, și care cred că merită scos în evidență este cel legat de legătura dintre identitatea națională, limba vorbită și preferințele politice în spațiile de proximitate ale Rusiei, Ucraina și Republica Moldova. Autorul consideră că nu există o legătură cauzală între cele trei elemente de identificare. „Dar e foarte greu de înțeles acest lucru. Fără contactul direct cu oamenii de acolo, să-i vezi cum reacționează în situații concrete, nu poți să pricepi. Afirmația e valabilă și pentru Republica Moldova. Nu înseamnă că aceia care vorbesc rusă aleg Rusia ca opțiune geopolitică, de cultură și de civilizație. Ăsta e și cazul lui Zelinski (președintele Ucrainei), evreu, vorbitor exclusiv de limba rusă. Găsiți pe YouTube emisiunile de cabaret politic realizate de trupa sa, Kvartal 95. Da, sunt în rusă, dar sunt anti-Putin”.

În sfârșit, partea referitoare la Republica Moldova reprezintă o altă analiză pătrunzătoare care dă valoare textului cărții și este în același timp și o radiografie a politicii externe românești, dar și a provocărilor reprezentate de acest spațiu în ecuația raporturilor româno-ruse. „Moscova are un asset important – Republica Moldova, mitica Basarabie –, cu care manipulează de ani buni opinia publică din România. Kremlinul s-ar bucura deci ca România să devină stat revizionist. Cum e Ungaria, de pildă. Prin transformarea României într-o putere revizionistă, în ochii cancelariilor occidentale, Kremlinul ar arăta ca un stat membru NATO și UE promovează același gen de argumente și politici ca și Rusia în cazul Crimeii”. Legăturile partidelor și personajelor politice de la București cu factorii politici de la Chișinău, eșecul usturător al strategiei Bucureștiului de a miza pe oligarhul Plahotniuc reprezintă o altă dovadă a înțelegerii profunde a situației de peste Prut și, mai ales, a curajului de a spune lucrurilor pe nume: „Susținându-l pe Plahotniuc, România s-a izolat de aliații și partenerii săi occidentali. […] E pentru prima dată după căderea lui Ceaușescu când România rămâne singură, fără aliați, pe un dosar foarte important de politică externă și de securitate”. În final, nu putem decât să ne dorim ca lectura acestei cărți să determine o dezbatere cât mai sănătoasă. //

ARMAND GOȘU

Rusia, o ecuație complicată

Editura Polirom, București, 2021, 236 pagini