Arta de a selectiona si de a compune

Interviu Cu Mihai Oroveanu | 02.12.2002

Pe aceeași temă

Pasiunea pentru fotografie si pentru scule

Ce mai face fotograful Mihai Oroveanu?
Fotograful Mihai Oroveanu face colectie de fotografii vechi si din cand in cand, ca adjuvant al meseriei lui de istoric de arta, face fotografii.

De unde pasiunea dvs. pentru fotografie?
Foarte greu de spus. Am gasit in casa un aparat simplu, un Box Kodak. Pe la 14 ani incepeam sa-mi constitui colectia. Am cateva pasiuni care vin din copilarie; alaturi de pasiunea pentru fotografie, pasiunea pentru scule. Chiar azi am primit cadou un cleste, ceea ce m-a incantat. Clestii sunt niste unelte care au caracter si care aduna in ele istorii intregi. Fiecare cleste e altfel construit, altfel folosit, este un obiect de o poezie extraordinara. Si asa tot adunand, am ajuns la cateva sute de clesti. Ma duc in talcioc si cumpar clesti. Si mai caut ceva: caut tunuri mici, pentru ca sunt colectionar de machete de tunuri, ca demn urmas a doua generatii de artileristi.

Ce reprezinta pentru dvs. fotografia? Ce vede Mihai Oroveanu cand face o fotografie? Un alt fel de obiectivitate?
Sigur, e un alt fel de obiectivitate. E un domeniu al memoriei, al congelarii timpului, al recuperarii unei memorii vizuale, si nu numai. Pornind de la cateva date care pentru mine sunt foarte importante in selectia fotografiilor - elemente de decor, costum, carton, stampile -, ajung sa recompun, dintr-o banala fotografie, o epoca. Dar si mai important este ca dintr-o fotografie poti sa analizezi psihologia omului care traia in acea epoca. E un exercitiu de reconstituire a trecutului care ma captiveaza. Sa va dau un exemplu: Fellini isi construia filmele adunand de la paparazzi fotografii de oameni banali, de pe strada, isi tapisa pur si simplu un apartament cu aceste fotografii, se incuia inauntru si construia o poveste pornind de la aceste personaje, de la aceste caractere. In colectia mea nu am numai portrete, dar si peisaje, scene de gen, arhitectura, reportaj. Imi construiesc cu aceste marturii un alt tip de analiza vizuala, mai acuta, despre istoria noastra, cu tot ce implica ea.

Fotograful cauta un tip de obiectivitate. In fond, nu este vorba de subiectivitatea lui?
Sigur, este o subiectivitate extrema, pentru ca prin fotografie manipulezi privitorul. Dar pentru asta trebuie sa ai un indelungat exercitiu vizual. Din nenorocire, acest exercitiu vizual nu a fost educat la noi, ci dimpotriva, a fost intotdeauna inhibat; si asta nu numai ca rezultat al presiunilor ideologice. Intelectualul roman este format de litera scrisa, dar nu prea stie sa citeasca o fotografie sau o lucrare de arta. El este un handicapat vizual, si o spun fara nici o jena, asta este realitatea. El literaturizeaza imaginea, pentru ca nu are mijloacele, n-are alfabetul esential, pe care altii il primesc pur si simplu printr-o situare culturala care ii ajuta. Cu un italian poti sa comentezi imaginea unui obiect banal si sa-ti dai seama ca in vocabularul lui, fie el si tehnicist, lucrurile sunt totusi foarte nuantate. La noi comentariul de imagine e practicat cu un vocabular foarte sarac si stereotip.

Exista opinia ca in ziua de azi, cu tehnica extrem de sofisticata, aparate digitale s.a.m.d., fotograful nu prea mai are mare lucru de facut, pentru ca o face aparatul, computerul.
Fotograful face cel mai important lucru. El selectioneaza si compune, dar asta numai atunci cand isi cunoaste foarte bine meseria. Altfel este un bland paparazzo, care nu face decat accidental o fotografie buna. Poate sa faca fotografie documentara 90% din timp si din cand in cand sa-i iasa din greseala o imagine cu acea tensiune care-i da o calitate speciala, hai sa-i zicem artistica. Din nenorocire, cand aceasta calitate e cautata cu premeditare, ea dezvaluie imediat nivelul de cultura al fotografului. Tehnica digitala nu va putea niciodata sa compuna de la sine. In ziua de azi fotografia de autor a facut o explozie in edituri, cartea de fotografie inregistrand in lume o crestere de productie cu 30-40%; din nefericire, nu e cazul la noi.

Atunci, care e rolul tehnicii sofisticate?
Intr-adevar, lumea o foloseste din ce in ce mai mult, Photoshop-ul poate fi de mare ajutor, dar cum nici calculatorul nu va ingropa cartea, nici camera digitala nu-l va ingropa pe fotograf.

Expozitii si targuri de carte

Nu intamplator am inceput cu fotografia. Spuneati ca fotograful "selecteaza si compune". Dar aceasta atitudine o regasesc la Mihai Oroveanu in efortul de a organiza expozitii si targuri de carte.
Se poate face o astfel de apropiere?

Sigur ca da. Numai ca din cand in cand lucrurile nu sunt atat de evidente. Am facut si treaba de pompier, in imprejurari in care am fost pus in situatia de a interveni, indiferent de gradul meu de entuziasm. A trebuit sa fac lucruri chiar impotriva gustului si principiilor mele. Asta pentru ca in Oficiul de Expozitii eram intr-un fel obligat sa impac si capra si varza, incercand sa asigur supravietuirea fenomenului expozitional si o anumita fluiditate a lui, mai degraba decat sa practic o selectie riguroasa. Am facut si expozitii care probabil nu meritau sa fie facute, am facut si unele care puteau sa astepte, dar pe care din varii motive n-am putut evita sa le fac, mai ales din cauza presiunilor unei intregi categorii de artisti pentru care nu exista o alternativa de expunere, in lipsa unor galerii private specializate. Aceasta centralizare excesiva m-a cam secat si i-a facut pe multi sa ma declare un oportunist. Eram foarte legat de presiunea unei lumi artistice foarte diverse, cat si de diferite politici culturale mai mult sau mai putin coerente. Exista o diferenta intre politics si policy, care pare greu de inteles inca, intr-o tara care a fost mult mai obisnuita cu politics decat cu policy; si asta nu numai de cei care dau banii, dar si de cei care-i asteapta. Nu o data am facut expozitii care imi erau cerute - nu neaparat impuse - pentru ca ele m-au ajutat sa fac bani pentru actiuni la care tineam cu adevarat si pentru care nu existau alte surse de finantare.

Targurile de carte, in schimb...
In cazul targurilor de carte, situatia este poate si mai complicata, pentru ca, din nefericire - poate inevitabil -, ele au devenit un eveniment esentialmente comercial. S-a ajuns la un comert de speta cea mai banala, de taraba, fara ca profesionistii cartii sa poata profita de toate ocaziile care se ivesc intr-o astfel de imprejurare. Am avut si mari deziluzii, cum a fost cea din anul in care Franta a fost invitata de onoare, cand au venit scriitori si mai ales editori francezi care voiau sa cunoasca literatura romana, sa intalneasca scriitori si editori, sa propuna si sa primeasca propuneri de traduceri. Ei bine, din pricina unor mici orgolii, unor tensiuni intre asociatiile de scriitori, s-a facut in paralel la Neptun o intalnire a scriitorilor romani cu cei din diaspora. Francezii au venit degeaba. Au fost organizate niste intalniri la care din partea noastra n-au participat decat vreo doi-trei profesionisti. A fost de un penibil pe care n-am sa-l uit prea usor. Sunt ocazii pierdute, o enorma pierdere de timp. Oamenii nu stiu sa fie solidari sau macar sa mimeze un comportament civilizat. Ei nu inteleg ca targul de carte este, inainte de toate, un prilej de intanire, de evaluare a publicatiilor si eventual un prilej de orgoliu pentru o reusita. La noi nu sunt editori care sa actioneze ca reprezentanti ai unor autori anume. In general, in strainatate, editurile au cu totul alt fel de relatii cu autorii lor. Se vand drepturi, se discuta proiecte de viitor, se fac tot felul de contacte si contracte. La noi se face in primul rand comert.

Poate ca sunteti nedrept. Se fac lansari si, mai ales, se cumpara carti mai ieftin.
Da, este o inghesuiala vesela, pe care o gestionam inca intr-un fel cat de cat decent, dar ma simt ca un administrator de piata in astfel de momente si nu-mi face nici o placere. Incerc sa pun la dispozitie microfoane pentru cele cateva sute de lansari care se fac in acelasi timp, spate in spate, in care cel care urla mai tare e auzit mai bine. Este o atmosfera de obor medieval. Asta vor, asta au. Am incercat diferite formule, pentru ca e un targ facut de o fundatie privata, din care fundatia nu castiga multi bani, pentru ca are de platit chiria catre detinatorii spatiului. Si, desi lumea isi imagineaza ca e o afacere extraordinara si ne cere sa furnizam servicii din ce in ce mai complicate, din pricina imposibilitatii unor investitii, batem pasul pe loc. Sa va dau numai un exemplu: putem schimba foarte greu amplasamentele. Am incercat si a fost un dezastru. In alte targuri, lucrurile acestea nici nu se discuta. Nu cred ca vreodata, la Targul de la Frankfurt, vreun participant sa fi protestat pentru un amplasament neavantajos; ar fi fost dat imediat afara. Nu amplasamentul este important intr-un targ, ci gradul de competitivitate al cartilor. Ne cheltuim fortele cu detalii nesemnificative, in timp ce targul iese foarte greu din mediocritatea unei prezentari banale, lipsite de imaginatie, prea putin stimulatoare pentru vizitatori. Ma intristeaza aceasta lipsa de solidaritate, egoismul multora dintre editori.

Cum a ajuns Muzeul de Arta Contemporana in Casa Poporului

Prin Muzeul de Arta Contemporana pe care il pregatiti acum veti incerca o revansa?
In Muzeul de Arta Contemporana, avand o mai mare autonomie si mai putini "clienti", vom practica o politica mai lipsita de complezente. Nu ne propunem sa facem un muzeu care sa fie un cumul monografic sau cronologic, ci un muzeu care va incerca sa impuna arta contemporana. El va produce si expozitii de tip eseu, care sa dea de gandit asupra fenomenului ultimilor 50 de ani. Sper sa gasim un echilibru, in asa fel incat lumea sa fie convinsa ca ceea ce vrem sa stimulam este curiozitatea si apetenta pentru arta contemporana, nicidecum sa fim simplu constatativi. Sa fiu limpede: nu de radicalismul pe care il afiseaza d-l Dan Perjovschi mi-e frica, care crede ca detine monopolul asupra tot ce inseamna "adevarata" arta contemporana, ci de reactia unei mase de artisti care nu se vor regasi in prima noastra "atarnare". Spun "atarnare" cu nuanta ironica, lasand d-lui Pruteanu grija de a gasi un echivalent neaos pentru hanging. Impreuna cu colegii mei, care in general sunt foarte tineri, ne-am gandit sa facem expozitii modulate, pe un principiu problematic, mai ales. Cum am mai spus, nu va fi un mausoleu, ci un muzeu in miscare.

Sa vorbim mai intai de amplasamentul muzeului: el se va afla in Casa Poporului si deja am auzit obiectia etica: "cum adica, in casa monstrului"?
Pe mine ma face sa zambesc. Bineinteles ca impartasesc parerile celor care vad in aceasta casa expresia unei iremediabile mediocritati si a prostului gust. Si sunt foarte departe de a dori sa evacuez conotatiile nefaste pe care ea le poarta. Mi se pare in acelasi timp evident ca acest spatiu trebuie folosit.

Totusi, cum s-a ajuns la Casa Poporului?
Ideea unui muzeu de arta contemporana a aparut din primele luni ale primului ministeriat postdecembrist al Culturii si caracterul de urgenta al unui astfel de proiect a fost acceptat de toata lumea. Fiecare guvern a propus altceva. Pe vremea ministeriatului lui Andrei Plesu, care a si numit-o pe Magda Carneci directoare a Muzeului de Arta Contemporana, incercam sa vedem ce se poate face din cladirea de pe Splai, cea care se cheama acum Casa Radio si care fusese destinata unui muzeu de istorie; o cladire neterminata, care ar costa zeci de milioane de dolari pentru a fi terminata, reinventata. Nu s-a putut face nimic, acea idee a cazut. S-au initiat studii pentru diferite alte formule. Unul din argumente era ca ar fi bine sa gasim totusi un spatiu central. Alecu Beldiman avea niste foarte interesante idei privind amplificarea spatiului din perimetrul Teatrului National, care sa imprejmuiasca si includa actuala cladire, marind spatiul de expunere si oferind cai de acces exterioare prin scari rulante. Toate astea nu au depasit stadiul de proiect de idei. S-a discutat si despre Hala Traian, dar era prea mica. S-a discutat despre "circurile foamei" si chiar despre hala de la Obor. Eu am mai propus si alte locatii, cateva zone care mi se pareau foarte interesante prin amplasament, cum ar fi Gara Filaret, care ar fi putut fi transformata intr-un fel de Musée d’Orsay printr-o investitie relativ modesta. Vorbeam la un moment dat de Moara Asan ca de o formula posibila, pentru ca o veche cladire industriala se poate transforma mai usor intr-un spatiu neconventional, care ar fi mai aproape de duhul unui muzeu de arta contemporana. Toate aceste idei au fost pierdute pe parcurs, din lipsa banilor si mai ales a vointei politice. Asa se face ca Bucurestiul ramane un oras care nu are loc pentru artistii lui. In timp ce ungurii se mandresc cu artistii Budapestei si au mai multe formule de muzee de arta contemporana, eu nu stiu cat de departe merge interesul si informatia Primariei Bucurestiului cu privire la viata, activitatea si nevoile artistilor din capitala. Dupa stiinta mea, nimeni nu l-a contactat pe Frank Gehry sau pe Renzo Piano pentru a construi un astfel de muzeu. Mai rau chiar, artistii nu sunt consultati si astfel apar monstruozitati, monumente pentru care nimeni nu cere nici o aprobare, cu toate ca in traditia culturala a Romaniei au existat comisii civile care isi dadeau avizul din punct de vedere artistic asupra unui monument. Dar lucrurile astea s-au uitat si ne trezim cu monumentul din zgura al lui Kemal Atatürk in mijlocul orasului, pe o importanta axa istorica, probabil ca omagiu lui Osman Pasa, care a fost prizonier la Hotelul Continental... De curand, intr-o noapte, a fost scos de pe soclu Caragiale, care are o poveste foarte vesela...

E adevarat ca e Stalin?
Nu e Stalin, e Lenin. Si macar guvernele comuniste de dupa 1958, stiind ca este un Lenin caruia i s-a ras barba si i s-a pus o palarie, l-au lasat in curte la Cartea Romaneasca. Eu mai tin minte acel concurs, tin minte lucrarea, exista fotografii ale acestei lucrari.

A cui a fost ideea sa-l descapataneze pe Lenin ca sa faca un Caragiale?
A fost ideea sculptorului, care voia sa-si vanda lucrarea, nu sa stea cu pachidermul in atelier. Dar sa ai o asemenea lucrare in Piata Universitatii pe mine ma face sa rad. Au fost cativa care au reactionat. Lipsa oricarui raspuns din partea celor care l-au pus acolo, la aceasta reactie a oamenilor care se pricep, ma face sa consider ca e inutila orice interventie. Suntem chiar in lumea lui Caragiale.

Cum s-a ajuns la Casa Poporului cu acest muzeu de arta contemporana?
Cum am spus, ideea se tot vehicula si noi ne faceam in fiecare an datoria de a incerca o solutie. Propunerea de a utiliza spatii din Casa Poporului a fost a primului ministru Adrian Nastase, care stia ca in aceasta casa exista o zona neutilizata, parasita acum circa 12 ani, un fel de "cloaca maxima" a giganticei cladiri. Este o solutie pragmatica, pentru ca este evident ca aceasta solutie costa de zece ori mai putin decat edificarea unui nou muzeu. Nu stiu daca s-a gandit la toate conotatiile acestei propuneri, dar sa ne aducem aminte ca, in 1818, Regele Frantei Ludovic al XVIII-lea a impus cu un usor haz primul muzeu de arta contemporana in coasta Senatului Frantei. Mi s-a parut foarte interesanta ideea, cu atat mai mult cu cat era foarte limpede ca nimeni, in acest moment economic al Romaniei, n-o sa dea bani pentru un muzeu nou, ridicat de la cota zero. In plus, muzeul acesta va umaniza spatiul, deschizand un dialog provocator intre o zona a puterii, a legislativului, si una a manifestarii unui subiectivism prin definitie nelegiferabil.

Cum arata spatiul pentru muzeu sau "cloaca maxima" la Casa Poporului

Ce inseamna la Casa Poporului "cloaca maxima"?
Termenul latin desemneaza canalul colector. Din nenorocire, chiar asta si era, pentru ca aici se adunasera toate gunoaiele santierelor alaturate. Corpul E 4 era un corp in care se schitase amplasamentul apartamentului prezidential, cel al sefului de stat in vizita oficiala si care mai are alte doua nivele foarte inalte, fara destinatie precisa. Zona se distinge prin lipsa unui acces vertical, ceea ce creeaza probleme suplimentare. Era, bineinteles, un spatiu foarte straniu, in care am intervenit radical, pentru a curata zidurile de ornamentele in ton cu restul cladirii si a demola trama de incaperi proiectate initial, intre care, ca sa va dau un detaliu pitoresc, un closet de 60 metri patrati.

Cum adica, de 60 de metri patrati?
Cum bine auziti. Un dormitor de 300 metri patrati, un hol de 500 metri patrati, cu doua semineuri. Acum spatiile sunt curatate, libere, dupa ce am scapat de profuziunea de decoruri. Mai in gluma, mai in serios, am gasit rapeluri muzicale pentru aceste spatii: unul era mozartian, altul wagnerian, un al treilea mi-l evoca pe Musorgski, pentru ca numai Ivan cel Groaznic ar fi putut sa se plimbe printr-o mare de bolti, boltite si cupole cu iz pseudo-bizantin. Acum toate astea au disparut, sunt niste spatii clare, in care se lucreaza de zor si incercam sa facem pentru etajele prea inalte - de 12 metri - niste pasarele metalice, in asa fel incat sa obtinem spatii utilizabile. Vor fi circa 13.000 metri patrati, poate chiar mai mult, daca includem spatiile pe care vrem sa le amenajam in parc. Ca sa aveti o imagine mai precisa asupra bugetului - pentru ca acesta a trezit comentarii si a speriat multa lume -, pot sa va spun ca pana la sfarsit probabil va costa aproape 10 milioane de dolari. Nu e lipsit de importanta sa va spun ca restaurarea atelierului lui Brancusi din piata Centrului Pompidou a costat 5 milioane de dolari. Un muzeu ridicat din temelie la aceleasi dimensiuni ar fi costat de cateva zeci de ori mai mult.

Vointa politica si bani

Sa inteleg ca a existat de aceasta data o vointa politica pentru acest muzeu?
A existat o vointa politica si sper ca aceasta vointa politica sa aiba o anumita consecventa.

Asadar, prin bugetul de stat s-a alocat o suma.
Da, care nu va fi data intr-un singur an, ci va fi esalonata cam pe trei ani, ca sa nu devina o povara pentru bugetul general si sa nu zguduie nici macar bugetul culturii. E o suma care este data direct de guvern si gestionata de el, prin institutiile sale. Sper ca lucrurile sa inceapa sa mearga mai bine, dupa ce o perioada, din cauza micilor nelamuriri sau interventiilor acestei doamne care crede ca are exclusivitatea drepturilor de autor...

E vorba de d-na Anca Petrescu?
Are un nume mai lung; sa va spun drept, imi scapa.

S-a impotrivit proiectului, pe motiv ca?
Ca ii sunt ignorate drepturile de autor. Ma intreb cum ar putea fi respectate, cand pentru aceasta casa au lucrat peste 200 de arhitecti, iar dupa cate stiu in acea zona ea nu a avut nici un amestec direct in proiectare. Si chiar daca aceste drepturi ar fi reale, ma intreb de ce nu a protestat cand s-au facut multe alte modificari fata de planul initial. Ne-am putea intreba, pe de alta parte, daca Speer, arhitectul lui Hitler, sau familia lui, au cerut despagubiri pentru cladirile guvernamentale proiectate de el si doborate dupa razboi.

Au mai existat si alte obiectii la alegerea spatiului?
Bineinteles, exista oameni carora nu le place locatia si care se manifesta.

Da, am auzit. Obiectia este: de ce in casa lui Ceausescu?
Pentru ca avem nevoie repede de un spatiu, este solutia cea mai rapida si mai ieftina, iar alta de aceasta amploare nu mi s-a propus. Foarte simplu: in aceasta nevoie absoluta, urgenta, am luat ce ni s-a dat si vom transforma acest loc intr-unul decent pentru un muzeu de arta contemporana. Nu mi se pare ca e cazul sa cadem cu atata voluptate in capcana demonizarii. Sunt foarte multe locuri cu un trecut sumbru care au fost transformate in muzee de arta contemporana, cum este, la Budapesta, fostul muzeu al partidului, in care chiar au murit ultimii aparatori ai Budapestei, in ‘56, si care a devenit unul din marile muzee de arta contemporana din Europa Centrala - Muzeul Ludwig -, in care a expus si d-l Perjovschi, fara sa fie consumat de insomnii. Casa Poporului nu e nici ea pana la urma decat o cladire si mi se pare nesanatos sa ne cultivam sensibilitatea fata de fantome. Mi se pare in schimb posibil s-o utilizam, pentru ca sa spunem ceva despre trecutul care a produs-o, inclusiv in domeniul artei.

Muzeul de Arta Contemporana va fi un organism foarte viu

La inceputul discutiei despre muzeu ati facut cateva referiri la conceptia propriu-zisa. Ne puteti da mai multe detalii?
Ne propunem sa acordam o foarte mare greutate in expunere fenomenului artistic recent si dialogului artei romanesti cu scena internationala. Dar muzeul nu se va reduce la asta; va exista, in paralel, un efort de recuperare a unor momente ale artei ultimelor decenii, care nu si-au gasit locul in Galeria Nationala. Nu vreau sa intru acum in polemica cu colegii mei de la Muzeul National de Arta, dar in mod normal, aceasta galerie ar trebui sa-si asume si prezentarea unor artisti contemporani care au disparut; si sunt multi, unii dintre ei importanti: Bitzan, Bernea, Florin Niculiu, Ion Gheorghiu, Pacea, Mitroi, Apostu, Iliescu-Calinesti s.a.m.d. La inceput, vom incerca sa compensam absenta lor din Galeria Nationala, straduindu-ne sa comprimam adevarata istorie a artei ultimelor decenii si sa evidentiem incercarile de a scapa de sub tutela politicului. Vom propune expozitii-eseu, care vor fi dublate de un sistem documentar pe suport electronic, prin care se va putea consulta bogata noastra arhiva documentara, care cuprinde aproape 9.000 de dosare de artisti. Documentarea electronica va fi un mijloc permanent de completare a informatiei date de diversele formule de expunere, intotdeauna inevitabil partiale. Trebuie facut un efort enorm de achizitie de lucrari de arta, dublat de o munca de cercetare care va dura probabil ani.

Dar pentru asta inseamna ca va fi necesar un corp de profesionisti.
Sigur. Dar nu vom lucra numai cu staff-ul muzeului; asteptam - ba chiar vom solicita - proiecte de la curatori independenti. Eu sper ca in acelasi timp sa se dezvolte si o retea de galerii si centre de expozitii private, care sa poata colabora cu noi, intra in polemica cu noi, sa propuna alternative, intr-un dialog mai mult decat necesar vietii artistice de la noi.

Dar cum se va mai putea dezvolta arta contemporana, nu va fi strivita de acest colos, muzeul, care va avea monopolul?
Dimpotriva. Nu avem nici un interes sa ne manifestam in acest fel. Cand lucrurile se vor mai limpezi, vom solicita sprijinul unui board international format din specialisti reputati, care sa aiba un ochi mai proaspat si mai putin subiectiv si care ne va putea consilia privind proiectele noastre. Nu m-ar mira ca la un moment dat sa avem ca director, pe o perioada limitata, un invitat strain; caci mi se pare important ca functia de director sa fie limitata la o perioada definita. Aceasta impermanenta a postului de director trebuie sa fie inscrisa in insasi conceptia muzeului; esential este insa ca acesta sa nu devina un post politic. Personal, nu am de gand sa ma eternizez in aceasta postura, care este una care uzeaza. Dar sunt pregatit sa particip la hei-rup-ul initial, care nu e simplu, va asigur.

Nu cumva, cand spuneti asta, e vorba de orgoliul "maurului care si-a facut datoria"?
E normal sa fie asa, pentru ca nu se poate ca intr-un asemenea organism, care trebuie sa fie foarte viu, directorul sa se instaleze pentru un timp prea indelungat. In plus, e vorba si de varsta. Arta contemporana e facuta de tineri si tot ei sunt cei care trebuie sa-i faca muzeul. Prin forta lucrurilor, avem alte sensibilitati si oamenii din generatia mea au in spate, e drept, o experienta pe care cei tineri nu o au inca, dar s-au si uzat. N-am nici un chef sa fiu director pana la sfarsitul vietii, vreau sa ma pot ocupa si de ale mele. Mai am cateva lucruri de spus, cateva carti de publicat, care nu au neaparat legatura cu muzeul si soarta lui.

Odata cu aparitia acestei institutii, se va schimba ceva, in bine, evident, in statutul artistului in Romania?
Noi speram ca existenta acestei institutii sa faca mai evidenta pentru toata lumea urgenta modificarii unor prevederi legislative, sa le catalizeze. Ma gandesc in primul rand la inoperanta lege a sponsorizarii, apoi la legi care sa protejeze artistul si atelierul lui, la detaxari, la anularea "legii Remes".

De ce trebuie anulata "legea Remes"? Pentru ca ea prevede impozitarea cu 50% a autofinantarii institutiilor de cultura. Aceste institutii trebuie sa-si castige o autonomie din ce in ce mai mare, pentru ca ele trebuie ferite de o eventuala ingerinta a Ministerului Culturii, a politicului in general. Dar aceasta autonomie poate exista numai in conditiile modificarii Constitutiei, unde e prea putin vorba despre cultura si protejarea ei. Ar trebui sa existe in Constitutie termeni care sa confirme grija statului pentru cultura printr-un intreg sistem de detaxari, dar si legi prin care asigura finantarea culturii, cum e legea procentului destinat artelor din constructii.

Problema vizualului nu poate fi rezolvata facand concesii prostului gust

Scoala cum este?
Sistemul de invatamant artistic inca nu si-a gasit coerenta. Pana la universitatea de arta, trebuie sa reapara scolile de "arte si meserii", bineinteles in acceptia moderna, europeana, a termenului. O scoala de arte si meserii care sa asigure cadre medii, sa contribuie la formarea unei clase de mijloc detinatoare a unui anumit tip de competenta, informatie si educatie culturala. Avem mare nevoie de tehnicieni calificati in domenii raportate la educatia vizuala, de la industrie la servicii. Aceasta categorie ar putea juca un rol foarte important in combaterea kitsch-ului care ne invadeaza. Uniunea Artistilor Plastici isi propune sa transforme o parte din Combinatul Fondului Plastic in scoala de arte si meserii. Sper ca atat pentru restaurari de patrimoniu medieval, cat si pentru creativitatea in zona noilor media, lucrul acesta sa aiba rezultate pozitive. Ati vazut ce se intampla la Putna. Nu putem lasa lucrurile asa, nu putem sa ne caricaturizam istoria prin incompetenta estetica. Din acest punct de vedere, se poate spera ca si gustul promovat de presa sa se schimbe, pentru ca in momentul acesta presa este - cu rare exceptii - un dezastru, din punctul de vedere al conceptiei vizuale. Nu stiu daca ati observat ca a disparut aproape reproducerea de arta.

Se spune ca e ceva demodat.
Ce sa fie demodat? Arta?

Sa reproduci.
Pacatele mele! Uitati-va um arata paginile de cultura din Libération sau Le Monde sau New York Times. Sa vedeti acolo frecventa reproducerilor de arta, desi nu sunt, in mod specific, ziare de cultura. La noi, chiar si publicatiile care se considera culturale acorda ilustratiei un rol subaltern. Acesta a fost si unul din motivele pentru care am plecat de la o revista unde faceam fotografii si care erau ciuntite in functie de spatiile goale restante. Atata timp cat nu se va pastra demnitatea fotografiei si nu se va respecta conceptia fotografului - la fel de importanta ca si cuvantul scris -, ne vom afla in continuare in era pre-fotografica. Multi redactori sunt formati de spiritul Scanteii, unde aveai tractoarele la prasit si eroi ai muncii socialiste, plus vizitele din lanurile de grau. In ziua de azi ei au adaugat nudurile si fotografiile de crime brutale, prin care spera sa amplifice tirajul. Problema vizualului nu poate fi rezolvata facand concesii prostului gust.

O lege care demonizeaza colectia de arta

Inainte de a incepe inregistrarea interviului, imi vorbeati indignat de legea prin care colectiile de arta se declara. De ce?
Mi se pare socanta revenirea la un principiu comunist intr-o chestiune care priveste proprietatea privata. Faptul ca nimeni nu pare sa fi perceput lucrurile astfel arata ca respectul proprietatii private e departe de a fi patruns in mentalul colectiv ca ceva de la sine inteles. Grav este ca se va demoniza colectia de arta si se va da o lovitura puternica unei piete de arta si aceea firava. In plus, aceasta propunere imi pare neconcludenta ca instrument de control al averilor demnitarilor, mai ales ca n-am intalnit prea multi dintre ei in galeriile de arta.

Vizat e primul ministru Nastase. Toata discutia se poarta in jurul persoanei lui, cunoscut fiind ca are o colectie personala.
Dar e posibil sa dai o lege numai pentru ca sa te rafuiesti cu o persoana, fara sa te gandesti la consecintele ei pe un plan mai larg? Eu cred ca cei care colectioneaza ar trebui scutiti de taxe, ar trebui obligati si alti demnitari sa cumpere lucrari. Achizitia de arta nu este concludenta ca indiciu al averii, mai ales intr-o piata ca a noastra, unde nu exista cote cat de cat semnificative si stabile. De curand s-a deschis pentru public colectia Ligia si Pompiliu Macovei. Cati mai stiu cat a facut pentru cultura romana Pompiliu Macovei? In timpul ministeriatului lui a fost achizitionat Henry Moore, s-a ridicat statuia lui Eminescu de Anghel in fata Ateneului, lucruri care la vremea lor au insemnat importante deschideri. Cu un efort absolut laudabil, acest om a adus in tara obiecte de valoare cumparate la preturi modice, achizitii facute cu mijloace restranse, dar cu mult gust si discernamant. Cu legile de azi, care taxeaza lucrarile aduse din strainatate, el n-ar fi putut face acest lucru acum. Din nefericire, nivelul preturilor lucrarilor de arta in tara noastra e departe de cotele internationale. Si eu consider investitia in arta un act de cultura. Nu este permis sa intri cu bocancii in mediul privat al unui om, indiferent de pozitia lui. De aceea, unul din primele lucruri care a fost facut dupa 1990 a fost anularea legii care obliga la umilitoare declaratii privind asa-zisul patrimoniu national. Cum sa revenim acum, dupa peste 10 ani, la aceeasi situatie? Cum e posibil sa gandeasca cineva ca, pentru o situatie precisa vizand o anumita persoana, sa puna sub obroc ideea de colectie de arta? Colectionarul de arta trebuie sprijinit. Peste tot in lume el are dreptul la confidentialitate. Pentru cineva care vrea sa ascunda bani exista o mie de alte mijloace mult mai eficace si exista si instrumente mult mai adecvate pentru a-l demasca.

Cand se prepara legi de acest fel, cum sunt consultati specialistii?
In acest caz nimeni nu a fost consultat. Aceasta lege ne-ar trage inapoi, ne-ar face de rasul lumii. Ar fi o lege comunista, facuta de cei care cred ca patrimoniul national inseamna patrimoniul tuturor. Lipsa noastra de reactie este vinovata si ar trebui sa ajungem sa-i invatam pe oamenii care fac legi sa fie mai circumspecti in acest domeniu foarte sensibil. Ar trebui sa contribuim la revizuirea Constitutiei in sensul de care vorbeam mai inainte, sa sugeram legi care sa asigure, de exemplu, posibilitatea de impozitare a drepturilor succesorale prin donatii de lucrari de arta. Din succesiuni platite in obiecte de arta s-au facut mari muzee americane sau europene. La noi, cateva vaduve ale unor mari personalitati artistice au trebuit sa-si declare valori minime pentru operele mostenite, pentru ca sa nu ramana in strada, ba chiar au platit taxe de zeci de milioane. Oare nu avem nevoie de lucrarile acestor maestri? Sunt institutii publice in care nu gasesti o lucrare de arta. Ambasadele noastre arata si acum ca dracu’, cu imagini de santiere si munca patriotica, pentru ca noi nu gasim mijloacele sa dam niste legi prin care achizitia de opere de arta sa fie incurajata.

Cand se va deschide Muzeul de Arta Contemporana?
Nu stiu, e foarte greu de spus. Cand va fi gata.

Cand va fi gata?
Asteptam mai putina birocratie si mai multa promptitudine in esalonarea fondurilor in mod ritmic. Sa nu credeti ca decizia primului ministru asigura in acest moment o situatie privilegiata Muzeului, din acest punct de vedere. Am descoperit ca sunt paliere de decizie importante, in care oameni care nu au sentimentul importantei si urgentei acestei initiative sunt mai mult decat intrigati, sunt chiar ofensati ca nu inteleg despre ce e vorba si lasa sa se ingroape in sertare hartii importante. In toata aceasta zona financiara, despre care am opiniile mele foarte speciale, sunt oameni care au varsta lor, spaimele lor si carora trebuie sa li se explice de sase-zece ori, sa li se ceara de la politicos pana la violent, pe diferite tonuri, sa-si faca datoria, ceea ce pentru ei nu e o prioritate. Sper ca pana la sfarsitul anului viitor acest muzeu sa fie gata. Ce-a fost mai greu a trecut, dupa parerea mea, si de acum incolo putem, in functie de sumele care ni se vor aloca, treptat, in conditii normale, sa incepem sa inchegam ceva. Dar un muzeu nu inseamna numai investitie financiara; el are nevoie si de intelegere, de solidaritate civica si de breasla. Sper sa se inteleaga ca in tara asta se gasesc si artisti care nu fac numai obiecte de arta care sa impodobeasca un interior, dar si lucrari de arta care tin foarte mult de forul public, de participarea civica, chiar politica, de implicarea spectatorului. Trebuie recastigata increderea in aventura artistului vizual, in sinceritatea motivatiilor lui, iar limba lui trebuie invatata. Daca nu invatata, macar respectata, de la jurnalist la presedintele republicii.

Interviu realizat de Rodica Palade

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22