Atunci când scrisul învinge Moartea

Mirel Banica | 12.07.2016

Jurnalul lui Matei Călinescu arată cum se modifică percepția și structura timpului uman sub presiunea Regelui Bolilor, cancerul. Este jurnalul unui „condamnat la moarte prin boală“, unul dintre cele mai tulburătoare jurnale ale literaturii române.

Pe aceeași temă

 

Nu am avut șansa să-l cunosc personal pe Matei Călinescu. I-am construit însă o ima­gine „luminoasă“ (cred că acesta este cu­vân­tul cel bun) prin intermediul poves­ti­rilor spuse de către doi din­tre prietenii săi din SUA, Georges Nivat și André Res­zler - ultimul apare ca per­sonaj și în „altfel de jur­nal“-ul publicat anul aces­ta de Editura Humanitas. I-am avut profesori la Uni­versitatea din Geneva - și încă ce profesori! Se ra­por­tau mereu la Matei Căli­nes­cu ca la un exemplu de ele­ganță și rafinament al gândirii și nu nu­mai. Am avut și un schimb destul de in­tens de e-mail-uri cu Matei Călinescu în pe­rioada redactării tezei mele de doctorat, dedicată intelectualilor anilor 1930, Ro­mâ­nia interbelică etc. Mărturisesc că atunci eram grozav de prins de subiectul acesta, iar profesorul Călinescu mi-a arătat că și cele mai spinoase și polemice subiecte ale sociologiei intelectualilor interbelici pot fi dezbătute cu calm, detașare, profesio­na­lism. Au urmat, desigur, cărțile și arti­co­lele sale. Moartea lui, în iunie 2009, mi-a produs un gol în stomac, un sentiment de pierdere iremediabilă. Poate sună banal, dar așa am simțit: încă una dintre figurile universale ale exilului intelectual ro­mâ­nesc ne-a părăsit și nu prea mai avem, hé­las, cu ce să umplem golul rămas.

 

Deodată, la Bookfest 2016, zăresc „seria de autor Matei Călinescu“ și jurnalul despre care va fi vorba în rândurile următoare. La început, m-am temut să nu fie vorba de o versiune mai „marketizată“ a jurnalului său publicat în 2005. Dar nu, era vorba de un nou jurnal. Pe care l-am citit de la prima până la ultima filă, fără a-l putea lăsa din mână. Jurnalul unui „condamnat la moarte prin boală“. Unul dintre cele mai tulburătoare jurnale ale literaturii române. Nu sunt critic literar și, prin urmare, ceea ce veți citi mai departe nu este o „cronică literară“. Este vorba mai degrabă de ceea ce a rămas în mintea și, mai ales, inima mea după lectura acestui jurnal.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-mirel13.jpg

Timpul: ușor de risipit, „greu de ucis“

 

Fiind vorba de o operă extrem de densă, cu o încărcătură emoțională extrem de ma­re, care atinge paroxismul la final, am încercat să „sparg“ în mai multe teme prin­cipale conținutul acesteia. Aș începe cu Timpul și problematica timpului. Tim­pul este personajul principal al acestei cărți, spunea Gabriel Liiceanu la RFI, într-o dis­cuție cu Mihaela Dedeoglu, dedicată vo­lu­mului.

 

Jurnalul lui Matei Călinescu arată cum se modifică percepția și structura timpului uman sub presiunea Regelui Bolilor, can­ce­rul. Matei Călinescu își pune la punct o strategie „rațională“, aș spune, pentru a în­frunta angoasa și lipsa de speranță. Gă­sim mai multe pasaje în care vedem cum autorul merge la biblioteca universității și „documentează moartea“, citind lucrări de filozofie, teologie, psihologie care au ca subiect Moartea, felul în care omul se în­tâlnește cu Marea Doamnă. „Raftul tha­na­tologic“, din culoarele nefârşite ale biblio­tecii universitare pe care o frecventează, devine, brusc, de o „paradoxală actua­li­tate“. Strategia lui de a străbate timpul es­te redusă la o singură formulă: să trăiască zi după zi, înfruntând stoic suferința. De altfel, Matei Călinescu nu se en­tu­zias­mează deloc în timpul tra­tamentului, atunci când mai au loc și evoluții po­zi­tive. El știe că, mai de­vre­me sau mai târziu, orga­nis­mul lui va fi răpus. Acceptă Moartea, face referință la lu­crări savante care sta­bi­lesc reacția omului la „apro­pierea în conștiință a morții“. În tim­pul lungilor și chinuitoarelor ședințe de chi­mio­terapie citește Apologia lui Socrate și nu oricum, ci în minunatele ediții Pleiade. Și notează, mâhnit, cu doar câteva săp­tă­mâni înainte de moarte, că Timpul este ușor de risipit și „greu de ucis“: „in­te­re­sant e că și-n ultimele zile de viață ră­mâne mult timp de omorât“, afirmă Matei Călinescu, atât de curat, atât de rece! La polul opus, apare și întrebarea: cum să NU pierzi timpul care ni s-a dat? Nu exis­tă o soluție universală, spune autorul; prin lectură, prin scris și creație, el iese din timp, demolându-l și stăpânindu-l.

 

Galerie de portrete

 

Matei Călinescu ne apare aici ca un om de o extremă delicatețe, atent cu cei din jur. Simplul fapt că a lăsat cu limbă de moarte ca Jurnalul să apară la un număr con­si­de­rabil de ani de la dispariția sa, că util­i­zea­ză mulțimea de diminutive sau „estom­pează“ anumite trăsături și asemănări sunt un argument în favoarea acestei afir­mații. Cu toate acestea, volumul abundă în microportrete, realizate doar din câteva propoziții, ca niște lovituri fulgurante de floretă. Uneori critice, dar niciodată rău­tă­cioase. Îl întâlnim astfel pe Andrei Pleșu „amabil, vorbăreț, spiritual, ocolind cu discreție subiectele delicate“, Adrian Ma­rino, „un om excesiv de susceptibil“, Ni­chita Stănescu și geloziile sale „retro­spec­tive“, Silviu Lupescu și Mercedesul său cel nou, Gabriel Liiceanu, Norman Manea, A.E. Baconsky, mai tinerii Dragoș Aligică, „riguros în datoriile de recunoștință“, și Marius Chivu - cel despre care per­fec­țio­nis­tul Matei Călinescu scrie, ușor iritat, că-i trimite mesaje e-mail fără semne diacritice. Și încă: îi regăsim pe Al. Geor­ge, Aurelian Crăiuțu, Ion Vianu și Mircea Ivă­nescu, Derrida, Borges, Adam Mich­nick, Ion Negoițescu - lista e prea lungă pentru a fi reprodusă aici. Poate că într-o viitoare ediție a Jurnalului (sunt convins că vor urma și altele) ar fi util un indice de nume la final. Repet, valoarea me­mo­ria­lă a acestuia stă tocmai în faptul că Matei Călinescu nu se răfuiește cu nimeni, nu plă­tește polițe etc., ci doar construiește, cu o „empatie“ sau chiar „antipatie“ atent ținută sub control, portrete de o di­men­siune variabilă ale unor mari personalități intelectuale. Un intelectual într-o galerie cu intelectuali.

 

Portretul lui M. - Reloaded

 

Prima parte a jurnalului abundă în note cu privire la Mathew („băiatul meu iubit și enigmatic“) și la enigma autismului de care acesta a suferit. Cei care au citit deja volumul Portretul lui M. știu la ce mă re­fer. Și în acest jurnal Matei Călinescu con­ti­nuă lupta, dusă prin intermediul căr­ților, pentru a-și înțelege fiul, „enigma lui intactă“, pecetluită de trecerea lui în neființă. Îl bucură enorm faptul că Por­tretul lui M. apare și în limba engleză, du­pă o luptă destul de acerbă cu diverse edi­turi ce păreau interesate. În subiecte de o extremă dificultate, așa cum sunt cele le­gate de autism, se vede marele talent de ci­titor al lui Matei Călinescu sau, mai bine spus, de tălmăcitor. Știe să redea pe în­țe­lesul tuturor înțelesuri ascunse, să rezume perfect și eficace opere stufoase, greu ac­cesibile. Tatăl, Matei, fiul Mathew - două fi­ințe „delicate“ care s-au completat unul pe celălalt în timpul vieții și care s-au unit acum definitiv prin Moarte.

 

România. Exilul. Memoria comunismului

 

O altă temă centrală este România, cu care autorul se întâlnește în amintire și une­ori, brutal, în timpul excursiilor „aca­să“. Pentru Matei Călinescu, România în­seam­nă anii ’30 și perioada copilăriei, zu­grăvită în culori luminoase, dar nu idea­li­zată. Datele importante ale unei Românii care nu mai există, cum ar fi, de pildă, 10 Mai, Ziua Regelui și regalității, servesc ca ancoră memorială și literară. Cel mai mult mi-a plăcut însă descrierea României, rea­li­zată în iulie 2008, după o călătorie în­de­lungată. Stoicul Matei Călinescu pare să-și fi pierdut calmul obișnuit și livrează o descriere fără milă și fără fard a unei țări pe care el o înțelege, dar nu o mai ac­cep­tă. Îl îndurerează (cred că e cuvântul po­tri­vit) lipsa de caracter a oamenilor, du­pli­ci­tatea extremă a lor. Îl indispune aglo­me­rația, energia pierdută fără sens și fi­na­li­ta­te precisă. Cel mai mult îl afectează - la pro­priu, a se vedea tentativa de acapa­ra­re mâr­șavă a locurilor de veci ale familiei din ci­mi­tirul orașului de baștină - corup­ția ge­ne­ralizată, ucigașă de suflete. Obser­văm cum tot ceea ce poate fi traficat de­vi­ne prilej de corupție; la final, urmează o observație de finețe, sociologică: sistemul, în ansamblul său, s-ar prăbuși fără co­rup­ție. Ea este „ule­iul“ acestui monstruos me­canism. Explică și de ce tentativa sa de întoarcere în țară, în primăvara lui 2004, a eșuat în cele din urmă. Îmi permit să re­produc aici citatul din carte: „atmosfera intelectuală și morală prea insalubră, prea mult praf, prea multă vulgaritate; prea nerușinată co­rupția de toate fe­lu­rile, subiect per­ma­nent de discuție“. La fel de iritat este și de televiziunile de aici, cu „talk-show-uri nesfârșite la care par­ticipă politicieni agra­­mați și jurnaliști imbecili“, pe care el și prietenii de acasă le urmăresc ca o „formă de masochism in­telectual“.

 

În fine, problema memoriei comunismului și a colaborării cu Securitatea. Ne întâlnim aici cu „cazurile“ Kundera, Balotă, Vlad Georgescu. Pe urmele lui Adam Michnick, Matei Călinescu glosează în ceea ce pri­veș­te marele risc al „recuperării“ memoriale a comunismului doar din arhive, despre imaginea, adesea falsă și mincinoasă, pe ca­re o furnizează dosare toxice, adevărate vipere adormite ale memoriei.

 

Tot aici, ar fi de amintit minunatul por­tret, minunata analiză pe care Matei Căl­i­nescu o face la moartea titanului rus Al. Soljenițîn şi a evoluției sale: de la scrii­to­rul-dinamită care a contribuit prin pa­gi­ni­le sale la aruncarea în aer a comunismului, la prietenia cu Putin, în numele unei vi­ziuni conservatoare, tipic rusești, pe care, vai, noi nu dorim să o înțelegem.

 

Profesorul de literatură

 

De la un capăt la celălalt al acestei cărți, inclusiv în gândurile finale șoptite soției, se simte faptul că Matei Călinescu a fost cel mai bun teoretician al literaturii pe care l-a dat cultura română. Eu nu pot să nu-mi adresez întrebarea următoare: ce ar fi devenit Matei Călinescu dacă nu pă­ră­sea România? El însuși recunoaște, cu mâhnire, că ar fi putut produce mai mult de­cât să recicleze anumite teme cu care a ve­nit din România. Ce formidabilă „ma­și­nă de citit“ a fost Profesorul Călinescu! A se vedea în acest sens prezentarea corespondenței H. Arendt - M. Heidegger, acolo unde gândirea sa se ramifică, iar cu ajutorul unor referințe savante izbutește să intre în intimitatea operei, vieții și gân­durilor celor doi. Este preocupat în mai multe locuri să definească ultimă operă: de ce este vorba de un jurnal „altfel“ (un „jurnal de trăiri vechi, lupta cu zădăr­ni­cia“), teoretizată, parcă fără voie, specia aparte numită „jurnal“ („singurul gen compatibil cu viața de pe o zi pe alta“). Mai apare teama de kitsch, spaima ca boala și suferința să nu-i afecteze scrisul, tocmai lui, marele teoretician al kitsch-ului, una dintre feţele modernităţii noas­tre. Suferă, la propriu, suferință spirituală adăugată celei fizice, față de pierderea cul­turii generale la ceasul Internetului, ste­ri­li­tatea absolută a timpurilor noastre - a se ve­dea episodul în care un tânăr și stră­lu­citor doctorand în istorie afirmă candid că a aflat de Muntele Ararat dintr-o emisiune „trivia“, televizată, gen Știi și câștigi.

 

Face apologia scrisului - această mobi­li­za­re generală a resurselor „energetice“ ale or­ganismului -, iar el își dă seama la pro­priu de acest fapt pentru că boala îi se­că­tuiește ultimele urme de energie crea­toa­re.

 

La final, el „șoptește gânduri“ soției sale, cu gura pârjolită de ședințele de radio­te­ra­pie. Profesorul de literatură iese din lu­mea aceasta prin literatură - oare Matei Călinescu ar fi considerat afirmația aceasta kitsch?

 

Omul Matei Călinescu

 

Meloman, cu o cultură muzicală cons­trui­tă cu atenție. Citește și scrie cu/pe mu­zică. Îl deranjează zgomotele lumii noastre in­dustriale, haotice, care-i perturbă au­di­țiile și plimbările. Nu-i plac ceremoniile oficiale, le evită la maximum. Prietenia, me­tafizica prieteniei. Cartea aceasta e poa­te și o carte a prieteniei - nu întâmplător îi este dedicată lui Mircea Ivănescu. Prie­tenia care biruie timpul și distanțele, care te împinge, pentru a supraviețui, să util­i­zezi chiar și Skype-ul, cel pe care M. Că­li­nescu îl detestă. Încerc să glumesc, amar. Omul și creștinul din el, chiar dacă el nu se revendică niciodată ca atare astfel. Nu te poți opri să te întrebi, după lectură, da­că nu există cumva un mod de a crede specific intelectualilor: fragil, delicat, plin de neliniște. Profund. „Cred, Doamne, aju­tă necredinței mele“ - aceasta era ru­gă­ciunea sa preferată. Iar el, marele, ra­fi­na­tul intelectual, respectă paradoxal (oare?) obiceiurile și rânduielile stră­mo­șești în ceea ce privește cultul și po­me­ni­rea morților și a strămoșilor. Regretă sin­cer, într-o notă ușor calvinistă, faptul că nu a cunoscut „grația“ de a fi ales de Dum­nezeu, de a fi hărăzit cu o credință simplă, clară, solidă - oare de câte ori nu am auzit acest lucru din partea inte­lec­tualilor? Nu crede în miracole, dar nici nu le neagă existența - de unde și frecven­tarea unui medic homeo-naturopat (natu­ropet) la îndemnul unui prieten. Descrie cu delicateţe viața religioasă și practicile religioase asociate exilului românesc: biserici mici, preoți convertiți la ortodoxie de la alte confesiuni, dar și o anumită in­ten­sitate a trăirii religioase, pur și simplu, pe care nu o poți găsi în Biserica „oficială“ din România.

 

***

 

Așa cum se întâmplă adesea după opere „totale“, cum este și jurnalul lui Matei Călinescu, sunt amețit de fericirea lecturii, bulversat de mesaj, supărat pe lumea în care trăiesc - iartă-mă, Profesore Căli­nes­cu, iar sunt pândit de adierea kitsch-ului!

 

Habar nu am, dar chiar nu am, cum să închei politicos și elegant tot ceea ce am scris mai sus. Cum ar fi făcut-o un critic li­terar adevărat.

 

Îmi vine însă în minte o afirmație a iubitei mele poete Anna Ahmatova, care spunea undeva, enigmatic: „dacă ați ști din ce în­tunecimi se naște poezia!“. În suferința lui Matei (iartă-mă, încă o dată, că acum la final îndrăznesc să-ți spun pe nume) se vede, întunecat, suferința creației. Și încă: am citit acest volum undeva la țară, într-un sat sărac și uitat de Dumnezeu. Unul din­tre vecinii mei de acolo, un tânăr extrem de inteligent, dar care a trebuit să aban­do­neze liceul din lipsă de bani pentru navetă și cheltuieli cotidiene, a luat cu sfială car­tea, a citit (cu greu, din cauza emoţiei) câ­teva pagini, a măsurat-o fermecat cu pri­virea și m-a întrebat, sincer: „Ce carte fru­moasă! L-ați cunoscut cumva pe cel care a scris-o?“. N-am știut ce să-i răs­pund. I-am spus doar că l-am ținut de mâ­nă atunci când a murit, prin intermediul cărții acesteia. Nu știu dacă a înțeles.

 

De fapt, la final nu mai este nimic de spus decât „mulțumesc, Matei Călinescu“, pen­tru curajul, credința și cadoul pe care ni l-ai făcut în ultimele clipe ale vieţii tale pă­mânteşti.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22