Avid sau arid

La 96 de ani, Louise Bourgeois este de departe cea mai varstnica reprezentanta activa a avangardei istorice, o fosila vie ce a trecut prin toate glaciatiunile si inter-glaciatiunile artei secolului XX, de la suprarealism la abstractionism, de la neo-dadaism la realism, de la conceptualism la instalationism si minimalism. Cu toate acestea, marea expozitie retrospectiva pe care i-o dedica  Tate Modern) nu are nimic din genul trist "Oscar pentru intreaga cariera" cu care sunt incoronati cei trasi pe linie moarta, in viata fiind inca. Louise Bourgeois este o adevarata protagonista pe scena artei contemporane, in ciuda varstei, dar mai ales in ciuda practicarii unei arte aflata aparent in contra-curent cu arta actuala. In acest sens trebuie interpretata notatia din cea mai recenta piesa expusa, un amplu desen din 2007, un ciorchine doldora de boabe-degete-sfarcuri-penisuri, alaturi de care apare confesiunea: "Nu-i mare lucru de unde-mi vine motivatia, ci cum reuseste ea sa supravietuiasca".

Substanta operei sale a ramas aproape nealterata pe parcursul atator decenii: conjurarea, prin masive obiecte fragile, prin sculpturi, desene sau instalatii, a celor mai intime si evanescente perceptii ale dorintei, spaimei, violentei, ale traumei si placerii depanate de la originea lor, de la primele experiente-limita ale copilariei pana la trairile bogat texturate ale maturitatii. Inventivitatea vizuala prin care s-a facut remarcata a fost alimentata din plin de contactul cu arta marilor artisti din prima jumatate a secolului XX. In sculpturile sale din anii ‘50 se regaseste atat cruzimea eterata a lui Giacometti, cat si lustrul metafizic al lui Brancusi, stinghereala retorica a lui Julio Gonzalez, aberatia neteda, cosmarul anodin si geometria perfida din pictura lui Magritte, dar mai ales lectia de exhibitionism atent drapat a lui Marcel Duchamp.

 Pornind de la opere timpurii, precum picturile din ciclul Femme Maison din anii ‘40, in care Louise Bourgeois isi desena deja teritoriul propriu (femeia-casa-casnica, ascunsa si totodata dezgolita in captivitatea protectoare a mediului violent si suculent al promiscuitatii familiale), expozitia se incheie cu mai multe exemple din instalatiile recente, din seria Celula, in care, sub diverse forme, sunt rememorate aceleasi circumstante brutal-aurorale ale copilariei sale la Choisy, langa Paris. Acolo, cu familia sa, strans unita in jurul rupturii dintre o mama ce se ocupa de restaurarea tapiseriilor vechi si-si impaienjenea progeniturile cu firele moi ale unei griji hiper-sensibile si un tata despot traind in adulter deschis cu guvernanta englezoaica a copiilor, Louise Bourgeois a trait, asa cum va aminti de mai multe ori, o viata plina si fericita, chiar daca sugrumata de spaime.

 Intre aceste lucrari din anii ‘40 si din anii ‘90, care se inchid ca o bucla, expozitia prezinta unele dintre cele mai faimoase sculpturi ale pariziencei naturalizate new-yorkeza. Printre ele se afla exemple din Antagonismele persistente din anii 1945-1950: lemne colorate si lustruite, abulic erecte, taiate sever, la varf, de scurte dreptunghiuri orizontale, dopuri puse parca pentru a le domoli elanul delirant. Confruntata cu mediul artistic american macho, atat de caracteristic expresionismului abstract dinamizat de alcool si testosteron, Louise Bourgeois va declara de altfel ca face referinta directa la "sex, la barbati ce-si arata sexul. Asta e iritant. Puta macho e iritanta. Nu am nimic impotriva penisului. Doar impotriva celor ce si-l arata". Pe firul acestor lucrari si al seriei concomitente, Personaje, a aparut una dintre cele mai cunoscute sculpturi ale sale, Orbii condusi de orbi, un fel de dublu pieptene enorm de lemn rozaliu, in care perechile de dinti, ca niste picioare-personaje umane nesigure, stau incolonate si sunt tinute laolalta de o grinda ce le apasa in partea superioara, in locul mintii, in chip dominator si unificator totodata, dand consecventa si directie unei indecizii colective monotone.

 Aceasta va caracteriza opera lui Louise Bourgeois si mai tarziu, atunci cand se va confrunta cu intelectualismul minimalist, neutru si sec, impus pe masura ruinarii expresionismului abstract, dar a carui agresivitate masculina o mostenea, sublimata in (e)rectitudinea structurilor simple, clare, dure, auto-suficiente, constiente, destepte. Practicand o arta care deja tatona formele arhetipale si care, prin aceasta, se afla in stare de izomorfism cu minimalismul, Louise Bourgeois tinde sa se individualizeze tot mai mult prin subminarea intelectualismului acestuia din urma, contrapunandu-i un simbolism visceral-sentimental care, inainte de a fi cultural, este profund personal, conturand ceea ce, peste decenii, va fi numit "mitologie personala". Simbolismul sau este pseudo- (poate chiar anti-) freudian, deoarece procedeaza prin antideplasare, prin evitarea ocolului psihotic printr-o materialitate si simptomatologie devianta, simbolica, in care se transfera impulsul inconstient (cum era tusea rebela a pacientei lui Freud ce fantaza sexul oral cu tatal sau). Dimpotriva, pentru Louise Bourgeois, revenirea explicita, constienta si mitica la sex si la traumatologia acestuia are un sens terapeutic si estetic central. Louise Bourgeois exhiba sexul ca atare si acolo unde pare sa nu fie vorba despre el. Ea nu foloseste imagini ocolite: sexul este sex, precum in - probabil - cele mai cunoscute sculpturi ale sale de la sfirsitul anilor 60, cele din seria Somn: masive blocuri de marmura infinit slefuite, capatand forma unui penis relaxat, profund opus nu numai lubric-spirituoasei Printese X a lui Brancusi, un sex erect pe post de bust feminin, ci si structurilor semete, in fapt falice, ale unor minimalisti aparent asexuati, precum Sol LeWitt sau Don Judd.

 Nimic din radicalismul ideologic ingust al feminismului de mai tarziu nu se regaseste in opera ei. De altfel ea va declara explicit ca "atributele masculine sunt foarte delicate pentru mine, sunt obiecte pe care o femeie, ca atare si eu insami, trebuie sa le protejeze. Tot ceea ce am trait a avut forma oamenilor din jurul meu - forma sotului meu, forma copiilor mei. De aceea, atunci cand am vrut sa reprezint ceva ce iubesc, am reprezentat intotdeauna un mic penis". Ca un frisonant autoportret functioneaza si Studiu dupa natura, figura de marmura sidefie a unei catele fara cap, cu mai multe perechi de sani femeiesti pe pantec, ca o Magna Mater transgenica ce-si exhiba, in locul stiut, sexul/sensul de mascul canin al unei specii compozite, specia mintii tulburatoare a unei femele alfa al carei univers este genital fara frontiere. Louise Bourgeois nu se sfieste sa declare ca unul dintre fii sai, Jean-Louis, este persoana care i-a marcat cel mai profund subconstientul. Nu intamplator, Fillette (1968) este un tors feminin in care capul este un gland, iar sanii sunt testicule, prinse intr-o unitate fizica compacta, hermafrodita, ca si fragmentele genitale sudate, siamez, in seria Janus (1968). Apare astfel un compus nou, dual, ca in reprezentarile medievale, in care sexul feminin era descris ca un sex masculin intors pe dos, in care plinul devine caverna, iar expusul e ascuns.

Louise Bourgeois a facut loc in arta sa unui paradoxal simbolism realist, dens, inecat de materialitate (ea se numara printre cei mai inventivi artisti actuali, lucrand in cele mai diverse si neasteptate tehnici si materiale). Ca si sculpturile, instalatiile sale nu sunt concepte aplicate, idei puse in practica, profesionist si distant, ca de atatea ori in arta contemporana, de o constiinta lucida, cu responsabilitati cultural-politice asumate, ci pura manopera autoportretistica, piei desprinse direct de pe trupul si sufletul propriu. Materialele textile folosite in multe dintre lucrarile sale recente (mai ales in remarcabilele coloane de otel rece, inflexibil, complet infasurate, sufocate in tesaturi calde, atat de strans lipite de metal incat il fac invizibil, nestiut, uitat) provin din propria garderoba, dintre hainele pe care nu le-a aruncat timp de o jumatate de secol, si care nu sunt doar mesageri, ci adevarate containere ale corpului sau, purtandu-i placerea si varstele, dezolant sau nostalgic acum. La fel, materialele organice, ceara sau latexul folosite pentru piesele de mai mici dimensiuni, au acea indeterminare trupeasca, repulsiva sau fetisista, care le face sa afecteze imediat privitorul, ca o incursiune subita intr-o sala de disectie.

Opera lui Louise Bourgeois ramane pe prima scena a artei actuale pentru ca, prin afectivitatea si materialitatea ei stenica, optimista totusi, in ciuda cruzimii (ca orice lucru facut cu fervoare si har o viata intreaga), a devenit o contestare vie a scepticismului incuibat in neutralitatea analitica a conceptualismului triumfalist-critic, consumist, cinic, ce domina arta contemporana, producand doar "proiecte" destinate "comunicarii" de "idei progresiste" (sau, mai precis, simple teze oportuniste). Arta acestei femele de 96 de ani, cu simbolismul ei visceral, la scara 1:1, in care pentru sex este infatisat sexul, pentru violenta este aratata violenta, pentru placere este prezentata placerea iar pentru spaima este proferata spaima, este ca o hartie de turnesol pentru psihicul colectiv actual. Ea ataca tacit temelia intelectualismului profesionalizat, instrumentalist si corporatist, ce ipostaziaza auto-represiunea internalizata, refugierea conceptualista, dincolo de estetic, in spatele "ideii" si "comunicarii". Ea surpa aplombul acelor constiinte intamplator artistice, aservite unui super-ego critic, dar care se dovedesc criptice, perfect inodore, nelasand sa transpire din arta nici cea mai vaga sudoare subiectiva, nicio urma de trauma profunda (cu exceptia acelora statistice, speculate populist, precum incalzirea globala, care pare mai grava decat racirea sentimentala), constitutiva pentru personalitate si semnificativa pentru individualitatea creatorului si a publicului.

 Arta lui Louise Bourgeois, accesibila pana la facil si trivial uneori, arta de privit si de atins, de infiorat cu jena si jind, contesta tipul de arta actuala super-specializata, de ideatie mass-media friendly, care, daca ar fi pusa ca o perfuzie unei constiinte in criza, s-ar dovedi o punguta cu apa chioara, nici macar amagita de un dram de glucoza hranitoare. Pentru arta de acum nimic nu e grav, totul e spectacol, informatie, management, divertisment. In contra-curent, Louise Bourgeois vine de undeva din negura unei avangarde tarzii, campata in obscuritatea pulsionala, libidinala, in tragismul uneori comic al "spasmului celor trei nervi abdominali" pe care, ranjea Pound, "nu poate fi cladita o trainica Nirvana". Arta ei arata ca nu promiscuitatea este problema, ci derizoriu, care abunda si in cele mai serioase si morale fapte artistice actuale. Louise Bourgeois vine dinspre ultimul Duchamp, acela din Étant donnés, dinspre arta la care (te) privesti clandestin, ca pe gaura cheii, pentru a te desfata la vederea faptelor atat de limpezi si totusi finalmente ininteligibile ale cadavrului viu al culturii occidentale.

Louise Bourgeois face un pas inapoi dinspre fundatura celui din urma Duchamp, un pas tipic feminin catre refugiul ultim, catre interioritate, in sensul ei de inauntrul casei, sexului, familiei, operei, subconstientului, in culcusul echivoc a carui caldura e data de sangele scurs din ranile taiate mereu de lamele ascutite ale memoriei, dorintei, frustrarii. Arta ei este, in acest sens, naiva, luand din emotionalitate ceea ce acum se ia din intelect, (s)punand in individualitate ceea ce acum se (s)pune in social. Si totusi, ceva ramane coplesitor la aceasta venerabila Dulcinee catarata, donquijotesc, pe Rocinanta enormelor sale sculpturi erotic-sentimentale, luptand cu morile de vanturi ale vacuitatii actuale. Acest lucru, ce emana din obiectualitatea imperioasa a lucrarilor sale este forta, puterea de a fi si de a ramane, aceeasi care, de la Brancusi pana la Richard Serra, caracterizeaza nevoia de incomprehensibil si de absolut a modernitatii, ce obstructioneaza, mereu, tentatia efemerului.

P.S.

 Arid nu e nimic la avida Louise Bourgeois. Arid e Shibboleth, lucrarea recenta a artistei columbiene Doris Salcedo, realizata concomitent, cu mare tam-tam, la Tate Modern. Sau, mai bine zis, in Tate Modern, in podeaua de ciment a salii mari (monstruoase!) a fostei centrale de lumina electrica din care s-a urzit actualul templu al iluminarii mentale. Shibboleth este o fisura lunga de 167 de metri, cand mai larga, cand mai ingusta, cand mai dreapta, cand mai stramba, cand mai adanca, cand mai superficiala, practicata, cu unelte industriale, de-a lungul fostei sali a turbinelor. Tern, desi spectaculos stindard, fisura femela a lui Doris Salcedo imbina intelectualismul minimalist cu politicianismul feminist intr-o lucrare ce plesneste de claritate si inutilitate, ca orice afirmatie conceptualista destinata unor initiati dezabuzati si critici. Daca ar fi scoasa din mediul de sera al muzeului si ar fi desfasurata in aer liber, spartura lui Doris Salcedo ar trece drept o gaura-n strada pentru un automobilist care, departe de a intra intr-o relatie de concupiscenta mentala cu malurile labiale ale fisurii, ar intra cu roata in groapa si ar injura de mama focului, negasind vreo urma de serviciu cultural facut constiintei sale, ci doar o paguba ce-l trimite direct la auto-service. Dar, cu afirmatiile sale strident tacite privind feminitatea ce se casca vindicativ in fundatia (institutionala) a artei actuale, fisura lui Doris Salcedo este exemplara pentru genul de arta curenta: o idee culturalmente asteptata, o teza cu prezervativ muzeal pentru care "opera" este un simplu suport si aplicatie totodata. Realizata confortabil, mecanic, distant, pentru a inculca publicului traume fictive, ideologice, non-individuale, lucrarea propaga trairi pur mentale, responsabilitati de grup si experiente-limita localizate pe cortexul infierbantat de informatii si convingeri comune, perfect legale, ce formateaza o constiinta avida de gravitate generalizanta si vida de individualitate particularizanta. In shibboleti de acest fel, obsesia ideatica este chiar moartea ideii.

Louise Bourgeois,  Tate Modern , Londra, 10 octombrie 2007-20 ianuarie 2008