Pe aceeași temă
In numarul 17 al revistei se propune spre discutie un fenomen, filmul, in cazul caruia "doua aspecte aparent atat de eterogene ale Realului cum sunt artisticul si socialul se dau, indisociabil, impreuna" (din argumentul redactiei).
Revista se deschide cu analiza lui Siegfried Kracauer, potrivit careia filmele "reflecta societatea, fie ca vor, fie ca nu", pentru ca societatea are grija sa fabrice acele filme care sa raspunda gustului membrilor sai, iar fragmentele de realitate fabricata ajung sa formeze acest gust, inchizand cercul prin epuizarea celor cateva tipare in care se desfasoara atat aceste filme cat si vietile noastre (cat de departe suntem noi, rafinatii spectatori ai tuturor erelor "post-" de micile vanzatoare de pravalie pe care Kracauer le ia ca inspiratoare si destinatare ale productiilor cinematografice comerciale, intr-un text din 1927?).
Ceea ce se sustrage tiparelor este detaliul, momentul descriptiv care intrerupe cu o paranteza timpul narativ, capatand autonomie in curgerea povestii, "imobilizand timpul cronologic" si oferind spectatorului acces catre "spatiul nonperceptiv, transcendental", "spatiul timpului" spune Lyotard, intuind sublimul imanent in imaginea cotidiana a unui ibric uzat, dintr-un film neorealist.
Pe parcursul textelor, filmul se dezvaluie ca proces, ca istorie, ca medium, ca entitate contradictorie si imprevizibila. El este: filmul iconoclast, ca expresie a unei lumi "a miscarii si violentei", impiedicand crearea conditiilor pentru atitudinea contemplativa iconofila (Groys) sau filmul care "isi condamna spectatorii la reflectie si contemplatie" (Aurel Codoban); filmul ca produs al unei colaborari multidisciplinare, al carei echivalent Panofsky il regaseste in constructia catedralelor medievale; filmul ca medium auto-referential si auto-generativ, care se multiplica, se infiltreaza si se raspandeste asemenea virusilor (Beja Margitházy).
Dar mai ales filmul in relatia sa cu spectatorul - pe care, fie ca il tintuieste in scaun, fortandu-l la izolare si pasivitate absolute, devenite starea numita "cinematografica" de Guy Debord, fie ca il transpune in starea privilegiata a reflectiei, reprezinta acel fragment de mister, acel vis cu ochii deschisi pe care "il visezi cu mai multi oameni in acelasi timp" (Cocteau - Alex. Leo Serban), filmul care porneste de la presupunerea ca spectatorul e un sceptic, care a vazut totul si care trebuie provocat pentru ca de fapt sirul vizual e infinit si filmul e in primul rand insiruire de imagini, inepuizabile si ireductibile la o singura experienta (tot asa cum e intraductibil in alt limbaj).
Proiectele artistice prezentate in Idea sunt si ele, majoritatea, intr-un fel sau altul, cu rezonanta sociala. In galeria revistei, Attila Tordai il prezinta pe Ioan Godeanu si comentariile sale (si ale Institutului de Constructie&Deconstructie, fondat in 1998 ca reactie a unor studenti de la Facultatea de Arte la rigiditatea si incremenirea sistemului de invatamant si nu numai) ironice in probleme actuale, cum ar fi munca ilegala sau imigratia.
Tot ironic (sau poate doar ludic in cautarea provocarii, caci pentru ironie e nevoie de mai multa detasare) e si comentariul lui Vlad Nanca la identitatea romanilor intre imperii (cel comunist si cel comunitar european) - lucrarea sa Steagurile prezentandu-se in insert-ul din Idea ca un obiect bi-sensual.
Unul dintre cele mai interesante exemple de proiect artistic cu implicare sociala, care sa si functioneze, este cel al grupului localizat in Istanbul, Oda Projesi (Proiectul Camerei). Cele trei artiste au inceput sa exploreze ideea de comunitate oferindu-si apartamentul din cartierul Galata ca loc de intalnire si convietuire cu femeile si copiii din cartier (adica cei care isi petreceau cea mai mare parte a timpului aici), pentru a-si extinde apoi practica la alte zone si contexte, de la a trai in "locuintele prefabricate" impreuna cu familiile afectate de cutremurele din 1999 si pana la a lucra cu comunitatile de emigranti turci din Germania.
Un proiect care pleaca tot de la abordarea orasului din perspectiva locuitorului este Arhitectura Emotionala al lui Calin Dan (intervievat in Idea de Judit Angel); acesta, un proiect in desfasurare care a fost inaugurat anul trecut la Kalinderu MediaLab, investigheaza Bucurestiul pe sectiuni spatiale si etape temporale, ce coincid, unele cu amintirile, mai mult sau mai putin confuze, ale artistului, si el fost locuitor al urbei in cauza, altele cu scanarea unor tendinte, multiculturale sau de underground, ale orasului, dar si tendinte de interpretare apartinand vizitatorului ocazional; desi ambitia proiectului pare sa fie una de arta comentatoare de social, miza sa ramane la nivel pur estetic si pe un "teritoriu conceptual" care se desparte de orasul real chiar din punctul lui de plecare: "Pana la urma, AE nu e decat un proiect artistic; dincolo de forfota problematica pe care o genereaza,… acest proiect este o constructie confesiva, un exercitiu narcisist".
Iesind din starea de contemplare retrospectiva, incheiem cu privirea asupra Europei pe care o aduc textele din capitolul verso al Ideii: o privire increzatoare, a lui Habermas si a lui Derrida, despre o Europa care a invatat din propriile infrangeri sa fie mai putin europocentrista si mai atenta la diferente (…fascinantul discurs post-colonialist, care s-ar putea sa influenteze, prin repetitie, acele situatii in care lucrurile nu stau tocmai ca in teorie) si o privire critica, a lui Bruno Drweski si a lui Claude Karnooh asupra unei societati vest si est-europene, in care intelectualii au devenit doar niste functionari letargici, incapabili de reactii civice.
