Asocieri amicale: conversații cu Norman Manea

Despre Paradise Fund: Norman Manea – an interview by Hanes Stein şi Saul Bellow: Setting My Account Before I Go Away – Conversation with Norman Manea

„Au existat chiar și avorturi“, se con­fe­sează Norman Manea, renumitul autor de limbă română, în timp ce își amintea ma­rea sa poveste de iubire juvenilă. Pro­babil, este o destăinuire care nu se cere neapărat elogiată, dar consider remarcabil modul în care comprimă tumultul întâmplării, redând disperarea existenței într-o so­cie­tate închisă, fără acces la an­ticon­cep­țio­nale și, înainte de toate, refuzul lui Manea de a omite dificultățile, dăruirea sa pentru adevăr. „Au existat chiar și avorturi“: un poem de un rând sfâșietor.

Face parte dintr-un interviu extins – realizat inițial în 2009 de co­respondentul german Hannes Stein – publicat acum în engleză de Sheep Meadow Press sub ti­tlul (ironic) Paradise Found (Paradisul re­găsit), potrivit a surprinde extraordinara sa traiectorie existențială. La vârsta de 5 ani, a fost deportat cu întreaga familie în Transnistria într-un lagăr în timpul celui de-al doilea război mondial. Eliberat îm­preună cu părinții săi – deși fără bunicii din partea mamei care muriseră de tifos în timpul captivității – de către armata so­vietică, care l-a și înrolat imediat pe tatăl său. Mai târziu, „ne-am reunit datorită unui absolut noroc“, își amintește Manea. După război, s-a întors în România izolată în spatele Cortinei de Fier, unde a rămas timp de patru decenii, până să ajungă la Bard College — probabil, „paradisul“...

Toate acestea au fost descrise în În­toar­cerea huliganului, care se citește ca un vis obsedant, dar Paradisul găsit oferă pro­pria seducție în schimbul conversațional.

Stein pune întrebări inteligente, directe și lasă dialogul să curgă firesc. Ar trebui să spunem dialoguri, din moment ce cartea este împărțită în capitole discrete, des­chi­zându-se cu Dezordine și (suferință?) tim­purie, apoi abordând teme diverse, pre­cum Tovarășul Stalin, Despre femei, Drep­tul la prostie și alte 13 ferestre, atent selectate, spre viața autorului.

În capitolul despre stalinism, Manea des­crie zelul său inițial, când, imediat după război, a fost numit în fruntea grupului de tineri pionieri ai școlii. „Basmul co­mu­nist mă entuziasma la vârsta de 13 ani.“ Dar după ce a primit responsabilitatea de a conduce „un proces“ împotriva a trei co­legi de clasă (inclusiv împotriva unui prieten apropiat), cu scopul de a-i exclude din organizația de tineret, într-un ritual de purificare, Manea n-a mai suportat ro­lul de „mic Stalin“. A refuzat, apoi, a se mai afla într-o poziție de conducere ime­diat ce a ajuns la facultate.

În Scandalul, Manea își reamintește reac­ția amplă pe care a produs-o publicarea în 1991, în The New Republic, a eseului său despre Mircea Eliade, un confrate emi­grant, ajuns în America înaintea lui Ma­nea, devenit un prestigios cercetător al re­ligiei la Universitatea din Chicago și pen­tru mulți români un model intelectual. În tinerețe, acesta fusese un susținător al mișcării fasciste Garda de Fier, afiliere pe care nu a explicat-o niciodată în mod adec­vat. Deși eseul explorează cu delica­tețe și fair play acest episod, în presa ro­mânească Manea a fost defăimat insistent — o reacție alarmantă, dacă ne amintim că unul dintre criticii lui Eliade (fostul său admirator I.P. Culianu, n.t.) a fost îm­pușcat mortal într-o toaletă din Chicago.

Mai mult, „Afacerea Eliade“ a redeschis răni vechi despre statutul cultural al lui Norman Manea, până și despre dreptul său de a se considera scriitor român. Po­ziționarea sa inițială fusese simplă: limba fiind esențială literaturii și el scriind în română, rezultă că este scriitor român. Dar naționalismul local avea o opinie di­ferită, chiar și atunci când încă trăia în Ro­mânia. „Nu aveau nimic împotriva unui scriitor evreu care scria despre evrei“, spunea el, amintindu-și poziția unui secu­rist. „Scrieți despre evrei — sau chiar și mai bine, părăsiți țara pentru Palestina! Dar nu scrieți despre noi. Să nu credeți că sunteți scriitor român sau că sunteți român, nu vă amăgiți.“

Acum, scriitorul se întreabă dacă ei nu aveau, cumva, dreptate. „Nu mai sunt si­gur.“ Trăind peste hotare mai bine de două decenii, situația s-a complicat (deși tot în română scrie, n.t.). Totuși, cu câ­te­va zile în urmă, Uniunea Scriitorilor din Ro^­mâ­nia i-a inclus numele pe lista scurtă a no­minalizărilor pentru Premiul Nobel, dat fiind că este recunoscut drept cel mai tra­dus autor contemporan care scrie în limba română.

De fapt, o ediție germană a fost cea care l-a făcut pe Leon Bot­stein, președintele Bard Col­lege, să-l invite pe autor pen­tru un interviu de angajare. Ma­nea rememorează cu umor episodul, de­dicând mai multe capitole asimilării sa­le în America, o țară pe care deseori a com­parat-o cu un hotel. Elasticitatea re­la­tivă a sistemului politic, diversitatea unei „națiuni de exilați“, chiar incoerența unui etos național sunt percepute ca plu­suri ale culturii americane; mai puțin, pro­vincialismul și simplificarea dilemelor în­tr-un fel de continuă competiție. La ve­ni­rea în America, scriitorul dorea să gă­seas­că o gaură în care să se ascundă. Philip Roth l-a readus cu picioarele pe pământ: „În America sunt o mulțime de lucruri pe care nici nu poți să ți le imaginezi acum“, a spus el, „dar o gaură în care să te ascunzi nu vei găsi“.

Capitolul intitulat, oarecum pesimist, Scri­soare către nimeni trimite la opera scrii­torului, inclusiv la Trenciul, una dintre nuvelele favorite. Plasat în vremurile în care poliția secretă din România îi in­te­ro­ga pe informatori în locuințe particulare (chiar fără știința proprietarului), textul explorează și universul politic bizantin al unei simple cine de familie. Un im­per­mea­bil nerevendicat, descoperit o zi mai târ­ziu de gazdă, este suficient pentru a o în­grozi. (Dacă vreodată ne-am îndoit de re­levanța literaturii Războiului Rece, astfel de îndoieli au fost spulberate de scandalul NSA, care a reafirmat viziunea unor scrii­tori precum Manea.)

Deși este dificil de analizat lucrări spe­ci­fice fără ca un interviu să devină ezoteric, mi-ar fi plăcut să citesc și alte explorări ale geniului lui Manea pentru paradox.

Stein întreabă ce îl motivează pe un autor să scrie. El se întreabă, cu referire la eseul lui Orwell pe aceeași temă, dacă motivația nu se reduce adesea la preocupări mai pu­țin nobile, cum ar fi setea de răzbunare, perspectivă pe care Manea o respinge. Răz­bunarea, ne amintește el, se poate ușor în­toarce pe pagină împotriva autorului. Și, cu siguranță, munți de propagandă so­cia­listă au fost produşi de scriitori cu cele mai nobile intenții.

Cât despre propria sa motivație, el spune: „Unul dintre principalele motive pentru a scrie este nemulțumirea profundă față de ceea ce ne oferă haosul, dezordinea co­tidianului. Avem nevoie de altceva, care să transceandă acest haos, fie să îi dea un sens, fie să adauge o altă rea­li­tate, realității“.

Ca Addenda la interviul lui Stein este re­publicat dialogul din 2009 dintre Norman Manea și Ilana Shmueli, o veche con­fi­dentă a lui Paul Celan. Cunoscut pentru poe­­mul despre Holocaust (Tangoul mortii sau Laptele Negru), Celan a locuit după război la Paris, pâ­nă în 1970, când, răvășit de vina su­pra­viețuitorului, s-a sinucis în Sena. Poetul a devenit o preocupare statornică a lui Norman Manea. Deși interviul cu Shmueli a fost publicat deja în 2010 la Sheep Meadow Press, sub titlul de Corespon­dența dintre Paul Celan și Ilana Shmueli, este interesant contrastul dintre Manea in­tervievatul și Manea intervievatorul. În cel mai sensibil moment, el întreabă: „cre­deți că dacă ați fi reușit să ajungeți la Paris cu 2-3 zile înainte de sinucidere, ar fi fost posibil să-l salvați?“. În general, un ton de reverență străbate cea mai mare parte a conversației, care, ni se spune, a fost marcată de tăceri semnificative, pro­babil pentru a acomoda fantoma lui Celan din fundal.

Norman Manea este, în contrast, mult mai volubil în interviul său cu Saul Bellow, publicat tot în vara trecută. Înregistrat pe parcursul a două zile, în 1999, cei doi prieteni ating multe subiecte, inclusiv viața unui emigrat evreu în America de Nord, dar și inovațiile aduse de Bellow sintaxei/propoziției americane. Apoi este o anecdotă fantastică pe care Bellow o povestește, când, tânăr fiind, în­casează cei 500 de dolari rămași din polița de asigurare a mamei sale și, în loc să îi împartă cu tatăl său care avea nevoie urgentă de ei, decide să plece în Mexic pentru a avea o conversație cu Leon Troț­ki. „Aveam întâlnire cu Troțki, am ajuns la ușa casei neobișnuit de entuziaști. Am întrebat de Troțki și ni s-a spus că acesta a fost dus la spital. Am mers la spital, am cerut să-l vedem. Am deschis ușa, Troțki era acolo. Tocmai murise. Fu­sese asasinat în acea dimineață. Era aco­perit de sânge, până și barba sa albă era plină de sânge. Am rămas pentru o vre­me troțkist, dar curând m-am îndepărtat de toate acele lucruri.“

Interviul include și o amintire amuzantă și patetică despre I.B. Singer refuzând să-l accepte pe Bellow ca traducător („Se va spune că dumneata, nu eu am scris“, se te­mea Singer), despre Eugen Ionescu, au­torul Rinocerilor – piesa model despre con­formism –, care trăia se pare sub auto­ritatea soției, și lamentarea lui Ralph Elli­son despre blocajul scriitorului...

Călătoria lui Bellow în Suedia pen­tru a accepta Premiul Nobel pen­tru Literatură oferă suficientă materie primă pentru orice in­terviu. Scena de la Stockholm de­generează într-un circ de familie, când multe dintre rudele sale – inclusiv un fra­te certat cu legea – au umplut Grand Ho­tel, purtându-se fără maniere și făcându-l de rușine pe autor. Față de premiul în sine, Bellow arată indiferență, ceea ce lui Manea îi vine greu de crezut, chiar și nu­mai pentru șansa de a reîntruchipa amu­zanta poveste veche, Evreul și Regele. „Ma­mei mele i-ar fi plăcut foarte mult“, admite Bellow. „Era singura persoană căreia aș fi fost interesat să-i povestesc. Și tatălui meu i-ar fi plăcut. El a crezut întotdeauna că sunt un om de nimic.“ Ceea ce durea cel mai mult era sublinierea „întotdeauna“. Până și laureații Premiului Nobel trebuie să poarte eternele răni ale copilăriei.

„Nimeni nu se maturizează!“, spune Ma­nea mai târziu în interviu, ca parte dintr-o anecdotă despre autorul francez André Gide. „Gide povestește că a mers la un preot catolic, un bătrân, pe care l-a în­trebat, uite, ai auzit atâtea confesiuni de la oameni — ce ai învățat din asta? Iar preotul a răspuns: Am să îți spun ce am învățat: nu există adulți.“

„Așa este“, aprobă Bellow.

„Este adevărat? Ai același sentiment?“

„Da. Dar nu vreau să-i desconsider pe oameni pentru că sunt imaturi.“

„Hai să le spunem inocenți.“

„Să spunem inocenți.“

„Inocenți. Da“, acceptă Bellow, deși se grăbește să nuanțeze că nu se referă la ino­cența deformată de romantism, „de parcă ar fi un fel de evadare, o boală pe care realiștii nu vor să o accepte“.

Pe absolut orice subiect, Bellow și Manea se stimulează reciproc, construiesc fiecare pe reflecțiile celuilalt.

Cu doi ani în urmă, în timp ce vizitam Bu­cureștiul, am avut norocul de a-l întâlni pe Norman Manea. El a acceptat dorința mea de a conversa într-o dimineață la micul dejun, în timpul căreia a împărtășit cu o grație memorabilă o mulțime de im­presii despre patria sa.

Astfel de prilejuri, desigur, nu apar foarte des, dar în timp ce le așteptăm, aceste ti­tluri recente ne oferă un strălucit surogat.

(Adaptare de OCTAVIAN MANEA după Conversations with Norman Manea, Los Angeles Review of Books, 2 februarie 2014.)