Avem nevoie de elita, ne putem lipsi de elitisti

Spuneati într-un interviu ca intelectualul adevarat trebuie sa iasa din biblioteca, sa intre într-un partid politic sau sa se angajeze într-o initiativa civica constructiva. E aici o reactie compensatorie la "rezistenta prin tacere" de dinainte de 1989, cand deficitul etic era compensat prin surplusul estetic, cum a formulat cineva?
Este o întrebare complexa, referitoare la o parere pe care sunt nevoit sa mi-o asum, de vreme ce spuneti ca ati gasit-o într-un interviu, dar una în care nu mai cred decat partial. În primul rand, poate ca efect al recentei blazari pomenite, nu cred ca trebuie nimic. Omul poate sa traiasca asa cum crede de cuviinta, cat timp nu comite faradelegi. Ba chiar, întrucat cele mai multe legi sunt istorice, deci perisabile, omul - Nietzsche, de exemplu - poate trai/gandi la limita legalitatii, încercand sa strapunga limita sau s-o împinga mai departe. E sursa dobandirii unor drepturi care parusera inadmisibile, cand nu chiar faradelegi.

Deci, intelectualul nu trebuie neaparat sa iasa din barlogul lui, care nu e totdeauna biblioteca. Poate fi natura lui. Închipuiti-vi-l pe Bacovia înscris într-un partid. À propos de necesitatea intrarii într-un partid, eu însumi n-am intrat, cu riscul de a-mi supara un prieten, pe Nicolae Manolescu. Cum am mai marturisit, daca nici în PCR nu intrasem, n-a fost atat din spirit de fronda cat pentru ca tatal meu îmi inoculase din copilarie ideea ca orice partid e corupator.

Cat despre o initiativa civic constructiva, e bine sa te angajezi, nu zic, cu conditia sa ai spirit constructiv si energie. Ca sa te afli în treaba si sa obtii, eventual, capital mediatic, mi se pare necinstit. Pe domnul Radulescu-Zoner l-am suparat de-a binelea, ceea ce regret si îmi da un sentiment de jena, deoarece am un deosebit respect pentru domnia sa si pentru efortul de a tine în viata Alianta Civica. Nu m-am mai dus acolo fiindca ma cunosc destul de bine ca sa stiu ca nu pot folosi la mare lucru.

Nu neg, e la mijloc si egocentrism scriitoricesc. Înainte de alegerile din 2000, am crezut ca trebuie sa încerc ceva. Am publicat cateva articole - bune, rele - în 22. Lasa ca erau inutile! Avem nevoie de oameni profesionalizati în analiza politica, economica, a starilor de fapt, nu de unii care îsi spun parerea dupa ureche. Sau, daca o faci, macar sa fii o voce, sa ai audienta, sa fii cineva. Nu apartineam acestei categorii. Simteam însa ca alunec catre o asemenea pozitie, ceea ce mi s-a parut la fel de stanjenitor ca si ideile corecte pe care le difuzam. Îmi asumam o responsabilitate care ma depasea si, totodata, ma paraliza ca scriitor. Ca sa fiu scriitor, am nevoie de iresponsabilitate, de a scrie ce si cum îmi trece prin cap. Nu vreau sa fiu personalitate, nu pretind sa fiu îndrumator.

Una peste alta, ideea pomenita de dumneavoastra era grabita, nedisociativa. E bine ca intelectualul sa se angajeze în viata publica, însa nu oricine si nu oricum. Cat despre reactia la "rezistenta prin tacere", n-am despre mine o parere atat de rea. Tocmai pentru ca tacusem, mi se parea potrivit sa tac în continuare. În ianuarie 1990, uluit de viteza cu care schimbarea dorita ne fugea de sub picioare, am publicat în Romania literara un soi de apel nelinistit. Atrageam atentia asupra fenomenului, nu pentru toata lumea evident înca de atunci. Îmi începeam articolul marturisind ca-l scrisesem dintr-un sentiment al urgentei, dar ca, altfel, nu mie, ci celor care îsi manifestasera deschis opozitia fata de regimul comunist li s-ar fi cuvenit sa-l scrie.
Cum constatati, vorbesc în nume propriu. Altora nu mai am pretentia de a le dicta ce au de facut.

Se poate spune ca elita intelectuala romaneasca a dezamagit prin prea putinele ei reusite în spatiul socio-politic postdecembrist? În fond, dupa 13 ani suntem în continuare condusi de asa-zisii neo-comunisti.
Ca, în pofida eforturilor si chiar a unor reusite ale catorva intelectuali, se poate vorbi de esec e tot o evidenta. Nu are rost sa insist asupra acestui aspect. Într-un interviu recent al lui Emil Hurezeanu am gasit ideea, provenita pare-se de la Adam Michnik, ca intelectualii fosti opozanti sau disidenti au gresit parasind FSN-ul, lipsindu-se astfel de posibilitatea de a avea un cuvant pragmatic de spus în acel moment crucial. Ideea mi se pare discutabila. Ea are la baza o extrapolare a situatiei din Polonia. Altfel au stat lucrurile cu intelectualii polonezi. Nu curajul lor mult mai mare a fost, în sine, decisiv. Decisiva a fost reusita lor de a actiona împreuna si de a face jonctiunea cu muncitorii. Astfel, înca înainte de 1989 actiunea lor a avut un puternic ecou în randurile populatiei. Auditorii lor n-au fost unii care s-ar fi multumit, nu toti, sa asculte Europa libera, ci unii care, avandu-i drept consilieri pe intelectuali, s-au organizat. Toti la un loc au reprezentat o forta sociala pe care comunistii, reformati sau nu, n-au putut s-o ignore. La noi, protestele izolate au fost usor de înabusit. În 1990, opozantii si disidentii nu reprezentau o forta sociala. Ei ar fi fost exhibati de Iliescu si oamenii lui ca elemente decorative si justificative, ar fi fost marginalizati si pana la urma tot s-ar fi retras.

În ansamblu, intelectualii n-au fost constienti atunci de adevaratul lor statut. Ei au crezut ca, opunandu-se în ceasul al treisprezecelea, vor putea sa îndrepte lucrurile. În realitate, pasivitatea anterioara a celor mai multi dintre ei îi facuse sa devina ineficienti. Constatand popularitatea lui Iliescu si acordul majoritar cu obstructionarea reformei, noi am vorbit de spalarea creierelor sub Ceausescu. Spalarea existase, dar i se adaugase deformarea creierelor intelectualilor pasivi. Nu ne-am dat seama de acest fenomen sau n-am vrut sa-l recunoastem. Radeam de muncitoarele de la APACA si de "Noi muncim, noi nu gandim", detestam noua putere, îi detestam pe mineri, dar în oglinda nu ne uitam. E drept ca nici n-am avut ragaz sa ne autoanalizam. Starea de urgenta despre care vorbeam mai înainte ne-a obligat sa ne aruncam orbeste în lupta. În anii urmatori, saracia i-a facut pe multi intelectuali sa se risipeasca în cautarea mijloacelor de trai. Cei care au continuat sa lupte au fost prada usoara a propriului lor amatorism, a impopularitatii, a nesustinerii de catre evazionisti - printre care ma numar - si, mai ales, a unui adversar bine rodat, mester în diversiune si energic în reavointa.

Poate elita intelectuala genera intoleranta într-un camp cultural? A-i propune "iesirea din biblioteca" poate fi perceput deseori ca o contestare a demersului ei intelectual. De fapt, avem dreptul de a cere elitei implicare concreta?
Daca înteleg bine, a le cere intelectualilor sa iasa din biblioteca, unde le este locul, înseamna a fi intolerant. Intolerant esti atunci cand impui, nu cand ceri ceva. Unii pot sa ceara, ceilalti sa refuze. Unde e intoleranta? E o confruntare de atitudini si un schimb de pareri. Primesc invitatii sa particip la adunari civice, nu ma duc, si asta e tot. Nici macar nu sunt aratat cu degetul. Sunt, probabil, dispretuit. Nu contest nimanui dreptul de a ma dispretui, mai ales cand eu însumi tind sa-i dau dreptate. Nu ma simt deloc victima a intolerantei.

Cat despre elita, raspunsul nu e univoc. Elita e necesara, dar, în momentul cand consideri ca faci parte din ea, devii elitist. Avem nevoie de elita, ne putem lipsi de elitisti. Complicatia provine din faptul ca elita are nevoie de izolare - în biblioteca, în meditatie, în activitate specifica -, iar tara are nevoie de prezenta elitei în cetate. Avem de-a face cu relatia dintre normalitate si anormalitate. În Franta, tara normala, prezenta unui Paul Ricoeur, sa zicem, în viata cetatii, e binevenita, daca are loc, dar nu e necesara. La noi, aflati înca într-o situatie precara, lucrurile stau diferit. E greu sa eviti un sentiment de tipul celui generat de faimosul salam cu soia cand vezi ca unii stau acasa si produc - asteptand ca lucrurile sa se îndrepte cum vor sti -, iar altii se implica si nu dau, în domeniul lor, atat cat ar fi putut. Pe de alta parte, nu pot sa nu ma bucur ca, retras din viata politica, Nicolae Manolescu si-a reluat Istoria critica, pe care parea ca o abandonase. Mai e si tentatia mediatizarii. Uneori e greu sa deosebesti devotamentul pentru o cauza de dorinta de a avea imagine. Fara imagine, nu existi (si nu prea ai din ce trai). Mi se spune te citesc în Romania literara, unde nu public de trei ani, sau te vad la televizor, unde nu apar nici din an în Pasti. Nu prea aud pe nimeni spunand ti-am citit cartea. De aici si amestecul de criterii. La Festivalul Enescu era o intrare "pentru VIP-uri". Probabil ca pe acolo intra si Bebe Ivanovici si, stiu eu?, Andrei Plesu.

Nu am pareri certe cu privire la întrebarea pusa, asa cum - poate gresit - am înteles-o. Adaug însa ceva, desprinzand din întrebare numai prima fraza. Da, elita intelectuala poate genera intoleranta în campul cultural. Ne-o dovedesc stralucitii nostri tineri din anii treizeci. Extremismul lor regretabil greveaza înca asupra noastra. Buna cunoastere a exceselor lor - fara a cadea în excesul de a-i diaboliza - poate sa actioneze ca un vaccin.

Literatura nu e utila, dar e necesara

Am avut deseori impresia, citind cartile dvs., ca fiecare e scrisa cu atata deznadejde de parca ar fi cea mai inutila carte posibila. Si iata ca scrieti neobosit! Ce va "mana în lupta"?
Deznadejde? Existentiala si spirituala, desigur, din cand în cand. E greu sa nu ai momente de deznadejde într-o viata deja destul de lunga, traita în cea mai mare parte într-o vreme vitrega, nelipsita nici de dramele celor apropiati. De asemenea, nu poti sa nu le ai cand tonusul spiritual îti este negativ, dominat de un soi de sentiment al nisipului.
Deznadejde literara, nicicand. De obicei, cand scriu sunt bine dispus de o ironica autoadmiratie, care s-ar putea formula în cuvintele ia uita-te la asta, ce-i mai trece prin cap! Cand scrisul merge prost, sunt indispus, iar cand îmi dau seama prea tarziu, dupa aparitie, foarte indispus. Deznadajduit, nu. Ar însemna sa ma iau prea în serios. De altfel, buna dispozitie îmi ritmeaza si existenta. Viata ma înveseleste tot atat cat ma deznadajduieste. Ma înveseleste mai ales personajul care îsi spune eu. Sunt chiar mirat ca veselia trece, de obicei, neobservata de critici. Iar cele doua stari, deznadejdea si veselia, nu sunt decat accente pe un fond facut din curiozitate, neliniste si nepasare. Ma pasioneaza spectacolul lumii, ce mi se întampla ma nelinisteste ori de cate ori sunt silit sa actionez; în restul timpului, sunt nepasator.

Nu cred ca o carte de literatura poate fi utila. Ea poate fi, în schimb, necesara. Acesta e miracolul: ceva ce n-a existat si ar fi putut sa nu existe pare nu numai de neînlocuit, dar nu poti sa-ti închipui lumea fara acel ceva. Dar este vorba de operele si de scriitorii mari. Nu ne putem închipui lumea fara Hamlet sau fara Caragiale. Ceilalti autori, celelalte carti pe unii îi intereseaza, pe altii nu. De pilda, mie mi se pare ca sunt un scriitor interesant. Majoritatea cititorilor, reali ori prezumtivi, nu gandesc la fel. De aici si raspunsul la întrebarea despre ce ma mana. Scriu fiindca îmi face placere. Acelei majoritati sceptice sau absenteiste îi spun ce spunea mama cand familia opina - rar, în cazul ei - ca mancarea era ratata: mie îmi place, eu o mananc!

Cititorii avanseaza întotdeauna foarte prudent în cartile dvs. în sensul ca niciodata nu stiu exact la ce sa se-astepte. Sunteti unul dintre cei mai imprevizibili scriitori. Ati putea spune într-o fraza cine e si ce vrea scriitorul Livius Ciocarlie de la ipoteticul cititor perfect?
Va exprimati de parca o carte a mea ar fi un camp presarat cu mine. Eu privesc lucrurile mai pasnic. Imprevizibilitatea exista, ce-i drept, si are doua cauze. Una tine de o "poetica" (ghilimelele se vor semnul ortografic al pomenitei veselii), cealalta de o alta "poetica". Îmi propun, cand scriu o carte, sa gasesc o formula inedita. De obicei, inedita fata de propriile mele carti anterioare. O data, însa, si anume în Un Burgtheater provincial, compus în mare parte din fragmente datorate altor autori, inedita chiar în general. Pana la limita admisibilului, mai exact. In Clopotul scufundat fiecare capitol e scris altfel, Cap si pajura e un jurnal triplu etajat, în Trei într-o galera autorul "canta" pe trei voci etc. Cealalta cauza a imprevizibilitatii este legata de acel ia uite ce-i trece astuia prin cap! Aceasta e a doua "poetica" a mea. Scriu ce-mi trece prin cap. Si nu pot sti dinainte ce-mi va trece. Prin urmare, primul nechibzuit care ar face bine sa avanseze mai prudent în cartile mele sunt eu însumi. Desi, daca sunt campuri de mine, imprudenta asta ar putea fi admirata ca spirit de sacrificiu si eroism. Ma vad ca Charlot în rol de soldat. Ma gandesc îndeosebi la episodul în care continua sa vegheze neabatut, mult dupa ce razboiul s-a încheiat.

Cititorul perfect e ca girafa lui Marin Preda: asa ceva nu poate exista. În schimb, exista un cititor ideal, si anume eu. Ideal, fiindca mie îmi place. De la ceilalti cititori ce astept? Astept ca cei carora ar putea sa le placa si lor cartile semnate de mine sa dea peste ele. Celorlalti, daca e sa fiu ipocrit, le spun sa ma ierte ca i-am plictisit. Daca e sa fiu sincer, le spun: naiba v-a pus!

Niciodata nu stiu sigur ce merita a fi scris

Cat de autobiografic e scrisul dvs. în masura în care se fereste pe cat posibil de orice intimitate corporala, sentimentala, psihologica etc.?
E atat de autobiografic cat poate sa fie în conditiile pe care le aratati. Desi as fi zis totusi ca de intimitatea psihologica nu ma feresc. As fi zis, mai degraba, ca din punctul asta de vedere sunt un exhibitionist. Celelalte doua cenzuri sunt reale. Ele rezulta din colaborarea dintre inconstient si scriitor. Cel din urma e gata sa scrie despre orice, cu o singura opreliste: sa nu scrie prost. Cel dintai, adica inconstientul, nu-mi permite sa scriu bine despre acele intimitati. Daca mi-ar permite, ce Henry Miller si ce Anaïs Nin as mai fi! Cu toate ca mi-ar cam lipsi experienta: nici nu mi-am trimis nevasta sa se prostitueze pentru ca eu sa pot scrie, nici n-am facut partide de sex, cum vad ca se spune acum, cu vreunul din parintii mei. În rest, nu numai ca scriu despre orice, chiar insist, caci, fiind defectiv de memorie, povestesc aceleasi episoade de mai multe ori.

Ce anume va retine sa faceti odata pasul decisiv fie înspre literatura, fie înspre autobiografic?
Intrebarea dvs. e mai interesanta decat orice as sti sa raspund. Ea presupune un punct de vedere la care de o buna bucata de vreme ma astept. In ultimul secol al mileniului caruia i-am supravietuit, s-a întamplat ceva curios. Timp de cateva decenii, s-a citit mai multa critica decat literatura "propriu-zisa". Iar cand voga criticii a trepasat si se parea ca scriitorii propriu-zisi puteau sa rasufle usurati, a început sa se citeasca mai multa autobiografie decat literatura propriu-zisa. Ba, s-a mers si mai departe! Atat criticii cat si autobiografii au pretins ca si ei scriu literatura propriu-zisa. Spun lucrurile astea în toata inocenta si lipsa de scrupule, întrucat am fost, cat de cat, beneficiarul succesiv al ambelor acestor stari de fapt.

Acum, din întrebarea dvs. se subîntelege ca autobiografia nu mai e literatura. Nu propriu-zisa; pare sa nu mai fie literatura deloc. Ce pot sa zic? Ori încalec pe caii cei mari si pomenesc de Rousseau, de înainte numitii Henry Miller si Anaïs Nin, de Céline, de Radu Petrescu, ori bag capul între umeri si îndur. Asta e situatia, îmi zic. Tot nu aveam eu de gand sa intru în mileniul trei. Cum n-am computer si celular, n-am nici imaginatie de fictionar. Deci nu pot sa ezit.

Din punctul meu de vedere, s-ar putea afirma ca ezit între autobiografie si eseu. Nu eu as afirma asa ceva. Autorul de eseuri crede în ideile lui. Pe mine nu ma intereseaza decat faptul de a le gandi si scrie. Nu tin la ele, nu le tin minte, nu ma tem sa ma contrazic. Ideile sunt parte a "derularii" unei zile si atata tot. Sunt, deci, materie de jurnal. Mai exact, sunt chiar jurnal, avand în vedere ca le gandesc scriind, cum va spuneam. În restul timpului, cand nu scriu, capul meu e foarte aerisit de idei, foarte spatios. As putea sa scriu în crestet "de închiriat". Nu si "de cumparat".

Cand stiti cu adevarat daca ceea ce ati scris/trait merita sa fie într-adevar scris?
Cred ca peste cam o suta de ani am sa stiu. Teama mi-e sa nu patesc ca printul din Tinerete fara batranete..., care, cand se întoarce din gradina unde traise în afara timpului, nu mai gaseste pe nici unul din cei pe care-i parasise, ori sa patesc ca Villon. Am sa exclam patetic: unde sunt frumoasele mele carti de odinioara? Unde e Burgtheater-ul, unde Pe mine sa nu contati? Clopotul, barem, o sa fie de-a binelea scufundat.
Ca sa redevin serios, daca as avea sentimentul ca ceea ce scriu merita sa fie scris, adica e pragmatic, as cere sa fiu numit trezorier al Uniunii Scriitorilor si n-as mai scrie nimic. În sfarsit, raspunsul corect: nu stiu niciodata, dar uneori mi se pare. Mi se pare ca a meritat sa fie scris - indiferent despre ce: fleac, drama, idee cu pretentii - cand mi se pare ca e bine scris.

Spuneati într-o carte ca în dvs. exista mai multi locatari si fiecare cu alt ton. Este acesta un mod de a spune ca ati renuntat sa va mai cautati o singura voce interioara autentica? Nici gand sa fi renuntat! N-am cautat niciodata o voce interioara autentica. Vocea asta o ai sau n-o ai. Cand n-o ai, degeaba o cauti. Cel care are interes s-o caute e criticul. Sa deduc din întrebarea dvs. ca la mine n-ati gasit-o? Rau mai stau!
Însa acea voce e un bas fundamental ce nu exclude supraimprimarea mai multor tonuri. De exemplu, cred ca orice cititor bun recunoaste vocea inconfundabila a lui Dostoievski. Asta nu-l împiedica pe Bahtin sa aiba dreptate cand sustine ca personajele principale ale lui Dostoievski au, toate, tonul lor ideologic personal. Bine, bine, veti spune, dar asa se întampla la un romancier, la un creator de lume. E normal ca vietuitorul unei lumi sa fie distinct de ceilalti vietuitori. (În paranteza fie zis, în lumea reala nu se întampla asa. Cel mai adesea, imitam cat putem mai bine, crezandu-le ale noastre, tonuri ale altora.) Altfel stau lucrurile cu autobiograful; el vorbeste în numele sau personal.

Aici intervine ideea mea care, cum va spuneam ca se întampla în lumea reala, nu e a mea. O regasim la destui autori, începand, poate, cu psihologul Mach. Omul nu e singur în el însusi. Nu are o identitate ferma si unica. Aceasta a fost o iluzie a romancierilor realisti care, macar sub acest aspect, îl cunosteau mai putin pe omul real decat îl vor cunoaste romancierii - si, as îndrazni sa soptesc, autobiografii - moderni. O identitate nediferentiata ar fi una autista. Omul sanatos e facut din mai multi fiindca nu-i ignora pe ceilalti oameni. Îsi ajusteaza identitatea în functie de situatiile de viata. În Trei într-o galera am ales trei asemenea personaje interne: Profesorul, adica cel care joaca un rol social, Bibulie, care îsi îndura viata si carteste împotriva ei, si Maestrul, scriitorul sigur de sine, care din fericire nu exista. Acesta e un personaj inventat. Iata, asadar, ca, desi n-am optat pentru literatura propriu-zisa, sunt si eu fictionar. Sau, poate, e mai curand un argument în favoarea literaritatii autobiografiei. Oricat de fidel ar vrea sa-si fie, autobiograful, atunci cand e scriitor, se inventeaza ca personaj. Puteti, de altfel, sa verificati. Scriind aici, sunt frivol. Întalnindu-ma cu dvs. pe strada, sunt un domn batran, posac si stanjenit. Va asigur ca nici unul, nici celalalt nu este "cel adevarat".

N-am fost un actor al vietii, ci un spectator interesat

Cata metoda ascunde, de fapt, principiul decupajului, al fragmentului care va caracterizeaza cartile? Poate fi scrisul doar rod al intuitiei, al libertatii absolute, al capriciilor memoriei, al inspiratiei de moment?
Nu stiu altii cum sunt, nu pot vorbi în numele lor. In cazul meu, nu e o metoda. Daca tot ati vrut acces la intimitate, va pricopsesc cu o marturisire. Scriu fragmentar din lipsa de energie. Atata ma tin curelele. Aceeasi carenta ma împiedica sa cuceresc mai multi cititori. Prefer sa glumesc pe seama lor. Iar cititorii, majoritatea, seamana cu copiii. Nu le place sa glumesti. Îi derutezi cand glumesti. Nepotul meu, de noua ani, o întreaba pe T: "Bibo (asta sunt eu) spune o prostie sau e adevarat?".
Nu se poate decreta cum trebuie sa fie cartile, ci numai cum ar fi bine sa fie. Ele pot fi oricum, inclusiv rod exclusiv al intuitiei, al libertatii absolute, al capriciilor memoriei, al inspiratiei de moment. Sigur, nu e de dorit. De dorit ar fi ca ele sa fie proiectate, lucrate cu migala si construite ferm.

Repet, însa, cartile pot fi si rod al intuitiei etc. As numi chestiunea aceasta problema Flaubert. Ca romancier, Flaubert a fost un artist deosebit de scrupulos. S-a situat la originea unei linii de dezvoltare, sa-i zicem textualizanta, a romanului modern. A fost, deci, un romancier foarte controlat. Pe de alta parte, corespondenta lui, de o încantatoare spontaneitate, e înzestrata cu toate caracteristicile pe care le-ati enumerat. Acum, ori vom zice, cum se deduce din sentinta de divort între literatura si autobiografie pe care ati dat-o, ca nu e literatura corespondenta, ori, constatand placerea produsa uneori de aceasta, vom zice ca în literatura încape, pe langa scrisul artistic, si scrisul natural.
Nu spun toate astea ca sa ma justific. În fond, ce-mi place mie e sa scriu. Daca produsului astfel obtinut i se va da sau nu certificatul de literatura ma intereseaza mai putin. Ma intereseaza numai cat sa pacalesc un editor. Acum chiar ca glumesc: singurul care ma face sa am remuscari e editorul - el pierde bani din cauza mea.

Este scrisul un soi de autoflagelare, o rascumparare fortata, poate chiar "ipocrita" a indiferentei, a platitudinii, a blazarii?
Cum ziceam, scrisul poate fi oricum, inclusiv flagelare a indiferentei proprii. Din ultimul paragraf al raspunsului precedent rezulta ca nu-mi concep scrisul asa. Ca mod de a fi, e un scris din placere, adica diletant. Pentru scriitorul profesionist si, mai ales, pentru cel mare, scrisul poate fi un chin. Dar nu este problema pusa de dvs. Recunosc ca, desi scriu din placere, în continut exista o buna portie de autoflagelare. Ea n-a fost ipocrita înainte de 1990. Atunci era expresia dezacordului cu felul cum traiam. Nu eu, în mod specific, ci noi, aproape toti. În ceea ce priveste perioada de dupa 1990, am sfarsit prin a crede, cum sugerati, ca autoflagelarea este ipocrita. Ea cere urmatoarea replica: daca te facea sa suferi asa de mult felul cum traiai, nu aveai decat sa reactionezi, iar daca n-ai fost în stare, ceea ce se poate admite ca fiind omenesc, s-ar cuveni ca acum sa taci. Sa nu mai scoti efecte si carti, din suferinta de atunci.

În schimb, n-as pune indiferenta, platitudinea si blazarea la un loc. Blazat n-am fost, chiar daca am putut sa par. Dimpotriva, desi n-am avut forta de a ma angaja în ea si n-am fost activ decat atat cat m-a silit sa fiu, viata m-a pasionat. N-am fost un actor al vietii, ci numai un spectator interesat, cum poti sa fii meloman fara sa ai calitati de muzician. Am pus verbul la trecut - n-am fost blazat - fiindca acum încep, într-adevar, sa ma blazez. Dar nu încerc sa-mi rascumpar, scriind, aceasta blazare, ci, mai onest, zic eu, ma dezinteresez. Ceea ce ma preocupa acum, fara a fi apucat sa public, e din afara vietii, în sensul ei curent.

Platitudinea nu e problema mea. Este misiunea criticilor si a cititorilor sa decida ca sunt plat, daca sunt. Nu-ti poti propune sa nu fii banal. Sau poti, dar e inutil. În sfarsit, indiferenta nu-mi cere s-o rascumpar si nu ma roaga s-o flagelez. În întelesul pe care i-l dau - stare de confuzie, lancezeala, somnolenta -, indiferenta e cel mai bogat filon al meu. Cel mai bogat si singurul care îmi da sansa de acces la o zona care nu îi e accesibila oricui. Cat de bine mi-o exploatez, aceasta sansa, nu mie îmi revine sa apreciez.

Interviu realizat de Marius Chivu