Artiști, vectori ai modernizării

Proaspăt apăruta carte a Cristinei Modreanu, Învinși și învingători. Artiști în culisele scenei socialiste[1], se înscrie într-un domeniu cultural mai puțin frecventat la noi, dar deosebit de necesar, „studiile memoriale”. Nu este vorba doar de a evoca personaje semnificative din istoria culturală a unei țări, ci și de a cerceta, cu metode interdisciplinare, modul în care indivizii, societățile și culturile construiesc, își amintesc, uită și modelează narațiuni despre trecut. În cazul de față, despre carierele unor regizoare și regizori de teatru și de film, ale unor oameni de teatru care și-au construit carierele profesionale în România începând cu anii 1950 până la Revoluție, de cele mai multe ori în ciuda, sau, în cel mai bun caz, evitând mijloacele de represiune ale statului totalitar. Chiar dacă autoarea se referă mai degrabă la cercetările de arhivă pe care le-a desfășurat, cartea reușește să interogheze natura memoriei prin diverse perspective din istorie, psihologie, literatură și mass-media, concentrându-se atât pe experiențele individuale, cât și pe memoria colectivă mai largă și amintirea publică, reușind să contureze, plecând de la date uneori sărace, alteori puternic ideologizate, cum sunt cronicile de teatru din anii dictaturii sau rapoartele Securității, portrete vii ale unor creatoare și creatori, confruntați în decursul existenței lor cu nenumăratele obstacole ale vieții personale și afirmării profesionale.

Dar, surpriză! Studiile memoriale devin extrem de actuale în peisajul României de astăzi, când dificilul drum către modernizare, în societate, în cultură, este pus în pericol de o frână în cea mai mare parte politică, deghizată adesea sub o mască ideologică. Căci cartea, așa cum am citit-o, este despre curajul creatorilor de teatru și de film, de a lupta cu inerția din jur, de a sparge barierele convențiilor impuse. Este despre a descrie și de a revendica drepturi fundamentale, într-o epocă în care toate libertățile erau limitate. Cristina Modreanu ne arată, o dată în plus, că studiile privind memoria oferă un cadru pentru înțelegerea dinamicii amintirii, care depășește relatările istorice tradiționale pentru a include procesele subiective și sociale ale modului în care trecutul este modelat și utilizat în prezent. Ea ne vorbește despre crearea și menținerea identităților individuale și colective prin memorie și dimensiunile politice ale ceea ce este amintit și ceea ce este uitat.

Alegerea personajelor este o primă reușită a cărții: cu o opțiune explicit afirmată pentru categorii de oameni ce porneau în carieră cu un handicap evident, femei și/sau persoane queer, Cristina Modreanu își argumentează convingător alegerea, arătând cititorului date obiective care îi justifică selecția: numărul regizoarelor femei, atât în cifrele studenților de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie, prezența lor în spectacolele produse în perioada regimului comunist, cât și cronicile de specialitate asupra acestor spectacole, cu mult sub cel al bărbaților, justifică o privire specială și separată, pe care autoarea o leagă de o condiție mai generală a femeii în epocă, pe care doar o amintește, fără să o mai detalieze. Sistemul opresiv nu a fost neapărat orientat după gen, dar a avut o componentă indiscutabilă prin care orice minoritate a fost dublu vizată, mai întâi prin constrângerile politice, ideologice, generale în societate, dar și prin transformarea criteriului însuși al minorității în factor de presiune: „Ești femeie, ești gay, ți s-ar putea ierta asta doar dacă faci ce-ți spunem noi”.

Cu empatie, sensibilitate și finețe, autoarea reînvie parcursul unor regizoare astăzi aproape uitate și arată convingător că ele au acționat ca vectori ai modernizării în teatru și film, luptând cu dogmatismul cultural al deceniilor 6-9 ale secolului trecut. Așa, de pildă, Gina Ionescu, venind în teatru după experiența traumatizantă a doi ani de detenție în urma manifestațiilor studențești aprinse de intervenția sovietică în Ungaria în 1956, a pus în scenă în 1968, la Teatrul din Ploiești, Cameristele lui Jean Genet și, mai târziu, în 1971, Casa Bernardei Alba a lui Federico Garcia Lorca, doi autori importanți pentru avangarda teatrală europeană.

Magda Bordeianu a fost creatoarea Teatrului Podul, în Casa de Cultură a Studenților din str. Plevnei din București, loc în care a izbutit să organizeze un spațiu liber de creație și de receptare a teatrului. Spectacolul ei de absolvire, „Vagonul de Dormit: Pegasus”, după Thornton Wilder, propunea spectatorilor mijloace neconvenționale de inserție în spectacol și a fost socotit primejdios, ceea ce i-a atras alungarea din teatrul studenților în urma unei ședințe de înfierare în martie 1969, în siajul reprimării manifestațiilor studențești după invazia Cehoslovaciei în decembrie 1968. Regimul socotea, așadar, inacceptabil ca studenții Universității să fie expuși unor experiențe artistice avangardiste, ceea ce confirmă ipoteza că Universitatea a fost, de-a lungul întregului regim comunist, una dintre instituțiile cele mai conservatoare și dogmatice din România.

Ocupându-se în cartea ei în special de femei, Cristina Modreanu nu evită personaje care au izbutit în carieră, neocolind compromisuri cu regimul, fie prin căsătoria cu bărbați influenți, fie prin compromisuri cu Securitatea, fie prin amândouă. Astfel, pentru Ecaterina Oproiu, directoarea revistei Cinema din 1964 până în decembrie 1989, Cristina Modreanu oferă un portret obiectiv, în limitele a ceea ce se poate ști deocamdată. Ea prezintă, pe de o parte, cariera ei de dramaturg jucat în perioada comunistă și de cronicar cinematografic care aducea știri despre filmele occidentale în România, asistând regulat la Festivalul de la Cannes și având numeroase alte călătorii în străinătate, într-o epocă în care circulația oamenilor de cultură era drastic limitată, dacă nu, în cele mai multe cazuri, oprită. Pe de altă parte, reconstituie, pornind de la dosarul ei de rețea consultat în arhiva CNSAS, traseul unei fidele informatoare a Securității cu numele ales de „Ruxandra Millian”, ale cărei note informative relatau nu numai aspecte politice, dar și aspecte din viața privată a unor cunoscuți. Portretul personajului reiese bine din capitolul cărții, chiar dacă dosarul de colaboratoare consultat se încheie în 1967. Prudență se cere, evident, în asemenea situații, deoarece este limpede că dosare ale unor persoane active și după 1990 nu au fost încă predate la CNSAS. Ar fi interesant de văzut ce dosar de rețea i-a fost deschis după 1967, până în 1989, dacă el există și dacă va fi pus vreodată la dispoziția publicului.

O secțiune a cărții își propune să lumineze două figuri queer din teatrul românesc, pe omul de teatru Emil Riman și pe regizorul Dinu Cernescu, amândoi deveniți informatori ai Securității, figuri pe care Cristina Modreanu le tratează cumva în oglindă.

Emil Riman se distinge printr-un parcurs uimitor, care îl conduce de la personajul unui fost elev al unui liceu catolic șantajat în 1958 cu orientarea sa sexuală, să depună o depoziție împotriva colegilor organizației de tineret catolic din care făcuse parte, la directorul Teatrului Bulandra, care trimite în 1978 scrisori la Radio Europa Liberă, în care denunță intervențiile cenzurii și modificările brutale în programarea spectacolelor din teatru. Devenit incontrolabil politic, este arestat pentru orientarea lui sexuală (dar în chip evident pe motive politice) și ispășește un an și jumătate de pedeapsă cu închisoarea. O perioadă în care Securitatea continuă să-l supravegheze informativ în celulă. O carieră zdrobită care se va încheia cu emigrarea în Germania în anul 1982.

Pentru ce au luptat toți acești oameni? Desigur, pentru a-și găsi un drum în cariera lor artistică, dar, în mod sigur, pentru a sparge cadrele impuse de regimul politic și de dogmatismul ideologic. Pentru o anumită modernitate, atât în trăirea propriei lor vieți, cât și ca model pe care îl propuneau publicului. Într-o societate care avea toate pârghiile pentru a limita drepturile individuale, ei au ilustrat și au propus dreptul la informare, dreptul la intimitate, dreptul la iubire, dreptul la sexualitate, dreptul la circulație liberă și dreptul la comunicare. Astfel, teatrul a fost un câmp de bătălie pentru libertatea persoanei umane. Ceea ce a rămas și astăzi. Să deschidem bine ochii la cenzura din jurul nostru și la modurile (mai subtile) cum se manifestă ea. Și să nu uităm că teatrul este mereu în avangarda modernizării.

[1] Editura Vremea, București, 2025, 367 pag, 15 planșe, 56 lei.