Artă în bunkerul lui Tito

Pe Iris Dressler și Hans D. Christ îi știu de-o viață. Au fost primii curatori care au reacționat după proiectul pe care l-am făcut în 1999 la Bienala de la Veneția. Am făcut cu ei multe expoziții la Dortmund și Stuttgart. Ne înțelegem din cauză că eu am umor și ei doi contrazic clișeul cu nem­ții... Când am primit e-mail-ul cu o po­si­bilă expoziție, am zis da fără să mai citesc mesajul (ei și echipa lor, tehnicienii, con­tabili, sunt niște profesioniști desăvârșiţi, totul se poate face, mai mare dragul să ex­pui în Germania).

Mai bine citeam, că expoziţia era în...

... Bosnia

Tuzla a fost a doua mea ieșire din România după 28 de ani de necălătorie (prima a fost în Ungaria, la Vac, la atelierul de gra­vură, că ungurii ăia răi s-au gândit ime­diat după revoluție cum să facă să strângă legătura cu artiștii de partea asta a gra­niței... da’ asta e altă poveste).

Am fost cu Lia vreo 10 zile într-o tabără a artiștilor iugoslavi. Și asta e o altă poveste, dar pe asta o spun repede că are legătură.

În 1988 am trimis prin plic clandestin Bie­nalei de portret din Tuzla o lucrare cu o mie de portrete. Am luat Marele Premiu, care însemna două săptămâni de tabără, casă-masă-drum. Numai că Iugoslavia era țara în care sau prin care evadau toți ce­tățenii României ceaușiste. Înotai Dună­rea, te ascundeai în podeaua trenului, în mo­torul camionului, în roata de la bi­ci­cletă, oricum, orice, numai să fugi dra­cului din Epoca de Aur. Am uitat toate as­tea acum, când nu vrem cu niciun chip refugiați din alte zări care înoată și se as­cund la rândul lor oricum și oriunde... Of, ce tristețe!

Pe scurt, n-am putut merge să-mi iau pre­miul. Ar mai fi aici o subpoveste legată de securiști interesați de arta contemporană la schimb cu informații despre artiști, dar și asta o s-o spun altă dată. După doi ani, în 1990, imediat ce-a cazut sistemul se­cu­riștilor-istorici de artă, le-am scris ălora la Tuzla: băi, nu m-au lăsat ăștia să vin. Și iugoslavii, băieți mișto, au zis: nu-i nimic, vino acum. Doi ani mai târziu.

De unde să știu că într-un an se vor mă­celări între ei...

Ei, într-o zi din alea zece cât am stat aco­lo am luat autobuzul din Tuzla și am mers la Sarajevo. 1990, autobuz cu aer con­di­țio­nat, șosele unse, munți fantastici, păduri. Am avut cu Lia un șoc existențial. Stăt­u­se­răm închiși în țară și ni se umpluse capul cu propaganda că numai noi avem munți, numai noi avem cascade, numai noi, nu­mai noi...

Cotloanele de beton de la Konjic

Iris și Hans ziceau în e-mail că aplică la un fond federal pentru bani și că ne țin la curent. După câteva luni a venit și răs­punsul: pas. Nema bani! Cică Estul și Su­dul Europei nu mai sunt interesante pen­tru politica culturală germană. Dar Iris și Hans s-au hotărât să preia ei (Stuttgart Kunstverein) efortul bugetar. Adică prima parte a expoziției în bunkerul lui Tito în Bos­nia, așa, mai mult muncă patriotică, dar a doua parte la Stuttgart, cu onorariu, ca să o acopere și pe prima... Mișto, că eu aș fi mers numai pe casă-masă. Conceptul expoziției ținea cont de loc și de condițiile lui, Bunker-Utopie-Distopie-Viitor, ideea de salvare, societate (cine sunt aleșii), răz­boi, Război Rece, comunism-capitalism... și de aici toate ramificațiile, ca în mind-map-urile Liei. De fapt, Liei chiar asta i s-a cerut, să facă, în stilul ei, o hartă a con­ceptelor...

Dan Perjovschi desenând în bunkerul de la Konjic

Pentru că expoziția se petrecea exact înă­untrul bunkerului antiatomic construit de Tito la Konjic (mai târziu am aflat că avea pregătită o rețea de vreo 30 de chestii de astea în toate republicile iugoslave). O dată la doi ani o bienală vine și se așază în cotloanele de beton. Și rămâne acolo. Asta face proiectul ARK special, pentru că poți vedea toate edițiile dintr-un foc. Spațiul (la început gigantic) se umple treptat și, când nu mai e loc, bienala se va închide și bunkerul va deveni muzeu de artă con­tem­po­rană. Numai că în Bosnia, ca și în Ro­mâ­nia, arta contemporană nu e deloc o ur­gen­ță și niciun guvern și nicio primărie nu se dă de ceasul morții s-o sprijine. Așa că (exact ca la noi) fondurile vin mai ales din afară...

Prima bienală - 50 de artiști, curatori din Croația și Serbia și bani europeni; a doua - 35 de artiști, curator din Turcia, bani din Ankara; a treia - 20 de artiști, curatori din Austria, bani austrieci; și a patra - Iris și Hans cu 6 artiști și bani de la Stuttgart. Ultima, în 2019, va fi cu doar 2 artiști, metaforic, un rus și un american, și un cu­rator bosniac.

Războiul Rece și cel intraiugoslav s-or fi terminat, dar cafteala cu autoritățile lo­cale a rămas. Astea numai chef de artă con­temporană n-au și, de când s-au trezit cu cartofu’ ăsta fierbinte în mână, nu știu unde să-l arunce. Edo Hozić și Sandra Mil­jević Hozić au avut ideea și imediat ce le-a venit au și început bătălia cu mentalitățile și birocrația unei republici complicate. Pentru că nici primăria din Konjic și nici conducerea din Sarajevo nu vor să dea bani pentru arta contemporană in­ter­na­țio­nală, ci vor să bage bani în dansuri po­pu­lare. Ca să complice și mai mult lucrurile, Sandra e sârboaică și Edo e croat... că așa e Bosnia, o republică musulmană peticită ortodox-catolic. Și mai complicat a fost că Edo a făcut un preinfarct și până în ultima secundă n-am știut dacă bienala se face.

Fără salvare

În bunkerul lui Tito nu intri când vrei tu, ci numai pe lista aprobată. În același pe­ri­metru se află o fabrică de muniție încă ac­ti­vă. Se pare că muniția folosită pentru exe­cutarea jurnaliștilor de la Charlie Heb­do provenea de aici (produsă prin anii ’90). Agențiile de turism aduc mici grupuri de vizitatori, dar musai să fie autorizate și înscrierile se fac cu ceva vreme înainte. Așa că mergeam toți și ne întorceam toți cu același microbuz, ca la școală. Acum, bunkerul nu-i cum vă imaginați: e săpat în munte nu în jos, ci mai ales orizontal. Se intră ca-n filmele cu spioni, printr-o ca^­să normală, cu ferestre cu perdeluță. Ha­bar n-ai că 10 trepte mai jos pe stânga dai în­tr-un tub de beton, te duci până la pri­ma ușă de metal... Construit în secret (cu muncitori aduși din alte republici între 1953 și 1979, cu tehnologie și niște bani ame­ricani, care atunci sprijineau dizidența lui Tito față cu Uniunea Sovietică). Ima­gi­nați-vă un U enorm de 2.000 de metri pă­trați cu intrare printr-un capăt al literei și ieșire prin celălalt, o boltă de ciment ma­re, dar subîmpărțită în cămăruțe mes­chi­ne claustrofobe (numai Tito avea dormitor separat), un coridor în care trebuie să mergi în șir indian, cu containere de apă, motoare de aer condiționat și generatoare de curent.

300 de oameni din ierarhia partidului și ar­matei, plus un oarece număr de soldați ca­re să-i păzească și să-i servească urmau să fie salvați aici de bomba atomică. Nu­mai bărbați. Plus nevasta dictatorului. Te apucă și râsul... Ce societate egală, ce grijă față de muncitor și agricultor, ce secere, ce ciocane, ce salvare a nației?  Salvarea nu exista: bunkerul nu poate fi izolat com­plet, apa vine din munte și aerul de afară. Fo­tografiile lui Jorge Ribalta exact asta urmăresc - filtrele lipsă, cablurile furate în anii ’90, bunkeruI căruia i se taie ten­ta­culele prin care e legat de lumea exte­ri­oară și natura îl reocupă încet-încet.

Expoziția

Jan-Peter E.R. Sonntag a găsit nu știu cum un timbru cu Tito pentru a şaptea conferință a țărilor nealiniate care trebuia să aibă loc la... Bagdad. Numai că Saddam a trebuit s-o anuleze, că începuse războiul Irak-Iran. Timbrele au rămas și Jan-Peter avea să mărească imaginea de un 1 cen­timetru la 3 metri, o monumentalitate ra­tată, ca și conferința, ca și mișcarea...

Annalisa Canito a adus la Konjic sub forma unui light box o imagine, Silence Means Security, un billboard de pro­pa­gandă american din anii ’50 de la Hanford Site, un complex nuclear din statul Wa­shington unde se producea plutoniu (bom­ba de la Nagasaki). Ca și la Konjic, era o zonă a secretului absolut, un produs al gândirii și spaimelor Războiului Rece.

Jan Peter Hammer înregistrează meti­cu­los distrugerea istoriei dintr-o zonă a Bul­ga­riei unde lumea, înnebunită să se îm­bo­gățească, sapă ca termitele tot peisajul în căutare de obiecte antice. Totul e ciu­ruit. Piața neagră și suta de euro pentru o sta­tuetă sunt mai importante decât istoria și patria. E o mare tristețe în filmul ăsta na­rat, unde prezentul mănâncă trecutul. Un fragment de obiect găsit învârtit între de­gete seamănă cu o rachetă și utopia de­vine în slow motion distopie...

Lia a făcut harta conceptelor legate de idei­le curatoriale și a adus o bucățică din Mu­zeul Cunoașterii în muzeul ce va să vină...

Nici de data asta n-am putut desena di­rect pe pereți, că bunkerul e monument is­toric, dar am folosit pungi de plastic prin­se cu scotch. Și uite așa, eu, care am ca principală strategie efemerul și șter­ge­rea, am acum o mână de desene care vor supraviețui bombei atomice...

În loc de încheiere

Konjic e pe Neretva, un râu verde-al­bastru splendid, pe care se face acum raf­ting la greu cu turiști din toată lumea. Ara­tă ca-n Elveția. Partizanii de pe Neret­va sau cam așa ceva era un film care mi-a marcat copilăria, altul era Bătălia de pe Sutjeska, cu Richard Burton jucându-l pe Tito (din cât se zice, la ordinul lui Tito)... Orașul e concentrat în jurul unui pod re­con­struit cu bani turcești și al unui mic centru vechi cu moschee, restaurante și agenții de închiriat caiace. În rest, blo­cu­ri­le comuniste și case cu urme de gloanțe de pe vremea când vecinii au tras în ve­cini. Casele au baza mai mică și al doilea etaj ie­șit în afară cu doi metri... cică ca să plă­teas­că impozit mai puțin, dar eu am văzut că diferența aia e utilă dacă vrei să-ți sti­vuiești lemnele de foc. Case la ro­șu, ca­se neterminate, multe devenite pensiuni.

Cel mai mișto hotel din zonă, 4 stele cu pis­cină, se zice că-i al primarului...