Arta lecturii

Atunci când se va scrie istoria intelectuală a intervalului ce urmează anului 1965, reinventarea criticii literare şi a eseului va deţine, ca fapt cultural, o poziţie centrală. Odată cu resincronizarea, oricât de timidă, cu direcţiile occidentale, se cristaliza un discurs a cărui ambiţie era reluarea unor teme, polemici şi reflecţii pe care naşterea realismului socialist le eliminase din câmpul ideologic. De aici, paradoxul unei critici româneşti care, asemeni romanului, ajungea să ocupe, în mentalul colectiv, un loc cu dificultate inteligibil din unghiul de vedere al anilor postcomunişti.

Alături de cititorul de romane, acel cititor complice, iniţiat şi captiv al unui orizont de aşteptare al interpretării esopice, se profila silueta, nu mai puţin fascinantă, a unui cititor de critică / eseu / istorie literară şi intelectuală. Era acesta un cititor care avea capacitatea de a vibra, empatic, la un ritm al ideilor, conştient fiind că limbajul critic coloniza teritorii care aparţinuseră, tradiţional, altor discipline. Libertatea (relativă) a criticii şi eseului a acordat peisajului românesc de după „dezgheţul“ dejist vitalitatea ce contrasta cu încremenirea ideocratică a primelor decenii de democraţie populară.

În acest context al explorărilor / tatonărilor /redescoperirilor asociabile modernismului critic postbelic, Temele lui Nicolae Manolescu nu sunt doar un document privilegiat, dar şi dosarul unui roman de formare intelectuală. În aceeaşi măsură ca şi textele de cronică literară, intervenţiile care se întind pe patru decenii radiografiază nu numai un câmp literar, dar dau şi măsura unei evoluţii subsumabile rafinării critice şi metodologice. Se poate spune că Temele sunt seria de texte în care arta critică a lui Nicolae Manolescu se deschide către un spaţiu al confesivităţii şi subiectivităţii. Criticul este, simultan, un hermeneut şi un fascinant prozator al ideilor, iar această conjuncţie dă Temelor un farmec melancolic şi crepuscular pe care niciun alt segment al operei sale nu îl posedă. Temele relevă dimensiunea claviaturii pe care o poate mobiliza proza lui Nicolae Manolescu: trecerea de la reflecţia în marginea actului critic la literatura comparată, trecând prin întoarcerea în propriul timp biografic. În canonul contribuţiilor sale, Temele propun o borgesiană disciplină a fanteziei critice.

Dacă s-ar încerca o genealogie formală a modelului pe care îl pun în pagină Temele, referirile la eseul conversaţional englez, dar şi la cozeriile lui Sainte-Beuve ar fi naturale şi obligatorii. Îl apropie pe Nicolae Manolescu de această tradiţie continentală un gust bine temperat al erudiţiei, ca şi propensiunea pentru înţelegerea faptului literar şi intelectual în afara unui procustianism mortificant. În plan autohton, se poate identifica o filiaţie ce urcă până la graţia lui Odobescu şi paradoxurile călinesciene din seria de „cronici“, ante şi postbelice. Pariul critic al lui Nicolae Manolescu este reductibil la tentativa de a acorda criticii acel statut definibil prin geniu creator şi vitalitate pe care îl revendică, tradiţional, doar proza şi poezia. Temele sunt meditaţie asupra criticii, dar şi elogiu adus literaturii înseşi, ca muzică fără de care substanţa umanităţii ar fi imposibil de imaginat.

Scriitura critică a lui Nicolae Manolescu refuză, în mod deliberat şi programatic, încorsetarea în chingile unei ştiinţe naturale dedicate obiectului literar. Recitirea lui Sainte-Beuve este şi o mise en abîme a propriului său proiect intelectual: atras mai degrabă de îndoielile acestuia decât de rigoarea indusă de încrederea în metodele infailibile, Nicolae Manolescu reafirmă, în contra structuralismului, vocaţia criticii de a fi instrumentul ce descifrează misterul literar, adăugând, deloc paradoxal, un nou mister acestei încărcături simbolice originare. Căutare pasionată a sensului, confruntate cu codurile narative sau poetice, critica nu poate aspira să devină, în linia unui Taine, o ştiinţă capabilă să elimine dubiile în favoarea certitutdinilor absolute. Înainte de a fi o simplă anexă a operei comentate, critica îşi relevă vocaţia ei imaginativă originară. Recursul la Borges şi la parabola lui Averroes ţine de logica unei imaginaţii critice ce sfidează închistarea. Criticul ce intenţionează să epuizeze miracolul textului sfârşeşte prin a-şi trăda propria sa vocaţie, ucigând, cu o suflare îngheţată, acel miez incandescent al textului care i se oferă.

Metoda lui Nicolae Manolescu se naşte, aşadar, prin constituirea graduală a unui eclectism superior, atent la nuanţe, dar rezistând, cu sagacitate, atracţiei monismului structuralist. Atunci când abandonează masca critică şi cedează tentaţiei subiectivităţii, anticipând un volum precum Viaţă şi cărţi, proza lui Nicolae Manolescu atinge un grad de profunzime melancolică ce îi poate surprinde pe cei ce întrevăd în criticul scris cu majusculă doar pontiful verdictelor şi judecăţilor literare. În acest spaţiu aflat la jumătatea drumului între critică şi revenirea memorialistică, Temele lui Nicolae Manolescu îşi etalează geometria lor postmodernă. În această proză a criticului, ce vorbeşte despre pasiunea verniană a adolescenţei, dar şi despre întâlnirea cu miracolul matern, literatura se întâlneşte cu biografia, evocând, mutatis mutandis, textele lui Livius Ciocârlie. Prin Teme, Nicolae Manolescu edifică o cameră Sambo, în care reuneşte, armonic, vocaţiile, locuindu-i personalitatea. Construind o ordine flexibilă şi similificţională a discursului, Nicolae Manolescu îşi validează, borgesian, natura sa proteică.

Temele sunt şi un jurnal de lectură, a cărui revizitare poate fi o cale de acces în interiorul fiinţei criticului însuşi. De la Dostoievski şi Proust până la Cehov şi Thomas Mann, Temele închid un vast potenţial hermeneutic, fiind asemeni unor proze scurte, în care un romancier concentrează materia ce ar fi putut evolua în cadre panoramice.

Exemplaritarea critică a lui Nicolae Manolescu ţine de firescul elegant şi galic al scriiturii critice, scriitură ce devine vehicul al ideilor. Paginile dedicate spaţiului închis, kafkian la Dostoiesvki sunt o probă de virtuozitate, iar reflecţiile în marginea lui Thomas Mann şi a tânărului Castorp au un aer profetic ce transcende epoca elaborării lor.

Jurnal de idei, confesiune, autoportret, Temele sunt un document de istorie intelectuală şi o suită de instantanee. Atunci când istoria trece Rubiconul, iar timbrul lui Nicolae Manolescu se încarcă de vibraţia ideologică a liberalismului clasic, vocea moralistului impresionează şi impune. Intoleranţa şi patima ucigaşă a ideocraţiei sunt temele ultimelor „teme“. În acest punct, sensibilitatea postmaioresciană colorează discursul, iar ieşirea din labirintul patimilor şi al rătăcirilor este indicată, exemplar. Căci „temele“ sunt şi un fir al Ariadnei. //

// Nicolae Manolescu
// Teme
// Editura Cartea
     Românească, 2011