'Au rezistat la rău și n-au rezistat la bine' (I)

La unul dintre târgurile de carte bucureștene, am primit mai demult, din mâna unei doamne plăcute, un volum de interviuri, pe care întâmplarea l-a ajutat să iasă acum din raft ca să-l citesc. Am descoperit o carte de care, cumva, aveam nevoie ca să-mi cristalizez câteva constatări fugare despre cum a evoluat exilul nostru în ultimii douăzeci de ani.

Dialogurile pariziene (Editura ARC, Chi­și­nău 2005; o altă ediție apare semnalată în 2011), volumul Lucreției Bârlădeanu, e de­parte de a da imaginea completă - nici nu avea cum -, dar e prima oa­ră când cineva vine din Ba­sarabia și merge la Paris cu un set de întrebări pentru scriitori români de acolo, vizând o privire înapoi care să evalueze, atât cât se poa­te, experiența comunistă. Lucreția Bârlădeanu vrea să înțeleagă mai bine ce a tră­it ea însăși, în țara ei, în pe­rioada comunistă, ce a în­semnat pentru scriitorii din România acea perioadă și cât ajută înțelegerii pri­virea detașată / implicată a celor care ale­seseră exilul. Mai vrea și să învețe exilul, ea în­săși, venită în Franța, din Republica Mol­dova, ca în exil. Dacă socotim de la da­ta în­registrării dialogurilor, a mai trecut un deceniu de la prima apariție a cărții, iar asta adâncește perspectiva și mai folo­si­tor.

Ambianța e complet schimbată în jur. Noul val literar, conturat în România în jurul anului 2000, își vede de drum. Deocamdată fără să-și pună în vedetă elu­ci­darea experienței comuniste. În Basarabia, literatura se luptă în continuare cu ofen­siva limbii ruse și cu decalajul. Puținul ca­re reușește să evite această confruntare cu potențial letal sare direct în trendul no­u­lui val de la București.

Marile schimbări par totuși să fi avut loc în exil. Eliade, Cioran, Ionesco sunt deja de mult plecați. Monica Lovinescu și Vi­r­gil Ierunca ne-au părăsit și ei, în ultimii ani. Exilul deja evită să se mai eticheteze ca atare și își reclamă alte legitimități, de cele mai multe ori în țară. A fi pe mai de­parte un exilat la Paris rămâne, cel mult, apanajul anticomuniștilor ire­duc­ti­bili. Pen­tru Cicerone Ionițoiu, de pildă, ca­litatea de scriitor doar se adaugă celorlalte, prin simplul fapt că a scris ce-a scris despre an­ticomunismul românesc.

În linii mari, s-a petrecut doar ine­vi­ta­bi­lul. Dar îngustarea naturală a segmentului pe care ne-am obișnuit să-l numim exil ro­mânesc (la Paris) are loc paralel cu altă îngustare, a plajei de motive pentru care exi­lații și-au luat lumea-n cap: au dis­pă­rut treptat de pe listă criterii altădată obli­gatorii – de pildă, libertatea de expresie ne­condiționată. Unii au descoperit că nu era chiar așa de condiționată. Sau că nici în Franța nu e cu totul necondiționată, iar a le vorbi francezilor despre ororile co­mu­nismului poate fi o teribilă probă de te­na­citate sau de curaj, în orice caz de abi­li­tate. Alții s-au instalat în exil cu tot cu cap­sula lor onirico-apolitică, din in­te­rio­rul căreia Franța dezamăgește prin capi­ta­lism.

Cert este că, în acest volum de 14 dia­lo­guri, sunt tare puțini cei care au putut da răspunsuri la nivelul investiției de ad­mi­rație a autoarei. Nu o dată, în tăcerile ei, consemnate pur și simplu prin schimbarea subiectului, se poate presupune deza­mă­gi­rea.

Majoritatea dialogurilor sunt datate 2002, câteva 2001 și, cred, unul singur 2003. Lu­creția Bârlădeanu se interesa mai ales de condiția exilatului, de perspectiva lui asu­pra experienței comuniste după dispariția Cortinei de Fier, dar și de viitorul Ba­sa­rabiei. Dincolo de asta, o in­teresau oamenii, angre­najele misterioase ale des­tinelor lor diferite, rețeta succesului. I-a așezat pe fie­care, de la bun început, pe piedestale de mari valori, cu un respect demn și ne­lingușitor, de cunoscător, și cu o emoționantă mândrie de a împărți cu ei românitatea. Toți au fost creditați cu capacitatea de a-i îndruma pe cei rămași acasă.

Sigur, când consulți sumarul, prima re­ac­ție este o ridicare din sprâncene. Nu sunt doar scriitori, cum părea să anunțe Ar­gu­mentul. Și nu doar români, din România sau din Basarabia. Alături de Monica Lo­vinescu, Bujor Nedelcovici, Sanda Sto­lojan, Aurora Cornu, George Astaloș, Ilie Constantin, Matei Vișniec, Virgil Tănase, îi găsim și pe Cicerone Ionițoiu și pe Ni­colae Lupan (singurul exilat politic de din­colo de Prut). Găsim și un diplomat în func­ție, ambasadorul moldovean la Paris, Mihai Popov, precum și doi oameni de tea­tru, unul plecat din Republica Moldova, ce­lălalt, francez get-beget. Lor li se adau­gă traducătorul din limba română Jean-Louis Courriol, francez și el. La final, un in­terviu luat autoarei de scriitorul basa­ra­bean Vasile Gârneț îi oferă măcar prilejul să adnoteze pe ici-pe colo, cu mare îngă­duință, experiența de la Paris. Așadar, un potpuriu care, mai degrabă, aproximează ideea de „exil“, dar reușește să spună poa­te chiar mai mult decât cea mai riguroasă dintre selecții. Să spună printre rânduri.

Secvența basarabeană e cel mai ușor de cântărit. Actorul Victor Voinicescu-Soțchi este unul dintre cele mai atașante portrete (indirecte) de aici. În tot ce spune, se vede suferința alegerii greșite. Vorbind des­­pre „desțărare“, le dă un sfat sfâșietor tinerilor actori de dincolo de Prut: „să nu se rupă de țară. E necesar să rămâneți aco­lo, căci cred că noul va veni din acea parte a Europei“.

Prin tăria opiniilor și curajul dus până la li­mită, Nicolae Lupan poate fi discutat ală­turi de Cicerone Ionițoiu. Dar și legat de interviul Monicăi Lovinescu. Ea remarca, în treacăt, ce multe figuri ale exilului ba­sa­rabean au înțeles să se asocieze, după 1990, cu personaje precum Corneliu Vadim Tu­dor. Un bemol discret: „într-o țară ocu­pa­tă de străini, naționalismul nu mai are o conotație peiorativă“. Dar suntem totuși în Franța, unde Nicolae Lupan se mândrea cu volumele scoase cu sprijinul Fundației „România Mare“. Mai merită adăugat că „singurul expulzat politic din Basarabia“ are o singură judecată față de marele exil ro­mânesc din Franța: Eliade, Cioran, Io­nesco, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au rămas departe de „ce mă interesează pe mine de vreo 40 de ani: revenirea Ba­sarabiei și a nordului Bucovinei la țara-mamă. (...) niciunul dintre ei n-a bi­ne­voit să participe la vreo întrunire de-a ei (a Asociației ProBasarabia și Bu­co­vi­na, pe care a înființat-o - nota T.R.)“.

Pachetul de scriitori români, de care Lucreția Bârlădeanu se apropie cu vizibilă emoție, ră­mâne cel mai suculent. Cea care deschide seria așa cum se cu­vi­ne, adică stabilind de la bun început eta­lonul lucidității, al nobleței și competenței morale, este Monica Lovinescu. E uimitor că poate să spună altfel lucruri pe care le-a mai spus, ea poate încă, în 2002, să pu­nă accente noi, să fie în comunicare au­tentică, și nu în poză. (Dar vom reveni.)

Lipsesc din sumar două nume sonore de la Paris: Dumitru Țepeneag și Paul Goma, a căror prezență ar fi condimentat serios volumul. În schimb, găsim alte trei figuri, care, între timp, puteau răspunde și de la București întrebărilor: Bujor Nedelcovici, Ilie Constantin, George Astaloș.

Multe convorbiri conțin un anume ton de sinceritate pe care simt nevoia să-l sem­nalez contrariată. Nu are le­gătură cu onestitatea, ci lasă impresia stânjenitoare că interlocutorii Lucreției Bârlădeanu se cred „singuri“ în fața ei, adică în prezența unui jurnalist pe cont propriu, cu putere mică de propagare a ceea ce spun. Acest tête-à-tête socotit „fără riscuri“ îi păcălește, îi trage pe unii spre un aplomb concesiv, pe alții chiar pâ­nă la infatuare. Destule formulări sunt im­prudente, lipsite de precauțiile la care te-ai fi așteptat. Se plătesc polițe, chiar și când nu se dau nume (era de așteptat). Se lasă la vedere sumedenie de frustrări. Pe scurt: se vede toată „anatomia unei su­ferințe“ foarte românești, numită exil.

Lucreția Bârlădeanu e însă acolo, cu o foarte bună cunoaștere a profilului in­ter­locutorilor săi. Prezentările care însoțesc (cu doar două excepții) interviurile sunt bine documentate, deloc intimidate și capabile să indice esențialul, iar în­tre­bările - inteligente, fără excepție. Em­pa­tică, persuasivă fără insistențe, reușește să-l scoată pe fiecare cu fața lui adevărată. Adevărată performanță! Se văd clar, acolo unde sunt, noblețea lucidă, onestitatea bu­nului compromis (sau umbrele celuilalt), nombrilismul, discreția acoperind necon­venabilul (și cealaltă, geamănă timidității). Se disting naturile autosimplificate de ob­sesia adevărului. Sare din pagină in­fa­tua­rea, se pot urmări fețe și trepte ale to­le­ranței față de stânga și comunism sau, dim­potrivă, retragerea oricărei îndrep­tă­țiri, fie și istorice, pentru stânga. E tristă cârteala față de Franța și francezi, deza­mă­gește percepția vagă asupra românității în orice discuție despre Basarabia.

Exilul românesc la Paris, așa cum l-a putut găsi Lucreția Bârlădeanu în preajma anului 2002, este „o Mică Românie“ (ma­juscula cu intenție flatantă îi aparține), dar și o „lume aparte: cu legile ei, cu mo­rala, cu principiile și valorile ei“. Atât. Pentru că, dacă vrem să citim cu adevărat Ar­gumentul autoarei, reperul țintea ceva mai sus: „România lecturilor mele pa­ri­ziene are o veritabilă coloană vertebrală, un spirit acut al onestității, o coordonare firească între etic și estetic, o pledoarie permanentă pentru a alege grâul de neghină, victima de călău, adevărul de minciună, ea luptă împotriva amneziei colective“. Despre ce / cine vorbește Lu­creţia Bârlădeanu, trebuie să descoperim singuri.

(Continuare în numărul viitor)

// LUCREŢIA BÂRLĂDEANU

// Dialoguri pariziene

// Editura ARC, Chişinău, 2005