Au început stagiunile

Ioana Moldovan | 16.10.2012

Pe aceeași temă

Un film despre Marina Abramović, o nouă punere în scenă a lui Caragiale la TNB şi un spectacol de Aurel Manea la Metropolis sunt cele trei evenimente care mi-au atras atenţia în acest debut de stagiune.

Premiera românească a filmului Marina Abramović: The Artist is Present, realizat de Matthew Akers, a avut loc la ZoneD - Stu­dio Paradis Se­ri­al, o instituție nouă în pe­i­sajul cultural românesc - un spațiu-laborator pen­tru dans și artă con­tem­po­rană - ma­nageriat de Ște­fania Fer­che­dău și Cos­min Ma­no­lescu.

Născută în 1946 în fosta Iu­goslavie, Marina Abra­mo­vić este unul dintre cei mai in­teresanți și prolifici ar­tiști-per­formeri. În 2010, MoMA (Muzeul de Ar­tă Con­temporană din New York) i-a de­dicat o expoziție retrospectivă (14 mar­tie-31 mai), unde au fost pre­zen­ta­te și re­cre­ate, cu ajutorul a 41 de tineri ar­tiști, apro­ximativ 50 dintre operele sale (in­­tervenții, performance-uri, instalații, fo­tografii), din cei 40 de ani de activitate, în care con­ti­nuu a împins limitele a ceea ce este artă.

Filmul, realizat cu ocazia pre­gă­tirii acestei retrospective excepționale, este un colaj fascinant de imagini și interviuri atât cu Abramović, cât și cu cei apropiați. „Ar­tiștii trebuie să fie asemeni luptătorilor“, se destăinuie Abramović chiar la începutul documentarului. Întreaga ei filosofie con­stă în crearea unui spațiu charismatic, ca­re să radieze emoție în cel mai pur și sin­­cer mod. Colaboratorii mai tineri cu care a pregătit retrospectiva au trecut prin an­trenamente și repetiții mai puțin obiș­nu­ite, care au inclus perioade de post ali­men­tar și meditații în natură. Pe toată du­rata expoziției de la MoMA, Abramović a fost pre­zentă ea însăși în una dintre sălile imen­sului complex muzeal, stând la o ma­să sim­plă. În fața ei se putea așeza orice vi­zi­ta­tor, sub atenta supraveghere a for­țe­lor de securitate. Momentul în care doi stră­ini se privesc în ochi pentru prima da­tă, de foar­te aproape, crea reacții ne­aș­tep­tate, in­ti­me și profunde. Filmul abundă în mo­mente de o poezie și simplitate de­zar­man­tă, de liniște și dăruire totală. Abra­mo­vić este o specie rară de artist, care își scul­p­tează corpul cu mintea, plasându-se într-o zonă de grație ce vine să frâneze amal­gamul de neliniști și zgomot din vie­țile pe care le trăim. La in­ten­sitatea la ca­re alege să fie prezentă, Abra­mović se apropie de ascetism, iar prin aceasta obligă spec­ta­torul să intre într-o sta­re de grație ase­mănătoare cu cea în care se rostesc ru­găciunile. Fil­mul a fost o în­­cântare: o întâlnire cu un artist care te îm­bo­gă­țește atât cultural, cât și uman.

Săptămânile tre­cu­te, Teatrul Na­țio­nal din București a găzduit pri­ma premieră a sta­giunii 2012 / 2013: Scrisoarea după I.L. Ca­ragiale, în regia lui Horațiu Mă­lăele. Spectacolul reprezintă o versiune prescurtată a celebrei piese în patru acte, care urmărește jocurile de culise ce au loc în sânul unui partid, la nivel local – într-un orășel de provincie –, înainte de anun­țarea candidatului pentru alegerile par­la­mentare. Avându-i în distribuție pe Mir­cea Rusu (Ștefan Tipătescu), Horațiu Mă­lăele (Agamemnon Dandanache), Virgil Ogășanu (Zaharia Trahanache) și Raluca Petra (Zoe Trahanache), noua premieră propune un Caragiale concentrat, în care Tipătescu și Zoe își trăiesc amantlâcul zgo­motos, în spatele ușilor închise, iar relația cu Trahanache este doar scurt punctată. Cetățeanul Turmentat (Alexandru Bindea) este un votant cu frac și cu paharul de șampanie în mână, care poartă fanfara de petrecere după el, fiind în sfârșit un per­sonaj care nu mai merge pe clișeul îm­pleticitului mereu în căutare de echilibru. Interesantă alegerea regizorului de a-i fa­ce pe cei doi – Zoe și Tipătescu – obezi, îmbuibați conjucturali. Supraponderal es­te și Nae Cațavencu, reușit interpretat de Mihai Constantin. Confruntările cu Tipă­tescu amintesc de meciurile de sumo.

Întreg actul III, cel al adunării politice prezidate de Trahanache, este tăiat, din el păstrându-se doar câteva replici sudate la final, cu ocazia alegerii lui Agamemnon Dandanache.

În forma actuală, spectacolul de 100 de mi­nute este doar o altă premieră Caragiale, un gest obligatoriu în repertoriul unui tea­tru național în anul centenarului dra­ma­turgului. Ar putea însă deveni un spec­tacol relevant și angajat, racordat la si­tuația socio-politică a României de azi, dacă ultimele 10-15 minute ale spec­ta­colului – de altfel cele mai reușite – ar fi reluate și pe treptele din fața Teatrului Na­țional, printre spectatorii care se pre­gătesc să plece acasă. Sunt câteva replici în discursurile finale care merită strigate cu fața spre Piața Universității, la me­ga­fon. Aș vrea să văd că teatrul își duce la capăt misiunea de a ne antrena obligațiile etice. Iar acest spectacol ar putea deveni ce­va mai mult decât un exercițiu impus de repertoriu, executat la limita dintre nou și consacrat. Ar putea fi ușor trans­format într-un spectacol Caragiale, care să se distanțeze de toate celelalte ce se joacă în București și în țară, devenind mai mult politic și mai puțin cultural, exact așa cum și-ar fi dorit și Maestrul.

Teatrul Metropolis și-a început stagiunea cu un spectacol ne­aș­teptat. Nu găsesc alt cuvânt pentru gestul teatrului care, du­pă douăzeci de ani, l-a readus pe scenă pe Aureliu Manea. Povestea de viață a acestui foarte interesant regizor și foarte subtil teoretician al teatrului este spec­ta­culoasă și tristă. Dar poate, cu acest gest, viața în teatru a domnului Manea va mer­ge înainte, recuperând astfel un timp lung, petrecut într-un sanatoriu (Centrul de reabilitare și recuperare neuro­psi­hi­atrică din Galda de Jos, județul Alba), de­parte de lume, departe de orice formă de teatru. Sunt emoționante rândurile aș­ter­nute în caietul-program al spectacolului de către sora regizorului, Viorica Samson Manea, care cu delicatețe face destăinuiri: „Nu fără importanță e faptul că de mai bine de douăzeci de ani el (n.n. Aureliu Manea) nu a văzut teatru“. Spectacolul despre a cărui premieră vreau să scriu câ­teva rânduri aici este Scrisorile por­tu­ghe­ze ale Marianei Alcoforado, pe care Au­reliu Manea a dorit să-l monteze cu mulți ani în urmă, fără să reușească să-l și fina­lizeze.

De data aceasta însă, a dus repetițiile la bun sfârșit. Alegerea textului este in­te­re­santă. Adaptarea scenică aparține Adei Ichim, textul în sine fiind o capodoperă a literaturii de dragoste, iar autoarea pre­supusă (Mariana Alcoforado, 1640-1723), călugăriță care făcea parte din ordinal franciscan al Surorilor Sfintei Clara), este considerată precursoare a romanului sen­timental și epistolar. Ediția princeps a fost publicată la Paris, în 1669, de către li­brarul Claude Barbin. Scrisorile au fost create între decembrie 1667 și iunie 1668 și relatează o poveste de dragoste între un tânăr căpitan nobil și o călugăriță tânără. Scrisorile semnate doar de ea povestesc cu tristețe golul imens pe care îl simte du­pă ce a fost sedusă și părăsită de un băr­bat de care se îndrăgostise la prima ve­dere.

Pasiunea acestei femei, așa cum curge din fiecare rând, a aprins curiozitatea multor generații și chiar a unor artiști, atât Ma­tisse cât și Modigliani încerând să și-o ima­gineze, în desen.

Având ca materie brută un text atât de ofer­tant, Aureliu Manea a apelat pentru sce­­nografie la un vechi colaborator – Paul Sal­z­berger, scenograf cu care a lucrat în anii ‘70 și care acum trăiește în Israel. De­co­rul: un tron pe o platformă ușor în plan, este o imagine frumos stilizată a unei exis­tențe austere, de mănăstire. Efectele de lu­mină și, la un moment dat, o nin­soare ar­tificială însoțesc stări din ce în ce mai in­tense și ajută la marcarea trecerii tim­pului, între scrisori, a căror citire curge, fă­ră semne evidente despre zilele în care au fost scrise. Ultima secvență, pe muzică de Händel, este un duo coregrafic între per­sonaj – tânăra abandonată - și umbra ei, într-un moment de singurătate de­vas­ta­tor, grație participării Ioanei Mar­chidan, atât în calitate de dansator, cât și de core­graf.

Am încercat să văd spectacolul neprivind la actorul de pe scenă, Crina Mureșan. Exis­tă momente când nici chiar un critic nu are voie să fie critic. Și totuși, cu tot res­pec­tul, se simte în prezența ei scenică o res­pingere și o rezistență, o tensiune și o încorsetare care îți dă senzația, ca spec­tator, că te afli într-un avion cu motoarele turate la maximum, dar care refuză să zbo­a­­re. Totuși, recomand cu căldură acest spec­tacol.

A fost impresionant momentul aplauzelor, când din culise a apărut Aureliu Manea în­suși. Intensitatea cu care a trăit acele mo­mente de reîntâlnire cu publicul m-a fă­cut să mă întorc la Marina Abramović și să-mi spun, încet, dar cu bucurie: re­gi­zorul e prezent.

Două săptămâni interesante din stagiunea 2012 / 2013 s-au dus deja. Sunt curioasă ce mai urmează. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22