Pe aceeași temă
Jurnalul dumneavoastra, Femeia din fotografie, a fost unul dintre succesele editoriale ale anului trecut: a avut numeroase cronici favorabile si in mai toate revistele culturale, a fost nominalizat la Cartea Anului... Are de suferit scriitorul de fictiune Tia Serbanescu?
Nu, chiar deloc. E o revansa prin care se dovedeste ca realitatea vazuta cu sentimentul fictiunii, cand depaseste anumite limite si devine absurda, poate concura foarte bine cu imaginatia cea mai prolifica. Nu simt nici un fel de concurenta intre cele doua registre si, in definitiv, in literatura, ca si in orice alt domeniu, de altfel, ceea ce conteaza pana la urma este rezultatul. Daca o carte e buna, nu conteaza din ce se inspira, ce reflecta, ce mijloace foloseste, iar, daca e proasta, poate fi oricat de imaginativa.
Mario Vargas Llosa spunea de curand ca o carte buna spune adevarul, iar o carte proasta minte. Cred ca e adevarat in buna masura. Daca am cateva accente de rezerva, e pentru ca s-a dovedit in timp ca nu toate cartile bune au spus adevarul, iar dintre cele care au mintit nu toate au fost total lipsite de talent literar. Avem dovada atator carti de memorii aparute dupa ‘89 ale oamenilor care au suferit in comunism, oameni care au facut inchisoare, care au avut domiciliul fortat etc. si care n-au ramas in memoria literaturii tocmai pentru ca erau rudimentare. Din nefericire, exigenta talentului literar a facut ca aceste marturii sa nu ramana in reperele literare ale acestor ani. Cu toate acestea, ele au ajuns la public si au schimbat ceva din privirea asupra acelei perioade care trebuia neaparat cunoscuta. E-adevarat ca nu toate s-au ridicat la nivelul cartii, de pilda, a lui Ioan Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele, sau al atator altora, prea multe pentru a le enumera aici. Cu alte cuvinte, nu are rost ca nimeni sa se simta frustrat daca incercarea sa literara de succes se refera la realitate si nu la fictiune, pentru ca, in esenta, nu conteaza unde si cu ce izbandeste, ci conteaza pur si simplu sa izbandesti. Macar o data.
Poate fi corectata viata prin scrisul zilnic? Va intreb pentru ca, cel putin atunci, caietele dumneavoastra de insemnari pareau un esec, parea ca nu ajuta la nimic, iar scrisul in sine nu putea fi altfel decat searbad.
Nu stiu daca viata poate fi corectata, dar poate fi imblanzita, inteleasa, poate fi suportata mai bine prin scrisul zilnic daca, bineinteles, scrisul inseamna ceva pentru persoana respectiva. Atunci cand scrisul e unul din lucrurile prin care te exprimi si chiar traiesti o parte din viata sau o anumita dimensiune a ei, atunci da, el te ajuta s-o suporti mai bine si, la urma urmei, chiar s-o reformulezi in termenii pe care ti i-ai dori. In fond, cred ca de-asta scrie toata lumea. Sa aiba iluzia ca-si stapaneste viata. Prin urmare, scriind zilnic - ma rog, ca figura de stil, ca idee, pentru ca nu e nevoie sa scrii neaparat, ci sa te gandesti la asta macar, sa inregistrezi replici, intamplari, senzatii, in ideea ca ele vor intra odata in scrisul tau -, in aceste conditii, scrisul poate fi un exercitiu de supravietuire, de impacare cu tine insuti, cu lumea in care vietuiesti, in fine, de a te simti chiar bine, de a-ti trai efectiv viata.
Statutul de scriitor trebuie castigat cu fiecare carte
Are fictiunea un rol terapeutic mai puternic sau dezintoxicarea vine tot din biografism si din impulsurile autenticitatii?
Nu-mi dau seama cu precizie si nu pot masura exact daca fictiunea sau realitatea dezintoxica mai bine. Cred ca e in functie de fiecare persoana, de compozitia lui sufleteasca, de formula lui existentiala... Unii apeleaza la imaginatie, altii inregistreaza fidel realitatea, iar altii le fac pe amandoua la fel de bine si cu aceeasi vigoare.
Il dau din nou ca exemplu pe Llosa (un mare nedreptatit al Premiului Nobel), care are romane mari de fictiune, cum e Orasul si cainii sau recentul Sarbatoarea tapului, dar si carti inspirate din aventura sa politica reala, Pestele in apa, sau un eseu ca Orgia perpetua, eseu despre Madame Bovary... Ambele genuri putem spune ca l-au dezintoxicat de realitate, pentru ca toate cartile lui sunt foarte bune. Si, la randul lor, ne dezintoxica si pe noi ca cititori la fel de bine - si unele si celelalte. As spune totusi ca le prefer pe cele inspirate direct din experienta lui, dar le sunt recunoscatoare ambelor pentru modul in care m-au salvat de toxinele unei lumi agresive, m-au impacat cu aceasta lume si m-au facut sa inteleg ca, daca stii sa citesti lumea ca pe o carte, devii mult mai intelept si mai corect in relatia cu realitatea sau irealitatea in care traiesti.
Dar dumneavoastra, ca scriitor, va simtiti mai atrasa de biografic?
Mi-e greu sa vorbesc despre mine in aceasta postura, de scriitor, pentru ca n-am reusit niciodata sa mi-o apropii foarte tare. Calitatea in care m-am vazut in raporturile cu literatura a fost aceea de cititor pasionat si recunoscator - cand am avut norocul unor carti care m-au modelat si care, in fond, m-au schimbat. Pana la postura de scriitor a fost intotdeauna o distanta destul de mare si n-am fost sigura ca am reusit s-o parcurg si sa ma vad vreodata asa pe de-a-ntregul.
Nu ma vad, prin urmare, scriitor, nu reusesc inca, si cred in continuare cu tarie ca acest statut e greu de cucerit, daca esti un om care isi masoara bine limitele si posibilitatile, si chiar foarte greu de pastrat, pana la urma. Cel putin in conceptia mea, el trebuie cucerit cu fiecare carte si acesta e marele pariu si marea provocare a meseriei scrisului. In mod normal, nu esti sigur ca ramai un scriitor bun pe vecie daca ai scris o singura carte buna, desi, de cele mai multe ori, ajungi sa scrii tot una singura buna: cum ti-e talentul, cum ti-e norocul. Daca dupa aceea scrii orice si lucrurile acelea ti se par grozave doar pentru ca le-ai scris tu si ai fost declarat candva un mare scriitor, te inseli, se produce o mistificare care face rau literaturii si, in definitiv, o insala. Iata de ce, nu ma recunosc in postura de scriitor, si prefer sa ma vad in continuare ca un cititor pasionat care incearca sa si scrie uneori pentru ca, pur si simplu, nu poate altfel. In fond, cand scriu, imi pare ca citesc in jur.
Libertatea nu te face automat (si) invingator
In jurnal nu va asumati propriu-zis cele doua acte de curaj pentru care ati fost si sanctionata. Incercarea de a scoate din tara caietul cu insemnari si solidaritatea cu actul lui Petre Mihai Bacanu sunt puse pe seama neglijentei si a hazardului. Nu v-a tentat niciodata gandul de a face disidenta cu adevarat?
Mi-am asumat aceste intamplari, chiar daca nu le-am provocat cu buna stiinta, chiar daca nu am iesit propriu-zis in intampinarea lor. S-au intamplat fara intentie, e-adevarat, dar odata intamplate mi le-am asumat fara nici o retinere pana la capat. Si asa voi face mereu indiferent de ceea ce mi se intampla, fie ca e optiunea mea, fie ca intra in joc hazardul. La urma urmei, poate ca si intamplarile ne aleg. Daca hazardul a decis asa, probabil ca acel lucru mi se potrivea cel mai bine la momentul respectiv.
Nu le-am considerat insa niciodata disidenta, pentru simplul motiv ca, disidenta, din cate stiu, inseamna sa iesi in public si sa protestezi fata de o anume realitate. In plus, disidenta mai inseamna si o revolta in cadrul aceluiasi sistem. Nici una din aceste doua, sa le zicem, definitii nu mi se potriveste. Nu mi-a trecut prin cap sa protestez in public, pentru ca n-aveam nici cel mai mic chef sa ajung la inchisoare, iar, pe de alta parte, n-aveam deloc atunci incredere in buna receptare a acestor gesturi din partea contemporanilor si a celor din jur. Nu aveam pe cineva care sa ma sprijine si, dupa cum vedeti, viata mi-a dat dreptate! Uitati-va ce soarta au disidentii nostri astazi, putini cati au fost, batjocoriti si suspectati ca vai de ei!...
Prin urmare nu consideram aceste gesturi disidenta si n-aveam de ce sa-mi arog ceva ce nu era adevarat. Pe de alta parte, si daca as fi fost disident adevarat, tot n-as fi putut face caz de asta, pentru ca, daca alegeam disidenta, o faceam doar pentru ca asa voiam si asa credeam. A pretinde pe urma merite sau recunoasteri nu mi s-ar fi parut moral. Asa cum e cazul revolutionarilor care pretind acum diverse privilegii, desi nici nu e sigur ca toti ar fi fost la revolutie. Avem serioase indoieli! Sa pretinzi bani, credite, pamanturi si mai stiu eu ce pentru, poate, cel mai frumos gest din viata ta, e ca si cum l-ai vinde, ca si cum l-ai negocia. Asa ceva nu intra in regulile mele interioare.
Dar nu numai disidentii nostri au fost denigrati, nu numai la noi s-a intamplat asa, vezi cazul Soljenitin!
El si-a cam facut-o si cu mana lui, dar uitati-va in celelalte tari! Havel a facut tot ce era mai bun pentru tara lui. Daca noi l-am fi avut pe Havel, ca tot ne-am plans ca nu avem si noi un Havel, ei bine, la noi el n-ar fi iesit presedinte, nu l-ar fi votat nimeni si l-ar fi batjocorit crunt. Nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi scris presa noastra despre el, despre cum s-a repezit sa-si ia proprietatile inapoi, despre cum a impartit tarisoara in doua, despre cum e bolnav s.a.m.d. Regretele erau sincere, dar nerealiste!
Am fost surprinsa auzindu-i intr-o recenta emisiune TV pe d-nii Andrei Plesu si Mircea Dinescu, ei insisi disidenti destul de patimiti, spunand despre Havel ca a fost un presedinte si un politician mediocru. Mediocru, Havel? El, care a optat pentru NATO de la inceput, care a asigurat tarii sale impozite mult mai mici si salarii mult mai mari decat la noi, el care a dus Cehia aproape de UE si care a asigurat “lustratia” vechilor securisti - pentru deconspirarea carora au luptat in zadar d-nii Plesu si Dinescu la CNSAS! - este mediocru? In timp ce d-l Iliescu, in opinia celor doi, e un politician mult mai bun?
Atunci, eu ce trebuie sa mai cred vazand doi oameni inteligenti - si fosti disidenti, pe deasupra - propunand o asemenea ierarhie?
Ce conteaza? Rezultatele sau impresiile? Sincera sa fiu, in seara aceea, mi-am mai numarat o infrangere: a mea, a noastra, a discernamantului.
Inainte de ‘89, refugiul dumneavoastra erau cartile, familia, prietenii (putini) si un soi de cinism si chiar blazare in a aborda realitatea zilnica a acelor ani cenusii. A ramas acea femeie doar in fotografie? Va simteati atunci un om invins?
Da, insa te poti simti invins si in alte imprejurari. Nenumarati oameni se simt azi invinsi, desi traim in deplina libertate. Poti fi invins in orice societate, chiar si in cea mai prospera, nu neaparat intr-una dictatoriala, totalitara. Asta nu tine neaparat de un regim social. Sigur ca el se poate agrava si poate face nefericiti oamenii care cred in libertate, dar poate face si invingatori din niste oameni terminati. Mistificarea reactiilor intr-o dictatura se face intr-un mod de nerecunoscut si chiar greu de inteles. Nu inseamna insa neaparat ca libertatea pune automat valorile la locul lor si, din pacate, suntem martori la asemenea contorsiuni. Nu inseamna ca, daca ai toate datele necesare, libertatea iti restituie meritele sau iti confera automat si statutul de invingator. Din nefericire!
Si in viata si in profesie, ca si in multe altele, si victoriile trebuie consolidate zi de zi sau, in orice caz, cu regularitate pentru a avea consistenta. Pentru cineva care lucreaza in presa sau care scrie, in general, sigur ca libertatea cucerita in ‘89 este esentiala si e cea care poate schimba singura destinul. Pentru cei mai putin preocupati de libertatea de exprimare sau care nu au nevoie de ea, pentru ca s-au obisnuit sa n-o mai foloseasca, altele sunt mai importante: un serviciu bun, o casa, o masina, mancarea... Daca nu le au, libertatea de expresie nu le compenseaza cu nimic aceste pierderi.
Pentru mine insa, aceasta libertate daruita de revolutie si de sacrificiile de atunci a insemnat, intr-adevar, o schimbare extraordinara si este lucrul pentru care niciodata, orice s-ar intampla, n-o sa regret regimul dictatorial si n-o sa fiu de partea celor care il regreta acum din varii motive. Pentru noi toti, dincolo de aceste mici sau esentiale deosebiri, cred ca libertatea de exprimare inseamna foarte mult, chiar daca suntem frustrati de atatea si asta zi de zi. Ea ne ofera si increderea ca putem accelera putin drumul pentru a obtine si celelalte lucruri la care visam si de a ne feri de amenintari de care nu am scapat pe de-a intregul.
Datoria mea e sa scriu in continuare, orice-ar fi
Ce rol mai joaca astazi politicul in viata dumneavoastra?
Mult mai mult decat mi-as fi imaginat vreodata. Nu credeam asta, sincer vorbind, inainte de ‘89. Atunci politica nu ma interesa deloc - de fapt, nici nu cred ca se facea politica atunci, toata lumea ingana de bine de rau cele cateva teze dictate de sus - si o rezervam atunci celor care nu erau capabili de alte performante sau de alte meserii mai serioase. Lucrurile s-au schimbat cand, dupa revolutie, am intrat in gazetaria preocupata de politic si m-am trezit aproape dependenta de ea, urmarind-o tot timpul si incercand sa inteleg ce (ni) se intampla.
Iata, sunt 13 ani de cand nu cred ca a trecut o zi macar in care sa nu fi urmarit cu atentie tot ce se intampla in acest domeniu.
Ati avut vreodata sentimentul ca scrieti Bref-ul in van sau ca v-ar fi mai bine daca ati renunta sa mai faceti presa?
Da, de foarte multe ori. E imposibil sa nu te gandesti la asta. Si sentimentul acesta a devenit tot mai apasator si mult mai concret pe masura ce au trecut anii. De la an la an, sentimentul acesta s-a insinuat din ce in ce mai mult, asa incat mi-ar fi imposibil sa-l neg. Dar, in acelasi timp, n-am putut si nici nu pot face altfel. Am considerat ca e de datoria mea, odata ce am castigat aceasta libertate, sa scriu despre ceea ce se intampla in jurul nostru, asa cum cred eu, in speranta ca, spunand lucrurilor pe nume si privind realitatea foarte atent, acest lucru va folosi totusi cuiva. Datorez aceasta incapatanare darului primit in decembrie ‘89 si ma consider inca datoare. Nu-mi dau seama cat va mai dura acest lucru, pentru ca am sentimentul ca libertatea scrisului e, pe masura ce trece timpul, din ce in ce mai neglijata. Acum, in mod ciudat, multi ziaristi renunta de bunavoie la aceasta libertate facand ceea ce inainte de ‘89 era obligatie, si anume de a sluji un anume partid sau facand reverente puterii. Cred ca asistam la numeroase asemenea abandonuri. Nu-mi dau seama ce va urma, dar, fara sa insist prea mult, am senzatia ca terenul independentei presei s-a ingustat de la an la an si continua.
Credeti ca ziaristul are astazi statutul la care se visa inainte de ‘89? Umilinta de a-ti fi frica oricum a disparut.
Fiecare ziarist are statutul pe care si-l doreste. Daca vrea sa fie independent, este, cu riscurile de rigoare: de a scrie in van, de a castiga mai putin, de a ramane mai repede sau mai des fara slujba s.a.m.d. Daca a visat sa fie in preajma noii burghezii a Romaniei, sa castige influenta, bani, poate sa o faca. Depinde ce vrea! Orice castig intr-o parte are o pierdere in cealalta.
Cum de nu v-a interesat dosarul de la Securitate?
Ba m-a interesat si inca destul de mult - dar degeaba. Am depus solicitarea la CNSAS in primavara lui 2001, am primit raspuns (cu numarul 3428 din 17 iulie 2001) ca s-a indentificat un dosar de urmarire (ma rog, din presa anilor ‘90 eu stiam ca sunt doua, dar m-as fi multumit si cu unul) si ca voi fi anuntata cand pot sa “consult inscrisurile”. De atunci au trecut aproape doi ani si n-am mai primit nici un semn. Nu m-as mira sa aflu ca a disparut si dosarul acela. Ce sa fac? Poti lupta cu arhiva SRI? Ea face cu dosarele, azi, ceea ce facea inainte cu persoanele: ce vrea ea.
Asa incat, daca n-am primit nici un semn de la CNSAS pana acum, mi-e si mai greu sa cred ca voi primi de acum incolo, dupa ce domnii Patapievici, Dinescu si Plesu sunt ca si izgoniti de acolo, fiindca au indraznit sa ceara si deconspirarea fostilor ofiteri de securitate care au facut politie politica. Acum acestia pot sta linistiti. Nu-i va mai deconspira nimeni. Poate doar - uneori!- functiile pe care le primesc si averile pe care le detin. Dar nu stii niciodata care-i adevarul si probabil ca aceasta incertitudine, alaturi de celelalte, tine de terapia ciudata a tranzitiei, menita sa ne schimbe obiceiurile - astfel ca cine s-a fript cu ciorba sa nu mai sufle si-n iaurt, ci sa se invete cu arsura.
O carte cere timp dar, mai ales, curaj
Revenind la literatura, se poate spune ca jurnalistul e un romancier ratat?
Depinde de jurnalist, caci ar fi exagerat sa pretindem ca orice gazetar e un romancier ratat. Sunt si in jurnalism, ca si in alte meserii, multi nechemati si multi veniti din intamplare, veniti pentru capatuiala rapida, pentru relatii, care practica aceasta meserie ca pe o negustorie: vand subiecte, cumpara, santajeaza pe cineva, in fine, se descurca intr-un mod care are mai putina legatura cu presa. Atunci e cam greu sa consideri ca e un romancier ratat, e mai degraba poate un personaj de roman. Depinde si de ce ascunde sau nu acel jurnalist din aspiratiile sale secrete. Daca s-a visat vreodata romancier, daca chiar a fost si a renuntat atras de presa, atunci da, putem considera ca a ratat o cariera pentru care era daruit sau in care probase stralucit. Altfel, ar fi mult prea flatant sa vorbim in acesti termeni. In cazul multora dintre ei, poti vorbi despre o libertate ratata, despre aceia care renunta in favoarea unor castiguri imediate si mai usor accesibile.
In jurnal vorbeati despre absenta literaturii tot mai acuta pe fundalul unei realitati foarte dure. Cat de prezenta vi se pare ea astazi, in general si nu numai in viata dumneavoastra?
Cred ca realitatea de azi a inceput sa concureze serios orice fictiune, incat s-ar putea si ca din acest motiv romancierii sa se simta putin dezamagiti si tot mai putin motivati sa scrie. De aceea, cred, si asistam in ultima vreme la faptul ca apar din ce in ce mai multe carti inspirate de realitate, din jurnale si care au un mai mare succes. Tocmai din cauza faptului ca fictiunea pare sa fi palit in concurenta cu extraordinara mobilitate a evenimentelor de azi. Lucrurile se schimba atat de spectaculos de la o zi la alta, de la o ora la alta, astazi apar lucruri la care ieri nu te-ai gandit, iar maine vor fi concurate si intrecute de altele. Nici o fictiune nu poate sta alaturi multor realitati. Iti trebuie mare curaj sa incerci acum o opera de fictiune despre realitatea zilelor de azi. Ma tem ca asemenea fictiune ar fi de-a dreptul ridiculizata, atat de prolifica a devenit realitatea in a imagina cele mai ciudate si si spectaculoase scenarii.
Ultimul dumneavoastra roman, Cumparatorii, a aparut in 1985. Mai simtiti astazi nevoia sa scrieti roman? Sau prin ce difera aceasta dorinta de cea de acum 10-15 ani?
Nu simt nevoia sa scriu roman acum, desi recunosc ca ma gandesc foarte des la o carte. Ce fel de carte insa, nu stiu sa va spun! M-am gandit si la fictiune, dar, cand mi-am dat seama ca pana scriu eu un capitol, realitatea termina vreo cincisprezece, parca nu ma mai vad in stare sa egalez o asemenea viteza. Prin urmare, ma gandeam, la un moment dat, la un soi de roman realist in care personajele sa fie persoane reale din societatea noastra postdecembrista, cu intamplari reale etc. Dar lucrul acesta e foarte greu si timpul imi lipseste cu desavarsire. Ca sa te ocupi de literatura trebuie sa o faci serios si sa-i dedici tot ce ai mai bun. N-am mai avut timp, lucrez aproape de dimineata pana seara... in slujba efemerului. Asta nu inseamna ca nu ma gandesc inca tot timpul la o carte. Am inceput-o in gand de nu stiu cate ori, dar, de fiecare data, ceea ce gandeam cu o zi inainte ma enerva a doua zi si, cum nimic nu ma multumea, am convenit cu mine insami sa scriu, din cand in cand, doar in gand si sa-mi las aceasta placere, revansa, izbavire, pentru atunci cand nu voi mai avea alte bucurii.
Nu stiu insa, daca atunci voi mai avea puterea necesara. Exista o uzura, o epuizare in jurnalism, care lasa urme serioase, nu stii niciodata cat din tine arunci si cat a mai ramas ceva proaspat. E greu sa realizezi asta. Abia cand te asezi la masa de scris vezi ce mai e in tine neatins. Pana acum mi-a fost frica sa verific. Dar...
