Pe aceeași temă
La finele lunii trecute, am avut şansa şi bucuria să întâlnesc doi pictori consacraţi, vizitând aceeaşi expoziţie-eveniment, Artistul si Puterea, ipostaze ale picturii româneşti între 1950 şi 1990, deschisă la Biblioteca Naţională.
Ambii aveau lucrări acolo, printre cele 656 expuse pe simeze, graţie eforturilor de recuperare desfăşurate de Ruxandra Garofeanu, curatoarea acestei expoziţii-eveniment.
Întâlnirea a fost prilejul unei discuţii despre destinul artistului şi raporturile sale cu puterea de atunci şi de acum.
De la Pink Floyd-utecişti cu lopata în mână, la portretul lui Ceauşescu, paşaport pentru Vest
Nicolae Maniu, care s-a stabilit în Germania în 1983, apoi la Paris, cu zece ani mai târziu, are reputaţia de a fi unul dintre cei mai bine cotaţi pictori români în viaţă.
"A făcut o carieră extraordinară", exclamă Ruxandra Garofeanu, arătând spre "Visul plugarului", o lucrare din perioada românească semnată Maniu, care nu are nimic păşunist în ea, trimiţând mai degrabă spre operele "hiper-realiste" avant-la-lettre ale maeştrilor flamanzi.
Trăind în afară, Maniu compară expoziţia din clădirea imensă a Bibliotecii Natţionale cu Beaubourg sau Grand Palais, este incântat.
Despre "Visul plugarului", aflu de la autor ca a fost cumpărat de un diplomat din Ministerul de externe, care l-a revândut recent unui colecţionar bucureştean.
"Cumpărau din plăcere, că aveau plăcerea să aibă tablouri în casă. Chestia asta cu investiţia a venit de când a început capitalismul, după nouăzeci", îmi explică autorul, aflat intr-o scurtă trecere prin Bucureşti.
"Acum, cei care cumpără artă, cumpără pentru investiţie, nu din plăcere. Dar în cazul meu, cumpără şi din plăcere şi ca investiţie", adaugă el.
"De-a lungul vieţii mele, au cumpărat o imagine, nu un nume. Când eram în România, doctorii stăteau la coadă. Era un cult de a cumpăra. Doctorii aveau bani, în Cluj în mod special...Sunt oameni care caută tablouri din perioada mea românească. Am regăsit mai multe în colecţii particulare", spune Maniu, referindu-se la perioada 1972-83.
Iarba verde de acasă
Maniu nu a mai pictat iarbă sau peisaje după emigrarea sa. "Cineva m-a avertizat asupra acestui adevăr: ciudat că după ce ai plecat nu ai mai pictat lumea asta pastorală, care era extraordinar de frumoasă, picturală, curţi ţărăneşti, care, căpiţe, peisaje de deal, tipice zonei transilvane. Am pictat din imaginaţie, din memorie...olfactivă," spune maestrul, cu un râs poznaş.
"Apariţia mea in climatul pictural, în şcoala de pictură românească era marcată foarte deosebit. Eu nu pictam în formula zisă "spirit naţional" din pictura românească... Realismul socialist a fost lăsat la o parte, după ce eu am intrat la facultate, sau când am terminat, deja am intrat în istoria picturii secolului XX...Baba, Picasso, Miro, Dali..."
"Realismul sovietic - perioada aia a fost cruntă pentru artişti, din 1948 până la inceputul anilor şaizeci, la saloanele astea judeţene, republicane se expunea o iconografie care era insuflată obligatoriu de la ruşi...că ei ne-au ţinut in frâu".
"Când am început eu, primele mele două tabloruri în ulei sunt două copii după Grigorescu, la 14 ani. Pe urmă am început să văd şi eu Toulouse Lautrec, Degas, Van Gogh, desenam din Picasso, perioada lui figurativă, înainte de a destrăma anatomia. Asta era liberalizarea, au fost deja şi expozitii...au venit şi la Cluj Bernard Buffet, o expoziţie mare americană am văzut. Nu ştiu cum au ajuns astea în perioada comunismului, în perioada ceauşistă..."
Începuturile sale "lucrative" au fost pictând panouri de securitatea muncii.
Primele tablouri expuse nu aveau nimic cu realismul socialist, "erau de un libertinaj...le dădeam titlul "Tineri utecişti", dar de fapt, erau luaţi din revista Bravo, muzicieni din trupa Pink Floyd, cu lopata în mână".
"Nu era nicio propagandă, nu era nimic...puteai să faci abstract şi abstracţie... Lucrările se cumpărau din fondurile statului, muzeele aveau fonduri...puteai să faci orice. Eu eram pe figurativ."
"Era un lux fenomenal că nu-ţi venea în cutia poştală nicio factură...Dar exista dauna colaterală: lenevia creatoare, cei care făceau doar o lucrare pentru o judeţeană şi ziceau: îmi cumpăr un loden. Asta a sugrumat şi concurenţa între artişti...Multe talente s-au pierdut. Eu vorbesc de marea creaţie, în dialog cu ce se întampla pe plan universal, european".
De pe simeze se vede cu ochiul liber că scopul expoziţiei este să arate că "nu se făcea doar secera şi ciocanul".
"Erau lucrări care se expuneau la republicane...Sunt printre ele şi tablouri care nu au fost expuse. Oricum, departe de realismul socialist, muncitoresc", îmi revine în urechi ecoul vorbelor Ruxandrei Garofeanu.
Destinul vieţii mele a fost creat de opera mea: Maniu
Anecdotica vremii spune că Baba le-ar fi spus "căţeilor" de la partid că dacă vrea Ceauşescu să îl picteze, să vină la el în atelier.
Cum l-a pictat Maniu pe Ceauşescu? Portretul nu este în expoziţie, dar se află în colecţiile MNAC şi a fost expus în 2007 în Suedia, la Lund, într-o serie de portrete dedicate dictatorului comunist. Cu un simplu Google search pe Nicolae Maniu, portretul cu pricina apare pe internet, alături de o selecţie de lucrări mai târzii, din perioada "occidentală".
"Dacă nu îl pictam, eu nu ajungeam în Occident, îşi aminteşte pictorul. În 1982, am făcut toate formalităţile pentru a pleca cu lucrările la o galerie din Braunschweig, în Germania...Când am venit la Bucureşti pentru aprobări, mi-au zis: Maniule nu pleci, că trebuie sa ne faci un portret al tovarăşului...L-am făcut, după poze, erau peste tot. Ăştia de la partid erau mulţumiţi că a ieşit bine şi a fost bine primit de serviciul de protocol. A apărut într-o carte, Omagiu...Compoziţia mea a fost reprodusă acolo, am cartea la Paris..."
"Plecarea mea era programată la sfârşit de aprilie. La mijloc de martie îmi vine răspuns de la paşapoarte: cererea a fost aprobată negativ. Dupa o intervenţie, mi-au dat drumul. Dacă nu îl pictam pe Nicolae nu plecam".
"Destinul vieţii mele a fost creat de opera mea," poveşteste pictorul, născut în 1944, la Turda. În Germania, a primit o comandă de variaţiuni pe tema Dürer de la Muzeul Dürer.
"Mi-au spus: 10.000 de mărci o lucrare, mare cât să poată intra pe o uşă... Asta m-a decis să rămân, comanda pentru casa memorială Albrecht Dürer din Nüremeberg. A fost o trambulină, lucrurile se leagă de aici. Dacă ei mi-ar fi dat drumul fără probleme, fără pilă de la partid, probabil aş fi ezitat, mai ieşeam, mai veneam. Am plecat la limită, când în ţară, în '83-'84, a început cu foamete, întuneric, cu frig..."
"În 1984, eu eram deja trădător de ţară, când apare acest tablou în România Liberă, cu titlul "strălucit model de slujire a poporului român", portretul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pictură de Nicolae Maniu...Am şi acum ziarul la Paris, mi l-a trimis tata..."
Vasile Tolan: Cei care au facut compromisuri, au făcut-o pentru că erau plătiţi
Cu nouă ani mai tânăr, Vasile Tolan a absolvit şi el Institutul de Arte Plastice de la Cluj.
"Am avut încercari non-figurative şi în facultate", spune non-figurativul Tolan, prezent in expozitie cu două pânze, intitulate "Sacrificiu", ambele datând din 1987.
"Eu nu consider ca am fost constrâns niciodată. Cei care au făcut compromisuri, au făcut-o pentru că erau plătiţi pentru a face compoziţii sau portrete...Dar dacă e un portret bine făcut, cum sunt unele cazuri, poate sa fie important ca lucrare de artă şi aşa".
"Şi acest compromis l-am făcut", işi aminteşte, întrebat dacă l-a pictat şi el pe Ceauşescu? "Dar nu pentru bani", ci ca să păstreze pentru comunitate atelierele de pictură ale breslei din Bistriţa, care fuseseră date de primărie.
"Pentru ziua lui Ceauşescu, mi s-a cerut o lucrare...Nu dormeam nopţile să mă gândesc cum s-ar fi putut face un tablou care sa fie acceptat, dar care în acelaşi timp să nu fie totuşi un compromis. Propusesem nişte piese de şah mari, cu animale, alegorii, şi alte variante de obiecte. Au zis nu, mi-au arătat o fotografie şi au zis că o vor pictată", povesteşte artistul.
Am văzut capitalismul de vitrină: Tolan.
La prima ieşire in vest, în anii optzeci, a văzut capitalismul de vitrină. "Spuneam ei şi? prietenului meu, nu-l lăsam să vadă că eram căzut în fund din cauza asta..."
"În 1987, am fost la Roma, la Academia română, unde am făcut o expoziţie. Aveam un ciclu de relicve - volume de piatră, betoane, care mi se păreau interesante să le am in pictură...Atunci, dacă făceai nişte legături, erau mult mai uşor de făcut cu piaţa occidentală", îşi aminteşte.
A contactat galerii din Germania, Italia si Franţa şi i s-a spus "da, dar unde stai? Când am spus că stau în România, mi s-a spus ca pot să vin de acolo doar foarte, foarte greu..."
De ce nu a rămas, ca mulţi alti colegi de breaslă? "Mi-a fost frică să fac un pas din ăsta care ar fi însemnat să rup legăturile cu familia - mamă, frate, soţie, fiică, asta le-am şi spus celor de la paşapoarte, că tot ce am, am în ţară, nu am nimic în altă parte. În tot răul care era atunci, într-un fel funcţionam oarecum, puteam să fac tot ce vream. Nu aveam însă materialele, nu aveam posibilitatea de expunere pe care o doream".
Imediat după 1990, povesteşte cum venea de la Paris, stabilise legături cu Montreuil şi Besançon, care erau oraşe înfrăţite cu Bistriţa, unde fusese profesor de desen, apoi designer într-o fabrică, iar după 1990, inspector la inspectoratul pentru cultură, înainte de a deveni liber-profesionist în 1992, pentru o perioadă de zece ani. "Eram aşa de bucuros că am vândut o lucrare care era tot salariul meu pe un an de zile..."
La Stuttgart, tot în acel an, un galerist l-a intrebat cât vrea pe nişte pânze pictate in timpul şederii sale la Paris, şi când l-a văzut că scoate 3000 de mărci, "ăsta era chiar salariul meu pe trei ani".
Democraţia nu funcţionează în artă: Vasile Tolan
După 1990, Uniunea Artistilor Plastici (UAP) ar fi trebuit să se transforme într-un sindicat foarte puternic, lucru care nu s-a întamplat, povesteşte el. "Un artist are nevoie de atelier, de galerii, de spaţii de expunere...Dar treaba asta de grup, o organizaţie în care fiecare are oarecum drepturi egale, nu funcţionează...E foarte greu să îi expui doar pe cei care sunt foarte buni, pentru că toţi sunt membri de Uniune şi au drepturi egale..."
"În artă şi cultură, tipul ăsta de democraţie nu funcţionează. Cel foarte bun nu poate să fie egal cu unul foarte slab."
Majoritatea lucrărilor sale de dinainte de 1990 sunt la Cluj, Bistriţa sau Bucureşti, în muzee, colecţii sau depozite, sau în pivniţa casei sale din Cluj. De acolo a scos şi cele două lucrări expuse în retrospectiva de la Biblioteca Naţională.
"Îmi place să revăd şi lucrări de atunci..." Relicvele, sacrificiile care sunt expuse acum erau temele lui predilecte înainte de 1990. Plecau de la fotografii, care erau un miel jupuit şi s-au transformat conceptual şi plastic în opere de artă.
Sprijinul oficial este foarte firav, dacă există, iar interesul autorităţilor de acum este ca şi inexistent.
"În general, statele care au respect faţă de cultură creează şi un sprijin pentru dezvoltarea culturală, chiar prin subvenţii. Mă refer, de pildă, la Franţa, la Paris, unde primăria pune ateliere, spaţii culturale la dispoziţia artistului", spune pictorul.
"Aici, din păcate, putem foarte greu să intrăm intr-un dialog constructiv cu puterea, sau cu puterile care s-au perindat de la revoluţie încoace", adaugă Vasile Tolan, în prezent vice-preşedinte al UAP, pe care încearcă cu greu să o resusciteze din moarte clinică.
"Ar trebui schimbate legi...unele au rămas decând lumea...Artistul este liber, el nu este angajat..."
Expoziţia de la Biblioteca Naţională este deschisă până pe 2 decembrie. http://www.bibnat.ro/Evenimente-culturale-s108-ev81-ro.htm
Foto Romeo Zaharia
