Pe aceeași temă
Interjurnalismul
Interjurnalismul este un termen recent In limbajul media american si, cred, deloc cunoscut In mediul omolog romanesc. El defineste jurnalismul virtual - gratis media, care corespunde paginilor www. sau blog-urilor. Oferind spatiu nelimitat comentatorului de cultura, alternativa prezinta Insa dezavantaje reale: munca este voluntara, fara nici o recompensa materiala. Tot un fel de voluntariat este si efortul depus de autorul de articole tiparite, rasplata fiind derizorie, cum explica tinerii critici americani de teatru, care echivaleaza astfel efortul depus: "Patru cronici In ziare importante nu pot acoperi pretul unui bilet pe Broadway".
Aceste Imprejurari obliga criticul sa apeleze la alte joburi, orientandu-se fie spre mediul academic, fie specializandu-se In alte domenii ale jurnalismului, comentariul de arta devenind mai mult un hobby.
Constienti de acest fenomen, Asociatia Internationala a Criticilor de Teatru (AICT) a propus ca tema pentru congresul sau extraordinar de la Seul (octombrie 2006): Noua teatralitate si noua critica. Dupa cincizeci de ani de la Infiintarea Asociatiei, membrii ei au recunoscut aparitia si evolutia rapida a unui nou mijloc media - Internetul. Aceasta inventie si facilitate tehnica ce sfideaza granite si regimuri politice se prefigureaza a deveni cel mai influent si potent mijloc media. Una dintre concluziile Intalnirii a fost Insa ca: "noua media nu va putea forta aparitia unei noi critici", rationamentul fiind ca nu suportul determina noul, cat mai ales continutul. Si totusi ramane Intrebarea: print sau web?
Criticul de teatru vs. jurnalistul teatral
Pornind de la ideea ca criticul este un spectator privilegiat, trebuie gasita acum si o modalitate prin care articolul sau de cultura destinat publicului larg sa devina accesibil. In Europa de Est In special, criticul este mult legat de viata academica si graviteaza In jurul revistelor-magazin de specialitate. Din aceasta cauza, limbajul folosit este greu accesibil, iar lectura In sine presupune efort.
Se impune de la Inceput a se face diferentierea Intre criticul de teatru si jurnalistul de teatru. In timp ce ultimul "face zgomot" In jurul ultimei premiere, criticul nu are nici obligatia si nici Inclinatia spre asa ceva.
De dimensiuni reduse, pagina de cultura se Incapataneaza sa existe, prezenta ei In sumarul unui ziar facand diferenta Intre cotidianele serioase si tabloide - unde articolul de cultura a fost redus la cateva stiri informative, semnate de jurnalistul de teatru. In aceste cazuri, poate avea articolul de cultura pretentia unei dezbateri critice sau este mai degraba un publicity?
Cea mai importanta sarcina a criticului de teatru e sa aduca lumea la teatru, iar mijloacele sunt: niste analize pertinente cu valoare documentara, cateva fotografii (mai nou, un material filmat) si impresiile celor care l-au vazut. Prin urmare, pentru a putea vorbi despre teatru ca proces artistic, social si chiar istoric, nu e suficient ca criticii sa-si faca temele scriind iscusit, cat trebuie sa existe martori independenti - publicul - care sa-l frecventeze regulat.
Tinerii si critica de teatru
Intrebarea pe care si-au pus-o multi tineri critici In cadrul seminarului dedicat lor la Seul a fost: Are publicul nevoie de articole "critice"? Raspunsul, dificil de formulat obiectiv, cuprinde mai multe argumente pro decat contra. Sa luam cazul unei metropole precum New-York-ul: dintre sutele de spectacole, care merita sa fie vazut? Care dintre oferte garanteaza o seara reusita? Cand pretul unui bilet depaseste suta de dolari, platitorul devine extrem de atent unde si cum Isi lasa banii. Si atunci alegerea se face apeland la persoane avizate: criticul de teatru. Un bun review In The New York Times ii asigura pe producatorii de spectacole ca banii investiti vor aduce profit. Din contra, o cronica proasta sub o semnatura-brand In jurnalism duce la faliment, fara drept de apel. Evident, exista si In sistemul american scheme de Imbogatire rapida, potrivit carora o productie falimentara Inseamna de fapt un castig financiar sigur, procurat prin banii companiilor de asigurari - element obligatoriu fiecarei productii de spectacol.
Cum te poti face remarcat ? - au Intrebat tinerii critici la Seul. Provocarea, motivata de problema vizibilitatii criticului de teatru, a generat raspunsuri contradictorii. Dupa unii, criticul de teatru trebuie sa fie prezent peste tot, cu orice ocazie, asumandu-si marca de critic universal. S-a sugerat Insa si alegerea unei directii personale, destul de ofertanta pentru a fi explorata si exploatata un timp suficient pentru a se reusi afirmarea.
Internetul a lansat aceasta sansa "democratica" de a lasa pe oricine sa se exprime, sa-si argumenteze parerile. Desi ofertanta, situatia lanseaza o competitie deschisa si directa la startul careia se aliniaza toti cei ce se vor critici. In realitate Insa, sunt puse la Incercare doar cunostintele si abilitatile fiecaruia de a descrie, capacitatea de a surprinde In limbaj, cunoasterea exemplara a limbii, forta de a inspira si anima publicurile. Pentru aceasta meserie, cunostintele solide In domenii precum literatura sunt importante, dar nu suficiente pentru analize pertinente si valoroase.
Articolul criticului de teatru e supus acelorasi reguli ca In cazul oricarui jurnalist. Spatiul limitat obliga la o concentrare a ideilor In putine cuvinte. In drept exista un principiu potrivit caruia cine poate mult poate si putin. Sa fie acesta aplicabil si In domeniul criticii?
Etica in critica
Criticul nu e un ins ideal, asa cum arata si revista Art Review In numarul din martie 2005: "Exista trei forme de corupere a criticului. 1) De cele mai multe ori cronicile sunt folosite ca mijloace de interrelationare. Criticii se ofera sa scrie despre spectacolele artistilor In al caror cerc de prieteni si-ar dori sa intre sau cu care deja au consumat alcool dincolo de limita bunului simt. Nimeni nu scrie in vitro: cronicile negative sunt ilustrarea relatiei pe care criticii o au cu autorii operelor, pe cand o cronica pozitiva Inseamna doar ca artistul «e de-al nostru». 2) Pretiozitatea: putini dintre cei care scriu critica au si autoritatea de a judeca, de a pune un diagnostic corect; toti ceilalti se prefac ca sunt capabili de asemenea judecati. Criticii folosesc jargonul artei pentru a se pune la adapost si Isi parfumeaza mereu articolele cu putina teorie greu de digerat. O asemenea scriere nu se refera la vointa de a Intelege, cat e o hotarare perversa de a starni valuri. 3) Indolenta: artistii se plang de acest lucru tot timpul: «Criticul nici nu s-a uitat la lucrarea mea. Figura din coltul dreapta-sus nu este de culoare rosu-cadmiu, ci albastru-cobalt».
Poate ca munca de critic este prost platita, dar, daca ai pretentia sa scrii despre un artist In viata, cel putin fa efortul sa-i treci In revista toate lucrarile . Critica buna este un act de generozitate si realizarea ei ia timp. O privire nu este suficienta pentru a putea cuprinde.
O critica buna nu poate fi niciodata excelenta, ci doar virtuoasa. Criticii buni ar trebui sa aiba un ochi ascutit, cunostinte solide de istorie a artei si darul cuvantului scris. Dar, Inainte de toate, au nevoie de o motivatie justa. De la artist se asteapta integritate; n-ar trebui acelasi lucru cerut si de la critic?" , se Intreaba revista americana.
Modelul american vs. modelul britanic
Frank Rich, zis si " Macelarul de pe Broadway", si-a desfasurat o prolifica activitate de critic dramatic la The New York Times. Timp de un deceniu, prin articolele si pozitiile sale a obligat comunitatea teatrala sa se transforme. Din pacate, actualul critic al cotidianului sus-amintit, Ben Brantley, nu este altceva decat un scriitor urban si uniform, cu recomandari serioase si mult bun-gust. Parerea multora este ca ar fi usor de multumit, mai degraba precum un arbitru de tenis care iubeste atat de mult jocul, Incat, de dragul cursivitatii, e gata sa ignore greselile. De asemenea, i se reproseaza ca nu este destul de critic "cand materialul parca tanjeste dupa observatii".
In opozitie, cotidianul britanic The Times se apropie de teatru Intr-o maniera studiata, eleganta. Ceea ce
* * *
Un critic ar trebui sa fie corect si echilibrat. Dar pentru a atinge un astfel de standard, el trebuie sa fie direct, neechivoc si corect, chiar daca acest lucru ofenseaza.
Criticii americani ai metropolelor sunt cu totii Indragostiti de teatru, ceea ce explica reactiile lor emotionale (pana la urma, critica de teatru poate ar trebui Inteleasa ca reactie In totalitate emotionala). Background-ul lor profesional e foarte interesant: daca nu sunt actori sau dramaturgi ratati, atunci criticii de teatru provin din randul jurnalistilor. (Exista Insa si situatii inverse: de exemplu, Tom Stoppard s-a lasat de critica de teatru si a Inceput sa scrie dramaturgie pentru ca n-a vrut sa-si critice prietenii, cu totii actori sau regizori.) De cealalta parte, scoala critica britanica Isi educa elementele In universitati de profil.
Totusi, de ce exista oameni care scriu critica? Daca esti artist, creezi o opera pe care poti mai apoi sa o aduni Intr-un album, muzeu. Ce se Intampla cu ceea ce scrie un critic? Poate el sa fie folositor?
La fel ca si analistului politic, militar, criticului de teatru i se cere mai nou sa fie vizionar. Va putea el Insa sa surprinda macar o dimensiune a viitorului? Si cui i-ar folosi acest demers?
In traditia teatrala est-europeana, totul graviteaza In jurul actorului; In teatrul apusean, regizorul e rege, iar In traditia nord-atlantica dramaturgul e cel mai important element. Nicaieri Inca criticului de teatru nu i s-a acordat pole-position. Sa Insemne ca este cel mai putin pregatit In sirul de profesionisti din lumea teatrului? Poate viitorul sa aduca vreo modificare In favoarea-i? Dar, mai ales: ar fi de preferat un asemenea viitor?
" Niciodata nu am senzatia ca ceea ce simt In fata unei opere de arta e complet, Intreg, pana nu am si scris despre asta. Criticii seriosi trebuie sa scrie despre arta. Nu au alta varianta", spune Richard Cork, critic american. Robert Mangold - pictor american, Il completeaza: "O critica buna se refera la artist din punctul de vedere al unui dialog unu la unu cu publicul, fara Insa a deveni un camp de lupta al ego-urilor" (Art Review, martie 2005).
Lumea artistica mizeaza pe diversitate, iar atunci de ce nu si diversitate In abordarea critica?
