Pe aceeași temă
Printre autoficțiunile care apar de aproape 20 de ani la noi, cartea de debut, ca unic autor, a lui Dan-Liviu Boeriu, Aici locuiește frica (Ed. Humanitas), are un profil aparte.
În ultimii ani, în România a crescut exponenţial numărul de scriitori de proză autoficțională, în care aproape trăsătura specifică este întoarcerea la perioada comunistă, când autorul era copil sau adolescent, și rememorează o epocă interesantă doar pentru ei și generația lor. Cu cât e mai interesantă pentru ei, cu atât e mai neinteresantă pentru generațiile tinere. Ca o dovadă în plus că progresul tehnologiei, politica și impactul rețelelor sociale au modificat radical lumea noastră, nu doar comunismul, dar și perioada anilor ’90 și începutul anilor 2000 devin obiect de rememorare în proza contemporană, pentru că au devenit și ele Istorie. În condițiile în care, deci, trecutul cel mai recent devine istorie, iar viitorul e deja aici, copleșit de fake-uri și de manipulări de tot felul, indivizii balansează între euforia narcisiacă indusă de social media și neliniștea cu care simt în adâncul lor că nu-și mai aparțin. E posibil ca, scriind autoficțiune, numeroșii scriitori de azi să caute să se regăsească pe sine, din sentimentul de a fi devenit un număr oarecare într-o lume globalizată și anihilatoare.
Textul Aici locuiește frica al lui Dan-Liviu Boeriu este însă mai mult decât o autoficțiune. La o primă vedere, este alcătuit din patru capitole care, plecând din prezent, rememorează un an din copilăria sa, la sfârșitul anilor ’80, apoi perioada liceului, în anii ’90, şi revine în prezent. O plonjare în trecut pornită, deci, de la un eveniment relativ recent, nașterea celei de a doua fetițe, în pandemie, după o sarcină întreruptă, din motive medicale obscure. Inima acelei fetițe încetase să bată la vârsta de opt săptămâni. Nașterea celui de al doilea copil după moartea altuia reprezintă un punct important de activare a fricii existențiale a unui tată care este oricum din fire anxios.
Ar fi fost o proză de inspirație larg autobiografică dacă nu ar fi pornit din capul locului cu un ton și o abordare eseistice. Faptele de viață devin instrumentele cu care lucrează autorul în demersul său de a problematiza condiția umană. Frica de moarte devine, astfel, firul roșu care străbate textul. Naratorul se trezește în fața dilemei oricărui agnostic: ce pot face în fața morții?
Natură profund dubitativă și reflexivă, autorul e conștient de faptul că nu-și poate aminti fără a analiza: „Nu sunt niciodată contemporan cu ceea ce mi se întâmplă. Trăiesc experiențele abia prin rememorare. În momentul în care ele se petrec, pare că sunt complet absent din construcția lor. Din efervescența lor. Din viața mea”.
Introspecția pe care o desfășoară naratorul este însoțită de notații în marginea analizei de sine, ca o adnotare la sine însuși, având fiorul de a nu vedea că tot ceea ce scrie va deveni realitate: „Mi-e frică să recitesc rândurile de mai sus… Tot ce scriem va fi cândva adevărat. Mă obsedează sentința asta…”. Nu este gidismul care reflectează excesiv asupra scrierii unui tip de text, ci o dublă analiză de emoții și trăiri.
Nașterea celui de-al doilea copil e simultană cu apariția cancerului mamei naratorului, prins astfel într-un balans între fericire și durere. Odată declanșată memoria, ea ajunge la momentul când naratorul are doar 7 ani și locuiește cu părinții lui într-un orășel de lângă granița cu Ungaria. Într-un bloc de apartamente modest, copilul de atunci percepe ceea ce se întâmplă în jurul lui la dimensiuni mărite și de multe ori de neînțeles. Este o lume pe care adulții însă o înțeleg și în care se mișcă precum automatele, pentru că mișcarea aceasta asigură supraviețuirea. Vecinii maghiari care fug în Ungaria, trecând granița, pleacă „dincolo”, așa se spune, ies din scenă subit, nu se mai vorbește despre ei decât în șoaptă. Este, de asemenea, o lume străbătută de sentimentul fricii și de figuri tragice, de indivizi care sfârșesc în moarte brutală după o existență de coșmar și care stârnesc groaza celor din jur, cum sunt băiețelul Alin, epileptic, și mama lui, distrusă de sinuciderea soțului, care-și pusese capul pe linia de cale ferată. Un alt copil ajunge la un orfelinat „al groazei” - toți sunt metafore ale unei lumi ajunse la disperare.
Între apartamentul friguros și școala unde un cenzor al tunsorii trasează, ca stigmat, un semn de cruce pe scalpul băieților cu părul crescut, naratorul-copil se joacă așa cum poate, iar prin imaginația sa adaugă o tușă de culoare fiecărui eveniment pe care îl observă. Tot ce este evocat este ornat la final cu o remarcă ce vine din creativitatea copilului care îmbină lumea vârstei lui cu o lume de frică, lipsă de libertate și frustrări multiple. Învinge de cele mai multe ori naivitatea copilăriei, atunci când, refugiați sub o pătură, naratorul și sora sa se joacă înfofoliți, lângă un radiator anemic, pentru că e frig în apartament, fiind, spune el, „fericiți”.
Condiția unei copilării în comunism este descrisă ca o experiență care marchează psihicul unui copil altfel decât monștrii din basme. Monștrii sunt vii și foarte amenințători în comunism. În basme, binele învinge mereu, în viață nu se știe. La școală, copiii sunt pregătiți din vreme pentru o vizită a Tovarășului, învață poezii, cum să stea drepți, știu că un coleg de-al lor, care îl va primi pe Tovarăș cu pâine și sare, va sta o săptămână în carantină, supus la analize și supravegheat ca nu cumva să-i dea vreun virus, iar când evenimentul are loc e totul atât de scurt, încât copiii rămân bulversați.
Învățând să își învingă fricile, naratorul ajunge în text și la vârsta adolescenței, în care face portretul unui văr primar, Romi, mai mare decât el cu trei ani. Se descoperă că Romi suferă de o boală foarte gravă de inimă și că are nevoie de transplant. Toată viața lui de rocker rebel se oprește brusc, sub spada unui diagnostic care anunță moartea. Grație unor prieteni belgieni, el va primi o inimă nouă și va trăi o viață „adăugată”. De la episodul cu copilul naratorului adult a cărui inimă se oprește la opt săptămâni și care va fi înlocuit cu altul în viața naratorului și a soției sale, în episodul Romi, fragilitatea ființei umane e pusă în evidență cel mai mult. Nu putem controla mare lucru în viață, asta ne face vulnerabili și așa se explică și frica. Totul în viață este de o fragilitate enormă, ne spune naratorul, descriind în același timp răvășitorii ani ’90, cu sărăcia lor, cu șomajul, cu degringolada lui sociopolitică, cu primele produse străine care ajung în România, mediocre încă, dar minunate în ochii celor care visau la alte țări ca la paradis.
Naratorul își învinge, deci, frica de moarte pas cu pas, asistând la nașterea celui de-al doilea copil, apoi o retrăiește veghind la somnul bebelușei, revolta îl înlemnește când vede- ca știre- cum a murit sub bombardamente o fetiță din Ucraina, apoi se predă evidenței: viața e un parcurs periculos, peste o sută de ani nu va mai fi nimic din noi și ai noștri, iar ceea ce ne animă și ne dă sens e doar iubirea necondiționată: „Copiii mi-au resetat sistemul afectiv… Iubirea pentru ele este singura formă de afecțiune fără rest. E suficientă sieși, se hrănește din ea însăși, crește singură, fără niciun alt element decorativ și însoțitor”.
Rememorând, naratorul recunoaște că, așa cum nu are control asupra realității, nu are nici asupra memoriei, că trasând drumul parcurs până la vârsta de 40 de ani se supune inevitabil legilor misterioase ale acesteia: „Unele amintiri s-au dizolvat, altele au devenit mai puternice, deși evenimentele pe care le înglobează nu mai par acum atât de importante. E bizar felul în care gesturile sau flash-urile fac salturi peste timp, ieșind din matca memoriei”.
Aici locuiește frica este o meditație asupra vieții și morții, o carte situată la intersecția dintre eseu, confesiune și autoanaliză, scrisă cu multă inteligență emoțională și sinceritate, o dezvelire de sine problematizată care se citește cu empatie.
