Pe aceeași temă
Ioan Timuş (născut la Câmpulung Muscel în 1890) s-a îmbarcat în aventura sa niponă tocmai în problematicul an 1917. Ar fi interesant de ştiut cum a reuşit să plece din Moldova, având în vedere că avea doar 27 de ani şi ar fi trebuit să fie apt pentru front. Pentru a ajunge pe îndepărtatele tărâmuri japoneze, Timuș a fost obligat să ia trenul, îmbarcându-se mai întâi în aventura sa rusească, căci era forţat să traverseze Rusia aflată în spasmele revoluţionare. Această experienţă ciudată a fost concretizată în volumul Transsiberiana (apărut la Editura Cugetarea, fără an de apariţie). Din Moldova, pentru a ajunge în celălalt capăt al imensului fost Imperiu ţarist, călătorul român trebuia să ajungă în primul rând la Odesa. În tren observă mulţimea militarilor ruşi care plecau de pe front: „N-au nimic cu frontul; nici n-au fost pe acolo, dar sunt atât de mulţi...“. În marele port sudic al Rusiei, descoperă o realitate foarte diferită faţă de cea din Moldova. „Atât belşug nu se vede la noi. Nu prea se cunoaşte că ţara asta face război. Însă efectele instabilității se remarcau imediat şi în primul rând inflaţia.“ Guvernul lui Kerenski pusese în circulaţie rubla de hârtie, care rapid a distrus orice echilibru monetar care mai rămăsese din timpul ţarului. Nu a stat mult la Odesa şi a reuşit să se strecoare într-unul dintre trenurile care asigurau legătura între Odesa şi Moscova şi care erau luate cu asalt de către mulţimi furioase. El s-a strecurat direct pe geam! La Moscova, unde a ajuns la începutul lui octobrie 1917 (deci înainte de lovitura de stat bolşevică), ar fi avut întâlniri cu un prieten care-i stârnise pofta pentru aventura niponă, dar pe care nu l-ar fi găsit. (Imposibil de precizat dacă acesta ar fi fost adevăratul motiv al aventurii sale.). În schimb, descoperă efectele Revoluţiei din februarie: „pâinea rea, scumpă şi cu bon; unt puţin şi cu cartelă“.
De la Moscova a luat un tren spre Samara, călătorind în condiţii dificile, stând în picioare pe coridor, căci: „Soldaţii sunt de o îndrăzneală demnă de front. Năvălesc în vagoane pe ferestre, intră cu saci şi lădiţe în compartimente de clasa I, gonesc călătorii pe coridor şi se instalează ca acasă, sub cuvânt că vin din tranşee. Hainele şi figura lor demonstrează până la evidenţă că niciunul n-a fost pe acolo“. A trecut Munţii Urali, ajungând în Asia rusească, oprindu-se şi la Celiabinsk, unde efectele revoluţiei încă nu ajunseseră, astfel încât Timuş a reuşit să se aprovizioneze şi să facă o baie rusească cu aburi. A avut parte şi de un eveniment neplăcut: o namilă i-a ars o palmă care-l zguduie serios, făcându-l să o ia la goană. Un ofiţer beat îl confundase cu un evreu. Traversează fluviul Enisei, care i se pare mai mare decât Dunărea. Ajuns în Irkuţk, iarăşi cunoaşte aceleaşi probleme cu cazarea, toate hotelurile fiind arhipline. „Oraş mic, dar pretenţios. Oamenii nu se necăjesc prea mult cu estetica.“ Trece şi pe lângă lacul Baikal, moment în care a avut proasta inspiraţie să coboare într-o mică gară, pentru a-şi dezmorţi picioarele, lăsându-şi haina în compartiment. Cum în buzunarele ei se aflau banii lui, evident că la întoarcere nu-i mai găseşte, toate încercările sale de a afla hoţul eşuând. Rămas doar cu o hârtie de o sută de ruble, ceea ce nu era mult, având în vedere inflaţia, decide să îşi continue drumul până la Vladivostok. Ajunge şi în Manciuria de Nord, unde îi studiază, fascinat, pe chinezi, ajungând la Harbin, care era un nod feroviar important. Timuş îşi făcuse planul ca din acest punct să ia trenul spre Mukden (actualul oraş chinezesc Şenzang, unde, de altfel, forţele ţariste suferiseră înfrângerea decisivă în timpul războiului ruso-nipon din 1904-05, chiar dacă erau superioare numeric celor japoneze) şi apoi spre sud, către capitala Coreei (care era colonie japoneză), Seul, până în portul Fusan (Pusan), de unde s-ar fi îmbarcat pe o navă pentru a traversa Marea Japoniei, ajungând, în sfârşit, în Japonia. Nemaiavând bani, a fost obligat să se îndrepte spre Vladivostok. La Harbin s-a oprit câteva zile pentru a studia oraşul în mare parte chinezesc, asistând la o piesă de teatru (rămânând surprins de asistenţa foarte vocală, care mânca, discuta, glumea în timpul piesei), servind şi celebrul ou putred chinezesc, cu atât mai scump, cu cât era mai vechi. În mod inexplicabil pentru autor, stomacul său românesc nu a pornit nici o revoluţie! „Ruşii ceferişti şi chiar particularii se poartă revoltător de brutal cu pasagerii chinezi. Îi înjură, îi îmbrâncesc ca pe vite, iar Fiii Cerului, umili, răbdători, nu crâcnesc. Mă mir, că doară sunt la ei în ţară, pe pământ chinezesc. Cât străbate trenul prin Manciuria, ruşii n-au în China decât concesia de exploatare a liniei ferate.“ Se ajunsese la această soluţie pentru a se scurta legătura între Rusia şi portul său extrem-oriental, Vladivostok, vital după pierderea Port-Arthurului. Personalul rus care a deservit calea ferată manciuriană şi care a avut proasta inspiraţie să se întoarcă în Rusia sovietică, după 1917, avea să cunoască din plin represiunea stalinistă, fiind considerată contaminată cu virusul imperialist. De la Odesa la Vladivostok a făcut 27 de zile. Prima noapte şi-a petrecut-o în sala de aşteptare a gării oraşului într-un „miros acru de oameni certaţi cu săpunul şi un aer încărcat cu tutun, sudoare şi respiraţie de săptămâni“. A avut noroc să ajungă într-un hotel al cărui proprietar era basarabean. Întrebat de Timuş dacă e român, el a răspuns fără să clipească „nu, suntem basarabeni“ (procesul de mistificare rus dăduse rezultate). Mort de foame, a întâlnit şi un grup de oficiali români care l-au întâmpinat glacial, spre amărăciunea autorului. Ceea ce l-a salvat a fost talentul său de a cânta la pian. Patronului basarabean i s-a făcut milă de el şi l-a culcat în sala de mese, unde Timuş a putut să se bucure de un somn profund, după 27 de zile de chin. Următoarele zile le-a petrecut colindând hai-hui străzile oraşului, în căutarea norocului, intrând din când în când prin magazine pentru a se încălzi (era noiembrie 1917).
Timuş întâlneşte un violoncelist român, stabilit în Rusia de 17 ani, care l-a ajutat să se integreze în mica lume a muzicienilor locali din Vladivostok şi, încetul cu încetul, a început să se integreze în mica societate a oraşului, chiar dacă şi-a petrecut o mare parte din timp încercând să fie invitat la mesele cunoscuţilor de ocazie, întâmplări redate dinamic şi cu mult umor. Ecourile revoluţiei bolşevice au ajuns până la Vladivostok, însă lumea se îndoia ca virusul bolşevic să aibă forţa de a străbate un drum atât de lung, orăşenii sperând să fie apăraţi de gărzile albe ajutate de legiunile de cehi. În piaţa oraşului se puteau achiziţiona o mulţime de efecte militare care fuseseră sustrase din ajutoarele primite de la Antantă, chiar de către oficialii Albilor puşi pe căpătuială.
La începutul anului 1918, autorul afla că germanii înaintau în Rusia occidentală, forțând guvernul bolșevic să reia negocierile de pace (care, în final, aveau să fie concretizate prin ruşinosul Tratat de la Brest-Litovsk, care practic decapita prezența rusă în Europa, însă Lenin dorea să se concentreze pe prezervarea cu orice preţ a puterii interne), dar și că România ocupase Basarabia și chiar Odesa (ceea ce nu era real). „Nesiguranța zilei de mâine și o poliție incapabilă au format o mulțime de bandiți. În fiecare dimineață se descoperă pe străzile Vladivostokului, înghețat în zăpadă, cel puțin un ciolovec (rus) omorât și jefuit.“ Întâlnește și trei ofițeri (doi ardeleni și un regăţean) care făceau parte dintr-o comisie de recrutare a voluntarilor ardeleni din Rusia și care-și avea sediul la Irkuţk. Comisia română de aprovizionare se retrăsese în Japonia, însă salvarea lui ar fi fost un conaţional bogat şi cult, care i-ar fi împrumutat o mie de ruble pentru a-și putea plăti biletul de călătorie pe o navă niponă care făcea legătura cu Japonia. În acele luni, Vladivostokul era poarta de intrare a furniturilor Aliate pentru forțele militare ale amiralului Kolceak (care ar fi avut origini basarabene) ce avansau spre Siberia Occidentală, prima dintre cele două tentative majore de înlăturare a regimului bolșevic, ambele eșuate tragic. În port se regăseau trupe japoneze care asigurau ordinea. Ajuns în Japonia, fără să aibă habar de limbă sau civilizația niponă, Timuș a trăit și muncit aici cinci ani, cunoscând intim societatea niponă, fiind, dacă nu primul român care a ajuns în Japonia, cel puțin primul care a scris pe larg despre ea. O operă impresionantă, care ar merita, fără îndoială, o reeditare amplă. În perioada interbelică i-au apărut: Japonia: viața și obiceiurile (cu 90 de gravuri și o stampă), prefațată de Nicolae Iorga, apărută la Editura Casa Școalelor, Japonia: arta, femeia, viața socială (cu 109 gravuri și o stampă), apărută la aceeași editură, Basme japoneze (cu gravuri și vignete), Hara-kiri: dramă în 7 tablouri (admisă de comitetul de lectură al Teatrului Național București), Buşido: piesă radiofonică în 2 acte (difuzată de către Societatea Română de Radiodifuziune), Ogio-San (roman, două ediții) sau Caracterele civilizației japoneze (lucrare premiată de Kokusai-Bunk-Sinkokai din Tokyo). În 1943, în scurta perioadă în care România era aliată cu Japonia (vrând-nevrând), interesul și cunoștințele sale de civilizaţie japoneză au convenit regimului mareșalului Antonescu, care a permis publicarea cărții Japonia de ieri și de azi (1943). De notat și faptul că Timuș a publicat împreună cu ataşatul militar al României la Tokyo, un alt mare cunoscător al Japoniei, generalul Gheorghe Băgulescu (care, după 1944, inspirat, nu s-a mai întors în România, ci s-a stabilit în Franța - ne putem lesne imagina ce i s-ar fi întâmplat), o carte care cuprinde două studii despre civilizația japoneză.
Ioan Timuș a continuat să fie activ în acest domeniu și după instaurarea regimului comunist (care probabil că nu a citit cu atenție desele lui remarci antibolşevice din cartea Transsiberiana), chiar dacă intensitatea pasiunii lui față de Japonia „imperialistă“, care avusese norocul să rămână în tabăra occidentală, nu a fost privit cu același interes ca în perioada interbelică. După trecerea perioadei pur staliniste, pe la jumătatea anilor 1960, i s-a permis să își reia activitatea, în 1966, de exemplu, susținând primul curs de literatură japoneză în cadrul Universităţii Populare (vezi Ioan Timuș: Japonia, de Sorin Timuș, în Adevărul literar și artistic, din 29 iunie 1999). //
