Pe aceeași temă
Sorin Dumitrescu, Biserici, Palatul Mogosoaia,decembrie 2007- martie 2008
Subintitulat scientist O arheologie vizuala a creativitatii si stilisticii bizantine si impartit, specios, in 4 ipostaze ecleziologice (Biserici, Coloana, Ruina, Pas), eseul de teologie figurata semnat Sorin Dumitrescu este un remarcabil (non)eveniment expozitional. Este remarcabil pentru ca e amplu - zeci de picturi, desene si bronzuri, amplasate in patru spatii muzeale distincte din cadrul Centrului Cultural Palatul Mogosoaia. Este un (non)eveniment pentru ca aduce putina noutate. Asa cum lasa sa se inteleaga si impozantul catalog aparut cu aceasta ocazie, artistul vrea sa isi consacre cu fast marea descoperire (noua de 25 de ani) a iconografiei bizantine. Sorin Dumitrescu detine o gnoza vizuala cu care tine sa epateze "burghezii" si credinciosii laolalta. Un initiat de for public, el impartaseste, cu fervoare si panas, tribulatiile spirituale, artistice si sociale care l-au adus aici - revelatii, frustrari, cercetari. Misticismul triumfalist al descoperirilor sale are, pe alocuri, ceva din sinceritatea dezarmanta a monahilor crestinismului timpuriu, ce marturiseau, cu sfruntarea vredniciei spirituale, absolut totul, de la polutiile nocturne la ambitiile diurne. Din aceasta pricina, intreprinderea lui Sorin Dumitrescu are ceva concomitent monumental si indiscret. Tema e mare ("mentalul icoanei bizantine"), mijloacele sunt impresionante (mergand de la macheta de cativa metri a iconostasului de la Biserica Scala Coelli din Roma pana la duzini de panouri de placaj pictate in tempera, cu dimensiuni ce coboara rar sub 240/210 cm), dar rezultatul este brun, scrum. Aproape nicio lucrare nu iese din asceza tonului de proplasma umila, verde-fiere, ce-si refuza, abil, inflacararea cromatica, pentru a scoate ochii privitorului cu pamantul ars, amar, al spiritualitatii exhibate. Dincolo de dimensiunile semete ale lucrarilor, excesul se vadeste in hipertrofierea, in balonarea nemasurata a figurilor, de la fresca cu Mana Arhanghelului Mihail (217/114 cm), pana la Biserica de bronz, ce pare un enorm fier de calcat de altadata, cu carbuni, umflat si lustruit pana la a semana, asa cum constata un vizitator al expozitiei, cu un tanc (notatia apare in cartea de onoare a expozitiei - "daca inlocuim crucea cu un tun, biserica arata ca un tanc").
Coliziunea dintre umilinta si semetie, dintre retragerea strategica din frumos si estetismul spiritualist omniprezent constituie adevaratul profil al artistului. Retras in speculatii teologice abstruze, Sorin Dumitrescu pare sa fie putin interesat de capacitatea de a fermeca a lucrarilor sale. El isi concepe opera ca pe o provocare, o aspra piatra de poticnire pusa in calea cutumelor estetice facile, prin filiera carora credinta se toarna in icoane dulci, sentimentale. Maximalismul sau intelectualist radical il apropie insa periculos de mult de alexandrinism. In raport cu tipul de iconodulie actual, popular, sincretic, uneori rudimentar, iconismul lui Sorin Dumitrescu, rigid si exigent, pare un fel de iconoclastie ce conserva, din calcul teologic, figura. Erminii peste erminii vor fi invocate pentru a sustine trasaturile manieriste ale sfintilor sai, dar ei raman, totusi, indigesti. Mucenicii, preparati cu geometrii secrete si canoane absurde, au teste de dop, torace de tocator si brate de facalet (atât de similare insa cu figurile lui Sorin Ilfoveanu, la fel de stilizate si lunatice, dar care nu poarta crucea-n frunte, ci un fazan pe cap, si a caror mucenicie nu e credinta, ci putirinta sexuala - ceea ce arata ca pe o scena artistica mica polenizarile interspecii nasc hibrizi mirabili). Studiul dupa Chipul Mantuitorului de Rubliov, la fel ca si Ingerul bizantin arata insa cu precizie locul in care se indeparteaza Sorin Dumitrescu atat de traditia paleocrestina a catacombelor, cat si de marile realizari ale iconarilor medievali - sfintii sai nu respira, ei nu indica o cale pentru ca nu au adevar si nici viata, nu au freamatul tactil din icoana primitiva a sfintilor Sergius si Bacchus si nici fiorul metafizic abisal din capodoperele lui Rubliov. Seci, sfintii sai sunt doar fuioare rebele de canepa, asiduu pieptanate, reduse la brunul rece si vid al unui simplu exercitiu de gimnastica spirituala. Simptomatic, nevoia de "a face frumos", gravata adanc in deprinderile creatoare ale lui Sorin Dumitrescu (ca la majoritatea artistilor români de altfel), il determina sa iasa in scena si cu lucruri placute, in care tema religioasa este un simplu pretext pentru o productie cu ecouri abstracte si minimaliste, un fel de picturi soft-edge, clasic moderniste. Inrudite indeaproape cu Boltile lui Paul Gherasim sau cu Absidele lui Marin Gherasim si intitulate inspirat Chivot, aceste tablouri domina Lapidariul Palatului de la Mogosoaia cu aspectul lor serios, profesionist, ambiental. Aceasta juxtapunere a repulsivului si a atractivului, a speculatiei mistice pure si dure si a manualitatii decorative patente dau intreaga masura a ambivalentei profunde a unui discurs ce se prevaleaza de umilinta si ascetism pentru a propulsa grandoarea si estetismul. Profund modernista, discursivitatea de acest tip ("cercetare", "manifest") ii joaca si feste lui Sorin Dumitrescu, precum in Foisor, acolo unde se lanseaza intr-o demonstratie teologic-iconografica sub auspiciile temei Coloanei, din care singurul lucru ce ramane bine intiparit este tabloul din 1986, de Horia Bernea, expus acolo. Asa cum in fotbal se joaca pe goluri, si in arta tezele se joaca in opere. Chiar si in ultima sala a expozitiei din interiorul Palatului, un tablouas de Horia Bernea (in fapt, cea mai buna piesa din intreaga Arheologie vizuala...) se face remarcat mult mai pregnant decat ampla macheta a iconostasului de la Roma al lui Sorin Dumitrescu.
Misticismul vindicativ si pe alocuri soporific al intregii expozitii este un pas inapoi, in raport cu celelalte mari statii de pe parcursul carierei artistului. Hipersemnele anilor ‘80 (cu mare influenta asupra lumii artistice autohtone si asupra neoortodoxismului in special) propulsau, ceva mai curajos, un cult al spiritualitatii, aparent opus cultului personalitatii ce domina arta oficiala a acelui timp. Cele doua culte, cel ortodoxist si cel comunist, erau insa oarecum consubstantiale. Duhul artei oficiale si acela al artei ortodoxiste "marginale" (se stie ca, de fapt, arta oficiala era cea marginala pe scena culturala de atunci) impartaseau atractia catre forta subjugatoare a unor semne (icoane) de autoritate, figurari absolutiste ale puterii si persuasiunii. Chipul Conducatorului, cu alaiul ucenicilor sai, se apropia de iconografia Mantuitorului, cu alaiul mucenicilor sai, prin aceea ca imaginile impuneau ascultarea ca valoare suprema, generand solemnitatea si ritualismul ca efecte principale ale reprezentarii. Desigur, ritualul oficial din jurul icoanelor puterii comuniste era unul impus din afara, generand coeziuni delatoare, de sedinta de partid, cimentate in subsidiar de distantarea prin falsa subversiune a libertatii de a cumineca intru bancuri. Dimpotriva, ritualul spiritualist ortodoxist era unul al nondistantarii, al identificarii metanoetice, culturale si sufletesti, cu semnele puterii nelumesti. Dar in ambele cazuri este vorba despre o atractie implacabila catre cultul unei puteri ce transcende omul, umil inchinator la icoanele pe care si le face singur.
Probabil prevalandu-se de o asemenea autoritate, Sorin Dumitrescu propune actualmente o dogma iconografica spiritualista militanta, adusa la zi (coloane, biserici, ruine etc.). Cultura teologica si competenta ecleziologica ale artistului ii condamna insa opera la un ezoterism livresc, al carui efect este alienarea publicului de speculatiile incifrate. Iar acesta este cel mai mare pacat al unei arte religioase. Neputand sa se regaseasca in imaginile uscate, seci, credinciosul va cauta ceva care sa-i alimenteze sufletul avid (atat de bine reprezentat in arta paleocrestina prin simbolul iepurelui), prezent in actul viu al credintei, in dauna spiritului mereu incert si, frecvent, lipsit de apetit iconografic speculativ. Credinciosul are nevoie de cromatism si de dramatism ca sa simta chemarea in arta religioasa. Dovada Voronet sau bisericile din nordul Olteniei, cu sfintii si Judecatile de Apoi, intens colorate si tulburatoare afectiv. Empatia nu este doar lectia pietismului, care-i repugna atat de mult lui Sorin Dumitrescu. Empatia este si lectia lui Giotto si, de la el, a intregii arte moderne, asa cum o cunoastem, pana la Francis Bacon si Bill Viola. Restul este vid sufletesc si ambitie speculativa, ce ne muta doar ideile dintr-un buzunar al mintii intr-altul, lasandu-ne moralmente de izbeliste. Exista, din aceasta perspectiva, o contradictie flagranta intre spiritualismul speculativ si autoritar afisat de Sorin Dumitrescu si pozitionarea Bisericii Ortodoxe Române, care a castigat pariul cu societatea actuala tocmai mizand pe implicarea sociala (in opere de binefacere, in educatie, in sustinerea morala, prin instilarea sprijinului sau in mediul urban, profund desacralizat de comunism). Apropierea de sufletul omului real si de cotidianul cel mai frust se afla la antipodul discursului intelectualist sorindumitrescian ("Doar icoana poseda limbajul impacarii si al noii unitati a Bisericii"), ce intruchipeaza parca toate excesele ce-i sunt reprosate bisericii nationale de detractorii ei fanatici. Dar arta actuala ofera o alta, o adevarata plaja de experiente spirituale diferite. Intre melancolia vizionara extatica a Ioanei Batrinu si exasperarea (a/i)morala a lui Gorzo se intinde un intreg teritoriu al experientelor traite pe cord deschis, ce poate sa aduca mult mai mult spiritualitatii contemporane decat speculatiile pe mental inchis ale lui Sorin Dumitrescu.
