Pe aceeași temă
Îmi revine în minte, mai plină de sens decât oricând, scena în care actorii joacă în fața regelui Claudius crima pe care acesta a făcut-o, ucigându-și fratele.
„Hamlet” rămâne, nu-i așa, unul dintre marile texte despre contorsionata relație dintre adevăr și minciună, trădare și loialitate, imaginația şi sacrificiul de care e nevoie pentru a „pune la loc lumea în țâțâni”.
Confruntat cu ceea ce joacă actorii, Claudius e răscolit și se simte vinovat, în realitate. Transmisia aceasta directă, de pe scenă către viața reală, e singura care îl determină să își conștientizeze, concret, culpa. E singurul mod în care adevărul revine.
Concluzie: ce scut de apărare mai puternic și mai eficient poate exista împotriva minciunilor care ni se spun, decât reprezentarea prin artă?
De ce credem că e nevoie doar de înarmare cu arme fizice din ce în ce mai complexe, ca să ne apărăm?! Războiul care se duce dintotdeauna, dar azi cu arme – și ele – tot mai sofisticate decât oricând, e generat de reprezentările noastre simbolice, acelea pe care propaganda le instrumentalizează. Numai arta le poate deșira şi restitui adevărului. Războiul hibrid este în primul rând un război al reprezentărilor și al proiecțiilor. E despre ceea ce crede fiecare dintre noi că vrea să apere, pentru ce vrea să-și sacrifice sau nu viața. Abia apoi vine trasul cu rachete şi numărarea cadavrelor.
Două dintre filmele documentare pe care le-am prezentat anul acesta la fARAD surprind și ele, provocator, importanța esențială a apărării prin transmisie artistică – ca declanșator al gândirii critice.
Primul, „Mr Nobody against Putin” (r. Pavel Talankin, 2025) este povestea unui profesor de școală primară dintr-un mic oraș industrial din Rusia. Începutul războiului Rusiei împotriva Ucrainei îl prinde acolo, făcând filme la serbări și evenimente și având un birou prin care copiii se perindă pentru conversații libere și confesiuni adolescentine.
Din momentul izbucnirii agresiunii, în liceu se schimbă tot mai multe lucruri, intervin ore de educație patriotică, se cântă imnuri, se defilează, profesorul de istorie începe să vorbească elevilor din clasele primare despre superficialitatea și găunoșenia țărilor europene, orice conversație critică e anulată. Biroul tânărului profesor care filmează și care își exprimă dezaprobarea față de ceea ce se petrece devine tot mai gol, copiii se supun încet-încet noilor reguli și propagandei care le invadează spațiul învățării. Sunt intoxicați cu idei înainte de a fi trimiși pe front.
Apoi, o parte dintre ei pleacă la război, plini de o repulsie identitară care le-a fost inoculată și întreținută de noua direcție a învățământului în Rusia. Profesorul de istorie care disciplinează ideologic școala e premiat ca cetățean de onoare al urbei, adolescenții care mor pe front sunt plânși ca eroi. Fratele uneia dintre cele mai fidele vizitatoare ale clubului libertății de expresie întreținute de profesorul-videograf dezertează, dar este prins și moare departe de familie. Viața continuă sub acest clopot tot mai întunecat al puterii toxice şi intoxicante, exersate și impuse prin idei și mesaje, în primul rând.
Până la urmă, tânărul profesor-videograf reușește să fugă în străinătate și să ia filmul pe care îl face, ca mărturie, cu el. Vrea să transmită cum stau lucrurile, acest „Mr. Nobody”. Și reușește.
Prin contrast, filmul despre Leni Riefenstahl (Riefenstahl, 2024, r. Andres Veiel) tulbură teribil prin explorarea ambiguității intrinseci a conversației despre morala artistului. Prin dezvăluirea retoricii periculoase pe care o maschează relativizarea noțiunilor de bine și de rău puse în slujba unui „frumos” epurat de morală.
Imbatabila propagandă a regimului fascist a lăsat urme adânci în societatea germană, iar Leni Riefenstahl a fost una dintre campioanele absolute a sus-amintitei propagande, prin arta sa.
Fără să se dezică niciun moment de ceea ce a făcut, Leni Riefenstahl continuă să repete că Hitler era la acea vreme adorat şi că ea nu a făcut decât să servească idealurile Germaniei în care credea. Ba mai mult, la un moment dat, declară că pentru cei ca ea trauma înfrângerii fascismului în război este şi rămâne nevindecată. Neagă ceea ce era evident – că a asistat la crime ale soldaților germani în Polonia – și rămâne fidelă ideologiei de „ubermensch” pe care o practică până la capăt, sub altă formă, dar sub același tăiș înfiorător al superiorității rasiale.
E un documentar care demonstrează cât de rezistente pot fi ideile toxice ale supralicitării egoului național identitar, ca formă de suveranism letal. Nimic mai actual astăzi decât înțelegerea aceasta. De la MAGA la George Simion trecând prin Viktor Orbán și AfD-ul german care a regenerat aceiași demoni aparent adormiți în Germania, este evident că ideile sunt cele care rezistă, ele sunt rădăcina războaielor, cu ele trebuie început, dacă vrem să câștigăm conflictele de pe teren. Şi un film despre asta, văzut la timpul potrivit, ne ajută să înțelegem mai bine unde ne aflăm și să ne punem și repunem întrebările necesare.
O adolescentă din Arad a comentat, după vizionarea unui alt film la fARAD – „Propaganda: the art of selling lies” (Canada, Larry Weinstein, 2019): „Noi știm cum să căutăm informația adevărată pe internet, dar părinții și bunicii noștri sunt mai ușor de manipulat, fiindcă nu știu să folosească aceste surse”. Pe de altă parte, tot ea a spus că și în generația lor anumite fake news au succes, fiindcă adresează subiecte pe care tinerii le înțeleg destul de superficial, ca urmare, nu se îndoiesc de ceea ce le este transmis.
Așadar, problema este că, în acest moment, prizonieri ai unor echo-chambers, în care ne închidem singuri şi pe care tehnologiile nu fac decât să le transforme în adevărate arme de autosugestie, suntem, ca cetățeni, mai vulnerabili ca oricând. Ne autoconvingem că avem dreptate şi că aceia care au altă părere decât noi sunt, pur şi simplu, dușmanii noștri. Ce extraordinară mașină de produs solidaritatea negativă şi atomizarea socială despre care scria Hannah Arendt în Originile Totalitarismului a fost lansată fără ca măcar să ne dăm seama.
Societățile noastre europene par să creadă că mecanismele războiului își au originea exclusivă în ideologii și în jocul de putere al arsenalului militar. În orice caz, cei care ne guvernează vor cu orice preț ca noi să credem asta. Ca urmare, e obligatoriu să ne înarmăm tot mai mult și mai mult, să ne unim ca europeni într-o apărare comună care se bazează pe agresiune, pe un pericol al conflictului, nu pe necesitatea acceptării diversității de idei și pe construcțiile simbolice comune.
Mai există oare vreo posibilitate, în aceste condiții, să readucem în centrul atenției publice importanța esențială a ideilor și a culturii și educației în apărare? Ca societăți ne apărăm colectiv, dar trebuie să fim înarmați simbolic, individual, cu armele gândirii critice și ale toleranței – doar asta poate salva democrațiile. Şi aceste arme sunt date doar de cultură și educație, și de educația prin cultură.
La o recentă conferință despre artist ca cetățean, la Berlin, unul dintre participanți, un foarte experimentat cunoscător al proceselor artistice şi antreprenoriale, în același timp, Freek van Duijn, propunea ceva neobișnuit. Să fie creat un algoritm care să readucă artele în atenția internauților, folosind chiar instrumentele de manipulare ale acelorași echo-chambers care ne capturează pe fiecare dintre noi prin rețelele sociale. Apoi, spunea el, vom face o mare petrecere – falsă, firește –, în care vom genera buzz prin folosirea aceluiași algoritm care să transforme acest subiect într-unul seducător şi adictiv.
Pentru aceia dintre noi care au citit „Inginerii haosului”, extraordinarul eseu al lui Giuliano Da Empoli, pare, într-adevăr, o soluție. Rămâne însă de identificat grupul de ingineri care vor sta în culise și vor dirija procesul pro-artă și educație ca scut de apărare, identificând în același timp un personaj tip anti-Waldo din Black Mirror, ca imagine și ca ambasador.
„Perception is real and the truth is not” constată, simplu și cinic, Imelda Marcos în „the Kingmaker”. Cred că nu mai e nimic de adăugat dincolo de această afirmație.
