'Au rezistat la rău și n-au rezistat la bine' (II)

Dialogurile pariziene sunt binevenite ca radiografie a stării „exilului“ românesc.

În Dialogurile pariziene ale Lucreției Bâr­lădeanu există presupunerea că exilul ro­mânesc la Paris ar fi și anticomunist („Ro­mânia lecturilor mele pariziene are o ve­ritabilă coloană ver­te­bra­lă, un spirit acut al ones­tității, o coordonare fi­reas­că între etic și estetic, o pledoarie permanentă pen­tru a alege grâul de ne­ghi­nă, victima de călău, ade­vărul de minciună, ea lup­tă împotriva amneziei co­lective.“) și nu fără în­drep­tățire: suntem încă la înce­putul anilor 2000, Monica Lo­vinescu încă mai poate reîncărca acest cri­teriu ridicând ștacheta morală foarte sus.

Primul șoc al scriitoarei din Ba­sa­rabia, venită la Paris pe urmele unor legende vii, pare să fi fost atmosfera mult mai de stânga decât se aștepta. O ambianță în ca­re anticomunismul din bagajul de exilat nu avea cum să țină de cald, așa că toți in­vitații interviurilor din carte sunt aduși în­tr-un fel sau altul să comenteze.

Pentru Monica Lovinescu, aplecarea spre stân­ga e o fatalitate de neocolit, după Re­voluția franceză. I-a urmărit diagrama de­cenii la rând. În 2002, o supărau mai ales „demisiile“ unora care măcar înțeleseseră me­sajul lui Soljenițîn. Bernard-Henri Lé­vy, de pildă, cu ultima lui carte de atunci, în care se întorcea din nou cu fața spre „stân­ga tradițională“.

Pentru Sanda Stolojan, care ajunsese în Fran­ța după una dintre acele tranzacții ru­șinoase practicate de Ceaușescu - cum­pă­rată de o rudă din Occident -, spectacolul unei Franțe atât de acomodate cu ideea de URSS a fost năucitor. Doar opacitatea la nuanțări a uimit-o mai mult: „Când în­cer­cam să vorbim (...), ni se răspundea că sun­tem anticomuniști viscerali, ba chiar (țin minte o frază memorabilă a unui scri­itor francez) sunteți direct interesați, deci nu sunteți credibili“.

Mult mai tânăr, Matei Vișniec plecase din România la sfârșitul anilor 80. Era în­tru­câtva dezvrăjit de iluzia Occidentului, așa că înfruntă revelația cu mijloace mai „su­ple“. Pe de o parte, evită să vadă stângism acolo unde poate vedea doar stânga și ac­ceptă să vadă stânga atâta timp cât nu e vor­ba direct de comunism. „Cum să scrii o piesă anticomunistă în Franța?“ - se în­treabă el în legătură cu Istoria co­mu­nis­mului povestită pentru bolnavii mintal, un text care urma să fie adus pe scenă de un regizor cu vederi de stânga, de actori cu vederi de stânga și pentru un public de aproximativ același profil. „Mi-am propus deci să scriu o piesă care să exprime, prin­tr-o situație dramatică puternică, toa­tă oroarea demersului ideologic în ge­neral.“ „În Franța există (...) conotații po­zitive pentru cuvântul comunist. Din ca­uza aceasta întotdeauna, când mi-am expus punctul de vedere, am încercat să fac diferența între comunismul ca miș­ca­re în Franța și comunismul de stat ca în­cercare de aplicare, la nivel instituțional, în țări întregi și chiar la nivel de planetă, a unei utopii.“

Rezultă însă că la Vișniec a mai jucat și altceva: un raport diferit cu comunismul, la nivel intelectual pe de o parte și, res­pec­tiv, la nivel personal, ținând în mare mă­su­ră de generație: „Eu am trăit într-o lu­me în care literatura exista ca a doua pa­trie mintală pentru fiecare, era o lume pa­ralelă, în care stăteam foarte bine, în care pu­team evolua, în care ne în­țe­le­geam, aveam coduri co­mu­ne, ne cunoșteam unii pe alții ca făcând parte din această lume paralelă și, fără să cădem într-o schi­zofrenie totală, știam că societatea e cum e, re­cu­noș­team că exista o ma­și­nă care, pe de o parte, te strivea și, pe de altă parte, îți acorda această libertate interioară pe care ți-o dădea literatura și chiar voluptatea de a încerca să publici“. Despre cărți, despre traducerile multe și la zi, în tiraje mari și ieftine, din perioada studenției lui: „M-am format în mod natural, fără să sufăr foar­te mult din cauza cenzurii la nivelul in­for­mației“. Puțini scriitori cu convingeri anticomuniste au dus sinceritatea până la acest prag.

De la carismatica Aurora Cornu, Lucreția Bâr­lădeanu primește un îndemn de veselă și împăcată relativizare: comunismul, spu­ne ea, „nu cred că ar fi lăsat o amprentă prea profundă față de ceea ce a lăsat Hristos“. „Securitatea, de care ne te­meam noi atâta adesea greșea. Dar ceea ce func­ționa perfect era frica.“ Ceva mai mult, totuși, decât de la Ilie Constantin, ră­mas captiv în discreție în exilul lui ne­no­rocos („Poetul și-a trăit exilul îm­bo­gă­țin­du-se cu tăceri“ - spune despre sine). Sau de la George Astaloș, al cărui nar­ci­sism bi­ne dispus („nu mai am nicio fantasmă (...), pentru că - exagerând, evident - ce scriu seara mi se publică dimineața“) sca­pă abil printr-un gest onorabil: pu­bli­carea în limba franceză a unei antologii de poezie basarabeană. Contează de as­e­me­nea, în favoarea lui, convingerile uni­o­nis­te, înscrise cuminte în ramă europeană.

Un caz aparte este însă Virgil Tă­nase, cu care Lucreția Bâr­lă­deanu face probabil cel mai ti­morat interviu din volum. Lip­sește până și prezentarea aces­tui interlocutor cu bibliografie vastă și bio­grafie greu de apucat, după Ma Roumanie.

Prin tot ce spune, Virgil Tănase își con­tra­riază chiar alegerea de a rămâne în Franța - o țară plină de „edituri care func­țio­nea­ză pe principiul capitalist, unde valoarea literară nu are nicio importanță, totul de­pinde de vandabilitatea cărții“. După 35 de ani, Parisul literar i se pare „o lume mu­­ribundă“, „o imensă cafenea lite­ra­ră“, în ca­re se publică tot felul de „po­vești amo­roa­se, deseori triste, pe care le povestesc une­le domnișoare“. Nu-i place cuvântul exil sau, dacă, în timp, a fost silit să-l ac­cepte, i-a adăugat o nuanță foarte per­so­nală: „Exi­lul pe care l-am făcut eu a fost unul par­ticular“. (În 1977, proaspăt ajuns acolo, era chiar mai tranșant: a admite că ești exi­lat ar fi fost să faci jocul regimului Ceaușescu, spunea într-un interviu la Ra­dio France.)

Exilul său „a început când am plecat din leagănul curții casei părintești de la Ga­lați spre București“, și nu a fost urmat de o solicitare de azil politic: „Am șocat foar­te multă lume spunându-le că, dacă ar fi fost să cer azil artistic, ar fi trebuit să-l cer la Moscova, nu la Paris“. Dar e tot la Paris și nu are tresăriri decât legat de de­fectele societății capitaliste: „Nimeni n-o să-mi explice de ce (...) este drept ca ci­neva care are un sâmbure de capital să ajungă la câștiguri fabuloase, în timp ce 10% din populația Franței (2 milioane de oameni) stă la șomaj. (...) Așa ceva nu putem accepta“.

Evaluarea experienței comuniste? Aici, Vir­gil Tănase chiar sună aiuritor: „Abia acum, când am sfărâmat societatea totalitară, pu­tem gândi decrispați principiile so­cie­tății comuniste și, după părerea mea, în următorii 100 de ani vom ajunge într-o societate comunistă care nu are nimic de-a face cu ceea ce a fost în Rusia și în țările din Europa de Est între 1917 și 1989“. Și ce a fost? O simplă „convulsie“, asemă­nă­toare cu „actele de barbarie (ce-i drept foarte scurte)“ de la 1789 - reflectează Vir­gil Tănase în 2002. Remarcabilă coerență. În interviul de radio din 1977, la care fă­ceam aluzie mai sus (în circulație prin in­termediul Inathèque France), spunea fără echivoc că nu este și nu trebuie considerat un anticomunist. Trecuseră trei zile de când părăsise definitiv România.

Ce caută, așadar, Virgil Tănase în sumarul cărții de care vorbim? Un răspuns poate fi că ilustrează excepția de la regulă. Com­pli­cată abordare! Citiți de curiozitate doar ce­le două pagini câlțoase din interviul cu Lu­creția Bârlădeanu, în care își rezumă for­mula literară („metaforă narativă“, „li­te­ratură de tip muzical“) și vrea să ne lă­mu­rească din nou ce angajat anticomunist pu­tea fi onirismul la București, ca să de­vi­nă apoi, la Paris, temei de reverii comu­niste.

Concluzia nu poate fi decât că, în Virgil Tă­nase, autoarea a întâlnit nu un re­pre­zen­tant al exilului românesc la Paris, ci - da­că vrem - un scriitor francez de origine ro­mână, care s-a descurcat foarte bine aco­lo (a publicat peste 15 titluri), deși încă își plătește cu greu chiria, după cum măr­tu­risea nu de mult în presa românească.

Încă și mai ciudată este prezența în volum a traducătorului Jean-Louis Courriol, care nici exilat în țara lui nu poate fi și nici român nu este. Ce-i drept, e foarte atașat de literatura română, în zona ei canonică, cu accent pe reprezentanții în viață ai pan­theonului cu pricina. Noul canon, al ani­lor 2000, îi provoacă reală neliniște. Încă n-am terminat cu clasicii, pare să spună: „degeaba se încearcă o lansare în lume a unor scriitori tineri“. Păreri recon­fir­mate și de curând, în Apostrof, în mar­ginea Salonului cărții de la Paris, 2013, la care România a fost invitată de onoare.

Să aproximăm și aici intenția autoarei: în 2002, Lucreția Bârlădeanu avea probabil în vedere proaspăta înființare, la Pitești, cu sprijinul ministrului Culturii de atunci, Răzvan Theodorescu, și la inițiativa lui Jean-Louis Courriol, a unui Institut In­ter­național de Traducere, de ale cărui suc­cese, ce-i drept, nu s-a prea mai auzit în­tre timp. Se mai întâmplă. Dar Courriol îi declară în carte autoarei, și cât se poate de rezolut, că „singurul garant posibil al valorilor“ este această structură și că ori­ce traducător din limba română trebuie mu­sai să fi trecut pe acolo: „nu orice stu­den­țaș incapabil să dea concursuri de ti­tularizare (...) și înscris la română «ca să facă și el ceva» ar trebui să devină, din lipsa altor vocații serioase, re­pre­zen­tantul autorizat al României în spațiul uni­versitar francez“. Că „nu este loc în traducere pentru amatorism și amatori, când este în joc literatura unui popor“, mai treacă-meargă, dar că „traducerea ade­vărată este comentariul cel mai po­trivit al operei, așa încât nu ar mai fi ne­voie de alte glose“, asta face un efect co­mic de zile mari.

Pe scurt, încă un „exilat“ în volum. Mai sunt doi: un ambasador în funcție (Mihai Popov), cu orizontul predefinit de însăși postura lui, și o actriță franceză (Françoise Taguet), revoltată de proasta distribuție a bogăției în Franța și de creșterea șo­ma­jului și pentru care Eugène Ionesco este, scurt, „acest fenomen de modă“.

Dialogurile pariziene sunt bine­ve­nite ca radiografie a stării „exi­lului“ românesc. Pentru au­toare, multe dintre iluzii se vor fi topit pe parcurs. Imaginea Ba­sarabiei în ochii francezilor? Ine­xis­ten­tă. Țara multvisată, a făgăduinței (măcar) culturale? Ușile larg deschise spre frații mai puțin norocoși din estul latin? „Fran­ce­zii au avut și mai păstrează încă pen­tru ruși un soi de fascinație aparte.“ „La Paris am însușit două stări pe care nu prea le cunoșteam înainte: dorul, care de­venise pentru mine sinonim perfect cu durerea, și umilința, pe care nu o prea întâlnisem înainte“ - din dialogul cu Va­sile Gârneț.

Dar cel mai tare ustură două peceți puse pe complicata problemă a exilului ro­mâ­nesc. Una îi aparține Monicăi Lovinescu. În pes­te 60 de ani la Paris, a putut vedea cum cum cei veniți din țară, de multe ori prin grele sacrificii, rămân bravi numai până le sosesc copiii, adică „rezistă mai bine la rău decât la bine“. Cu pro­ver­bi­a­la-i luci­di­tate tolerantă, adaugă însă ime­diat: „poa­­te nu doar românul, ci omul în gen­e­ral“...

Lucreția Bârlădeanu a păstrat intactă, dar ce­va mai nuanțată, doar admirația: „Exis­tă scriitori români care n-au putut ier­ta fostului exil parizian curajul și ver­ti­ca­li­tatea morală de care a dat dovadă în anii de tristă pomenire, când ei au pre­ferat să tacă; alții nu le-au iertat ta­len­tul“, au spus că „exilul a fost neegal ca valoare“. „Mulți și-ar fi dorit să trăiască la Paris în perioada comunismului din Ro­­mânia, puțini însă ar fi acceptat să plă­­tească prețul pe care l-au achitat pentru acest sejur Monica Lovinescu, Vir­gil Ierunca, Paul Goma și alte nume de referință.“ //

// LUCREŢIA BÂRLĂDEANU

// Dialoguri pariziene

// Editura ARC, Chişinău, 2005