Balaurul cu ochi duiosi

Fi-va Dimov steaua iute urcatoare a poeziei românesti, cum a fost Bacovia in ultimele decenii ale veacului trecut? E foarte plauzibil, si nu doar fiindca, in privinta importantei operei lui, exista un cert consens critic, si pe orizontala confruntarilor pe tema "revizuirilor literare", si pe verticala celor "generationiste", inclusiv sub incidenta dilemei "a fi sau a nu fi postmodernist". Din acest ultim punct de vedere, cea mai buna pregatire a terenului pentru inaltarea poeziei lui Leonid Dimov la zenitul actualitatii a facut-o, incontestabil, Mircea Cartarescu, "urmasul" sau literar cel mai de seama, daca nu si unicul. Sa mai adaug, se cuvine, ca Nichita Stanescu afirmase candva, intr-un interviu dat lui George Arion pentru vechea Flacara, daca memoria nu ma inseala, ca Dimov este cel mai mare poet român postbelic.

Senzationala publicare a scrisorilor "de dragoste"* trimise de adolescentul si apoi tanarul Leonid Dimov celei care avea sa-i devina sotie cand ambii aveau 22 de ani (el era nascut la 11 ianuarie 1926, ea la 21 noiembrie 1925 ; s-au casatorit in 1948) ar putea grabi, fie si indirect, aceasta ascensiune, prin intrarea numelui poetului in constiinta unui public foarte larg, nu unul cu special interes pentru poezie.

Fiindca sunt, aceste scrisori de dragoste ce acopera un deceniu (1943-1953), un aproape roman, unul dintre cele mai extraordinare romane de iubire din literatura româna. Ele sunt, bineinteles, si un document psihologic si literar de prim ordin, ciudata faptura care a fost poetul Leonid Dimov se expune aici, in aceasta corespondenta turmentata, intr-un mod atat de intim si de "impudic" in raport cu fastuoasa arhitectura a poeziei lui, incat de-acum inainte va fi cu neputinta sa se mai scrie despre el fara a se tine seama de uimitoarele epistole trimise celei care avea sa-i fie prima iubita si prima sotie (cuplul se va destrama in 1957).

Autorul acestei editii, Corin Braga, a si dat de altfel, sub forma unui dezvoltat "studiu introductiv" al volumului, o veritabila micro-monografie Dimov in cheie psihanalitica, lansand astfel o dubla provocare critica. Nu este singurul mare merit al scriitorului si eseistului clujean, el a pus o admirabila abnegatie competenta in editarea scrisorilor, cele mai multe nedatate si greu, uneori chiar imposibil, de pus intr-o ordine cat mai plauzibila, cat mai apropiata de aceea pe care vor fi avut-o in realitate. Ramane totusi discutabila plasarea la inceput (nr. 1) a unei teribile epistole-confesiune biografica, dezvaluirile foarte tanarului Dimov despre originea si familia sa trebuie sa fi fost, totusi, ulterioare scrisorilor numerotate 2, 3 si 4. Tonul si formulele de adresare ale acestora par mai protocolare, sugereaza un stadiu incipient si tatonant, oricum o faza mai retinuta sentimental si expresiv decat lasa de presupus incandescenta dostoievskiana a compunerii puse de editor la inceputul volumului (scrisoarea nr. 2 incepe cu "Domnisoara" si foloseste pronumele de politete - "micul sonet pe care am voit dintr-nceput sa vi-l scriu", "am vrut sa incheg in vers ceea ce v-am scris in proza", scrisoarea nr. 4 incepe cu "Domnisoara", iar cea cu nr. 3 vadeste un serios progres al relatiei, "Draga mea", pentru ca in epistolele numerotate de Corin Braga cu 5 si 6 sa se ajunga la "Draga Lucia" si, simplu, "Lucia"). Acestea sunt, insa, amanunte, (re)descoperirea lui Dimov se afla probabil abia la inceput, iar Corin Braga, caruia i se datoreaza si o excelenta antologie despre Momentul oniric (Editura Cartea Româneasca, 1997) este de pe acum probabil cel mai avizat exeget al biografiei si operei poetului.

"Romanul" alcatuit de aceste scrisori de dragoste e unul monologal. Nu s-au pastrat (ori nu au fost recuperate) decat scrisorile trimise de Leonid Dimov iubitei lui, Lucia, desi se deduce lesne ca intre ei a existat un intens schimb epistolar. Ambii erau, cand s-au cunoscut, elevi de liceu, aveau 17 ani. Se vedeau si se intalneau des, rezulta din scrisori, incat corespondenta pare sa fi constituit nu atat o terapeutica a singuratatii si absentei partenerului (partenerei), cat mai degraba un plan paralel, adaugat, o extensie in imaginar a relatiei concrete, pare-se destul de repede ajunsa la imbratisari, mangaieri si sarutari, dar si ramasa apoi, chiar multa vreme, in acest prag. Cei doi au preocupari artistice, Leonid (care semneaza uneori si Leonida, Leonika, mai tarziu Loni etc.) scrie, Lucia danseaza. El are, e convins si o repeta de mai multe ori, "geniu", dar la un moment dat, nu se poate sti daca in mod independent ori prin contaminare, descopera si ea ca ar avea. "«Pe atunci nu stiam ca sunt o femeie de geniu», mi-ai spus" - ii reaminteste el (scrisoarea nr. 40, p. 212), pentru a continua intr-un chip morometian, "Si ce-i daca acum stii?", mod insa repede abandonat in favoarea unuia al intrebarilor abisale, "Ce drept iti da constiinta genialitatii tale asupra vietii celorlalti?", nici acest registru nefiind totusi pastrat, fiindca in fraza imediat urmatoare se trece la marea lamentatie cu aer tenebros, "Cu ce poate justifica genialitatea ta crimele pe care le faci in numele ei?" Prin "crime" trebuie intelese suferintele si daunele provocate de "femeia de geniu" celui care o iubea sau, mai curand, iubirii lui.

Mai sunt cateva asemenea franturi, evocari fragmentare ale unor atitudini si reactii ale Luciei, pe baza carora se pot incerca, desigur numai cu titlu de ipoteza, si reconstituiri ceva mai epice ale cresterii si descresterii acestei povesti de iubire. Nu lipsesc nici amanuntele care, azi, sunt la moda in literatura unde se mizeaza pe sex, de la comunicarea dimensiunilor membrului viril, la scrierea in toate literele a denumirii lui populare, dupa cum nu lipseste nici, cu expresia consacrata, "teroarea istoriei". In 1953, la cativa ani dupa casatorie si la un an dupa nasterea unui copil, Leonid are o scurta legatura adulterina cu o Michi, al carei sot, ofiter de Securitate, se razbuna pe el facand sa fie luat in armata, la detasamentele de munca (in care isi faceau serviciul militar tinerii care, din cauza originii sociale "nesanatoase", nu erau considerati demni sa deprinda meseria armelor). Scrisorile din aceasta perioada, cu toate ferelile impuse de certitudinea ca sunt citite de cenzura, dau, indirect, o imagine zguduitoare despre "gulagul bis" care au fost detasamentele de munca ale armatei la inceputul anilor ’50 (aveau sa fie desfiintate ulterior). Una dintre ele, trimisa Luciei printr-un camarad, e scrisa "fara botnita" si aici se poate gasi, explicit formulata, convingerea tanarului Dimov ca nici o ameliorare nu este de asteptat ("Eu mi-am pierdut orice speranta in ce priveste imbunatatirea situatiei dincoace de cortina de fier").

Fapt este ca perspectivele din care pot fi citite aceste scrisori de dragoste sunt probabil nelimitate, ceea ce este in primul rind un indiciu al caracterului lor precumpanitor literar. Dimov insusi evoca la un moment dat scrierea unei "carti", a unui "volum de scrisori", altadata spune ca se straduieste "sa scrie bine" etc. Nu e de aceea nimic neasteptat ca in scrisori se afla si poezii ori scurte proze declarate ca atare. Una dintre acestea e un scurt "basm", cu o domnita, un balaur si un voinic. Domnita e ferecata in lanturi, jivina cu sapte capete se iveste s-o infulece, dupa datina, dar "cei paisprezece ochi ai naparcii se uitau atat de duios" la fata de crai incat acesteia "parca nu-i mai fu frica". Tot dupa datina basmului, voinicul apare si el oportun, reteaza prompt capetele balaurului cu ochi duiosi, vrea sa-si ia rasplata, dar, surpriza, domnita i se refuza - "ucigasule", ii striga ea, "eu nu pot fi sotia ta pentru ca balaurul a fost acela pe care l-am iubit".

Un "balaur cu ochi duiosi" poate fi socotit Dimov insusi, iar neintelegerea naturii speciale a firii lui va fi fost probabil cauza adanca a esuarii dragostei dintre el si Lucia. Aceasta ii si reprosase, odata, ca nu e rus, fiindca nu iubeste "ca un rus" ("Mi-ai spus odata ca eu nu pot fi rus, deoarece nu iubesc ca un rus" - p. 112, scrisoare din 23 decembrie 1944). De fapt, tocmai dimensiunea ruseasca, slava, a scrisorilor este izbitoare, e drept ca in combinatie culturala cu una balcanica, poate mai exact otomana. Nascut in Basarabia, la Ismail, trait in Bucuresti de la varsta de doi ani, rus dupa mama, cu tata evreu, dubla apartenenta care-l zbuciuma ("fiinta mea, daruita cu sangele a doua neamuri intre neamuri"), avand de foarte tanar "capul chinuit de vise ciudate", marturisindu-si inca de la douazeci de ani o bogata experienta "oenologica" (gasea ca vinul este unul dintre "mijloacele ce m-ar putea dezlega de lanturile grele ale neputintei in care ne zbatem cea mai mare parte din viata, mijloace ce ar putea sa faca sa falfaie mai tare aripile obosite ale spiritului meu"), Leonid Dimov apare din aceste scrisori de dragoste ca un dostoievskian in Isarlik. Scrisori sau, mai curind, scrieri de dragoste? Publicarea lor inseamna un mare eveniment literar.

*Leonid Dimov - Scrisori de dragoste (1943-1953), Editie ingrijita, studiu introductiv, bibliografie, nota asupra editiei si note de Corin Braga, Editura Polirom, 2003