Pe aceeași temă
Încă mai așteptăm marele film românesc despre comunism. Parabolele – cele mai reușite, în tonalitate existențialistă: Reconstituirea, Glissando, Faleze de nisip – de dinainte de 1989 au lăsat locul unui sfert de secol de libertate de expresie mai degrabă sterilă. Unii doar i-au înlocuit pe vechii activiști comuniști întemnițați de burgheji și de fasciști cu anticomuniști ajunși pe mâna securiștilor – răii sunt la fel de hilari, iar eroii la fel de exemplari. Le-a fost la îndemână să redistribuie rolurile păstrând un mai vechi canon propagandistic – Nicolae Mărgineanu în Binecuvântată fii, închisoare, de pildă. Alții i-au ridiculizat mai subtil pe securiștii ceaușismului târziu, încondeiați drept profesioniști închipuiți – ceea ce a urmărit Andrei Gruzsniczki în Q.E.D., o farsă ca un noir. Nici venerabila tradiție a distopiilor nu a dat la noi roade memorabile, mai ales când umorul a sfârșit mai grotesc decât realitatea vizată – precum cel propus de Thomas Ciulei în 2+2. Unele încercări au pătruns, totuși, mai mult în carnea și în duhul comunismului. În Portretul luptătorului la tinerețe, Constantin Popescu ne-a sugerat – și printr-o elocventă coregrafie a panoramelor – patosul haiducesc al junilor partizani din munți, dar și strategia pragmatică a poterelor securiste. Un western autohton fără obișnuitul happy-end după o confruntare asimetrică: de la reciproca hăituire la asaltul exterminator, de la hălăduire la jalnica încolțire, de la refugiu la mormânt. Nae Caranfil, în schimb, a explorat în E pericoloso sporgersi tristețile provinciale ale îmbâcselii de sfârșit de epocă, cu meschinăriile supraviețuirii și generalizata comedie socială a erorilor. Deși a vizat cu precădere fiziologia cedării morale, fundalul comunist a fost determinant pentru drama țesută de Cristian Mungiu în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Domnu’ Bebe nu doar făcea parte din bestiarul epocii, dar o și rezuma: în interstițiile sistemului, tăvălugul era mai copleșitor – o perspectivă convergentă cu cea a lui Pintilie din Reconstituirea.
Să aruncăm o privire și în ograda altora. Nemții – cu o cinematografie azi mai puțin influentă decât noul nostru val – au avut rezultate mai notabile în tratarea trecutului recent. Good bye, Lenin! surprindea ultimele zile ale RDG, dar nu lipseau incursiunile într-un imaginar simbolic (sublimat) pe care frenezia dărâmării Zidului tindea să-l arunce grăbit la coșul istoriei. Delicata operație de demistificare prin remistificare echivala cu inducerea unei come terapeutice, iar plecarea liderului monumental – asemănătoare cu cea a lui Iisus în La dolce vita – căpăta un iz de salutar exercițiu nostalgic, ca după o misiune îndelung angajantă. Într-o realitate artificial sărăcită și îngrădită, investițiile afective devin ușor pasibile de supradeterminare. Nu poți scăpa de minciună refuzând adevărul pe care l-a parazitat – și, mai ales, reperele unei vitalități pentru care nu există alternativa congelării. Iar minciuna are adevărul ei, pe care adevărul (se poate preface că) nu-l înțelege.
Viața celorlalți își propunea să ne introducă în cotidianul STASI, conturând un portret de securist mult mai semnificativ decât cele autohtone. Un profesionist redutabil – va fi arma cu care va fenta, ulterior, regimul –, un însingurat (a cărui intimitate se reduce la târfa unității), o conștiință vulnerabilă în urma obligațiilor de voyeur. Transformarea sa, greu de prevăzut, survine tocmai ca efect al lecturii: citește un roman – despre viața altora – care îi lărgește orizontul moral. Cum ar spune anumiți teoreticieni ai literaturii: participă, fără a participa, profitând de experiențe pe care, altfel, date fiind limitările vieții, le-ar rata. Gerd e un cititor – profesia îi pune inițial la dispoziție doar variantă audiobook – pasionat, se lasă prins de ițele unei trame care îl surprinde prin complexitatea sa. La trădarea sa contribuise, probabil, și orgoliul subtil al celui capabil să nu lase urme, oricine ar fi cel păcălit. Precum și asceza anonimatului, o bună școală pentru povara marginalizării, fatală pentru atâția alții.
Barbara, în schimb, aborda carcera de provincie: distorsiunile cotidianității, banalitatea fricii, disperarea ca dopaj stabilizant. Rezistența la stihii secretă obstinație, solidaritatea nu e lipsită de erotism, iar coasa morții seceră fără discriminare ideologică. Vânturile Balticii, infecțiile (morale) nosocomiale, amorul ilicit (politic) în natură, camera de hotel drept no man’s land comunist, bicicleta conspirativă – deși dislocat, universul poate fi rearanjat în ciuda grotescului persistent. Barbara va fugi, în cele din urmă, dar nu în Vest, ci în pliurile regimului. O sălbăticie salutară împotriva uneia morbide.
A fost nevoie de școala germană de film – nu doar în sens restrâns, prin studii la München – pentru ca apropierea de subiect să dea roade neașteptate și în cazul românesc. Anca Miruna Lăzărescu, născută la Timișoara, dar plecată din copilărie în Germania, a reușit un tur de forță în La drum cu tata: Aradul maximei popularități a lui Ceaușescu – intercalatele imagini documentare ne amintesc de gloria balconului, cel ce i-a fost fatal după două decenii –, Banatul șvabilor încă nevânduți, România diversiunii diplomatice a căii independente, Cehoslovacia scurtei primăveri reformiste a lui Dubček, Germania comunismului cazon, dar și cealaltă, a terorismului roșu pus la dospit – toate sunt piese într-un puzzle complex, de o mustoasă coerență. Tonusul alert cu aparențe de improvizație dramatică camuflează admirabilele rafinamente ale scenariului. Perspectiva aleasă combină realismul transversal – și copiii se joacă de-a Securitatea – cu un discret iz de farsă, în cheia unui tragism ludic – o opțiune extrem de inspirată –, iar avantajele narative ale unui road movie potențează structura intimă de Bildungsroman.
Deturnați prea ușor din goana (postcomunistă) după securiști spre cea după turnători, am sucombat consolării oferite de (ambigue) furii moraliste, ignorând adevărata tragedie a turnătoriei – e indispensabilă social, te face tovarăș cu necazul altuia, îți oferă și beneficii altruiste, suportă concurența, e solicitantă ca un glisaj. Turnătoria poate coti (totalitar) spre post-adevăr: nu mai urmărește reconstituirea faptelor, ci un cult sacrificial. În locul gnoseologiei (mai interlope) – o religie sângeroasă, pentru care aprovizionează cu victime altarul de jertfe. În acest sens, turnătoria devenise inima noii lupte de clasă (post-burgheze): prosperai pe spinarea înroșită a altora. Astfel uns, mecanismul social reușea să funcționeze în pofida distorsiunilor sistemice. Turnai pentru o repartiție la oraș, pentru un pașaport turistic, pentru protejarea familiei – precum Emil, fiul cel mare al unui neconsolat și muribund văduv. Dar mai ales turnai fiindcă regimul prelungea violența exacerbată a războiului: turnai înainte de a fi turnat. Solicitat ca turnător și în RFG, Emil se simte copleșit ca Iona de o vocație care-l urmărește ca un blestem. Și, după o buclă biografică cu peripeții, se întoarce la prima răscruce existențială, acolo unde cedase racolării: decât turnător la München, mai bine doctor de țară. O opțiune (de recuperare a candorii) care îi preocupase și pe reprezentanții noului val cehoslovac – de altfel, filmul le face discret cu ochiul în mai multe privințe.
Dar nu securistul de provincie e tipologia memorabilă, ci cel în costum de diplomat. Ceaușescu, energumen și pe șantierul diplomației, a cultivat o mini-mutație antropologică: omul nou e un zbir mai mieros, mai manierat și mai ales mult mai umblat. Nu era vorba doar de o oportunitate de politică externă – înscenarea vocii aparte din lagărul socialist –, ci și de forjarea unui ideal de viață pentru privilegiați: o mână de fier (represiv) într-o mănușă de catifea (occidentală). Dacă pentru mase a impus modelul comunismului extrem-oriental, pentru ambițioși a promovat un alt calapod. Călătoria în străinătate devenise oferta specială din contractul de colaborare cu regimul, o adevărată trambulină spre cercurile mai distinse ale epocii. Iar gestiunea acestui nou club select a revenit diplomaților – adică securiștilor în haine de diplomați. Cei doi care apar în film rezumă toată onctuozitatea ceaușismului timpuriu. Și stilistica sa de export.
Marea mirare a celor trei turiști bănățeni, ajunși prin jocul istoriei în putredul Occident, sunt stângiștii locali. Cei care visau la revoluția care cam întârzia – și pe care vor încerca, curând, s-o grăbească cu arma în mână, în stil Rote Armee Fraktion. Combinație de anarhici, hipioți, marxiști și conștiințe încărcate – eroina e chiar contesă –, tinerele gazde nu urăsc nimic mai mult decât capitalismul. În viziunea oaspeților lor, nu sunt decât niște capete pătrate ignorându-și propria narcoză, prinși într-o horă căreia îi ignoră mizele – fredonează melodia, dar nu-i înțeleg cuvintele. Cântecul – devenit un fetiș al contestării postbelice – e adevăratul laitmotiv al filmului. Candida apologie a trupei The Beatles, adresată de fiul cel mic grănicerilor est-germani, intrigați de teancul de discuri (proaspăt achiziționate dintr-o Cehoslovacie în prag de invazie), cuprinde un subterfugiu hermeneutic: în fond, textele lor vorbesc despre oameni mărunți – cei pe care și comunismul de pretutindeni pretinde că-i apără. Pentru cei care nu-și pot scanda protestul, mesajele concentrate și elocvente ale unui cântec țin loc de elementare gesturi politice. Puse pe muzică, vehiculează emoții și creează solidarități, iar în epoci de represiune întrețin o frondă salutară. Ce ar fi fost Europa Liberă fără cântece?
