Pe aceeași temă
Ideea dupa care fotbalul romanesc e strapuns de o criza taioasa pare credibila si e falsa. Fotbalul romanesc e alcatuit din personalul direct (jucatori, antrenori, conducatori de cluburi, arbitri) si camera de ecou public (spectatori, suporteri profesionisti, presa). Ciocnirile din jurul meciului Dinamo-Steaua au creat impresia ca piesele componente ale sistemului sunt in conflict, ca au ceva grav de impartit si ca risca sa cada sub rotile unei concurente pe care au impins-o pana la capat. Razboiul cluburilor ar fi, in aceasta interpretare, reflectarea unui capitalism barbar, de inceput de lume (democratica). Un regim de lucru feroce, dar, tocmai prin asta, natural, ca orice darwinism social. Nu e nimic real in aceasta schema banala care iese in aut, dupa un drum scurt. Dimpotriva, toata lumea se simte cat se poate de bine, in mijlocul acestui razboi care e mai mult o forma de comunicare adversa, dar ferma. Sistemul tureaza la randament maxim si isi fructifica potentialul. Echilibrul e deplin. Violenta nu infirma, ci confirma. Nimeni nu e in conflict serios si nimeni nu vrea sa duca fotbalul romanesc in alta parte decat acolo unde a mai fost. Regulile de adancime ale noului fotbal romanesc sunt cu totul altele decat isi inchipuie criticii de linie ai coruptiei si ai gramaticii infernale la care lucreaza prin ziare si pe la televiziuni Becali si Dragomir. Toate conduc la concluzia ca noul fotbal romanesc nu exista. Daca s-a schimbat ceva, atunci e vorba de reducerea interdictiilor. In schimb, reflexele si mecanismele vechi au un camp de manifestare infinit mai larg. Confuzia vine din iluzia optica. Un film proiectat pe un ecran cat Casa Poporului nu e diferit de acelasi film proiectat pe un cearsaf de un metru patrat.
Amnezie locala
Primul indiciu e absenta fotbalului in disputele interne si reaparitia lui, rara dar certa, in partidele externe. Steaua a facut un meci de echipa acuta si stilata la Kiev, dupa care a revenit acasa si a jucat cu Dinamo si Rapid pe o cadere totala de memorie. Aceeasi echipa care sugerase, la Kiev, ca e in pragul modernizarii decisive a uitat complet nivelul de joc european si a facut, alaturi de adversarele ei locale, un fotbal marunt si sarac. Aceasta forma de amnezie severa are loc regulat si pare stimulata de ambianta interna. Cu alte cuvinte, derby-urile romanesti produc un anume gen de tensiune si se reduc la un anume gen de ciocnire, in care fotbalul e ingustat si face drumul de la arta la pretext. E, de altfel, amuzant si, in acelasi timp, deprimant sa masori energia de interpretare pe care presa o pune la bataie cu prilejul acestor meciuri care dau foarte putin fotbal. Nu e aproape nimic de spus despre adancimea tactica a acestor partide saturate si controlate de energii negative. Evident, orice poate fi comentat, dar comentariul care lasa nelamurita chestiunea valorii si sustine fara oprire si exceptie ca are de analizat numai capodopere e un simulacru care ingroasa, de afara, simulacrul din teren. Cazul Dinamo-Steaua e un exemplu desavarsit. Dinamo a castigat dupa un gol superb al lui Denis Serban, dar asta nu e de ajuns pentru a atesta valoarea partidei. In definitiv, golurile de mare spectacol, mai ales in situatiile in care ele intrerup si contrazic mediocritatea de grup a unui meci, nu sunt dovada unui standard de joc avansat, ci accidente personale pozitive. In ce consta, atunci, mesajul unui meci ca Dinamo-Steaua? Care e esenta rivalitatilor fotbalistice interne pe care le joaca, atat de dur si in colaborare, fotbalistii, antrenorii si presa de razboi, care ii insoteste si reflecta? Ce inseamna dramatismul si importanta ultimativa pe care le traieste acest fotbal fara fotbal?
Ce stiu cei ce stiu ca au voie
Cand sunt acasa, intre cunoscuti si in clima fara surprize a junglei interne, cluburile romanesti au un mobil unic, o treaba anume, o preocupare obsesiva: pozitia de autoritate vizibila si necontestata, gradul de sef de cartier, rangul de tartor mascul, respectat de gasca adversa si indreptatit la acuplarea cu presa femela. Cineva trebuie sa fie mai rau, mai tare si mai dur. Cel mai rau, cel mai tare si cel mai dur. Altcineva trebuie sa geama si sa scanceasca, desfiintat. Despre asta e fotbalul romanesc. Despre o pulsiune primitiva si violenta. Steaua, Rapid si Dinamo stiu ca trebuie sa se bata, in timp ce joaca fotbal, atat cat si cum se mai poate. Olaroiu stie ca trebuie sa injure. Stanga stie ca e acceptabil sa tranteasca un cap in gura jucatorului pe care, in rest, il antreneaza. Mutu nu are retineri cand bate un chelner, la Constanta sau in orice oras al Romaniei, pentru ca stie ca asa merg lucrurile si ca i se va ierta - daca, totusi, cineva se va obosi sa noteze. Iancu stie ca are voie sa il faca transsexual pe MM Stoica, pentru ca e voie. MM Stoica stie ca nu e o problema sa ceara arestarea jandarmilor, pentru ca, intr-adevar, nu e o problema. Dragomir, Sandu si, mult deasupra lor, Becali stiu ca, in Romania, televiziunile sunt facute ca sa transmita in direct si necenzurat obscenitatile lor barbatesti. O stiu din ani de experienta publica. Au aflat-o dupa ce s-au convins ca Romania Mare si Vadim Tudor au licenta de atac asupra oricarui cetatean roman. Au remarcat, desigur, ca justitia e, in Romania, ceva ce se pune in miscare si nu termina nicicand. Asta, in ce priveste siguranta de sine a nesimtirii si mitocaniei, in Romania. Povestea aplecarii reflexe spre razboi permanent e un pic diferita. Radacinile ei duc in alta parte. Nu foarte departe.
Dinamo-Steaua: pokeras cataclismic
Cluburile se lupta. Trofeul nu are de-a face cu fotbalul, desi trece prin fotbal. Patima permanenta care domina fotbalul intern nu e noua. Dorinta de dominatie totala si triviala, nevoia de exhibitionism a unui Becali si coada la meciuri masluite, interventiile vulgare ale acestor oameni care nu stiu sa vorbeasca fara miros marturisesc o degradare adanca. Romania isi poate admira insuccesul, in chiar clipa in care crede ca inainteaza spre libera exprimare si individualism. De fapt, oamenii ridicati de fotbal in dreptul ghiseului de la care pot voma spre public au acolo o treaba de terminat. Daca nu vor fi intrerupti sau inlaturati, nu o vor termina niciodata. Si nu o vor termina pentru ca urmeaza o traditie solida si calaresc un fel de a fi, de a face si de a vorbi vechi si puternic. Nu e nimic nou in acest delir, desi vorbim, acum, de patroni si cluburi private, de galerii afisate pe Internet. Starea de adversitate primitiva in care se asaza existenta acestor oameni e o continuare. Ea duce mai departe asezarea fotbalului romanesc in comunism. Ea respecta, imita si dezvolta razboiul clanurilor de stapani absoluti care se sfasiau la varf, practicand o distractie simbolica si salbatica, departe de norodul prost si neinsemnat. Fotbalul era pretextul acestei desfatari violente care opunea Securitatea Armatei - doua clanuri de partid care isi disputau intaietatea, in pauza cu care fotbalul intrerupea, periodic, jaful in colaborare si fratia de casta. Vanatoare de satisfactii simbolice, fotbalul comunismului era micul pokeras in sange pe care stapanii si-l permiteau, dupa orele de serviciu. Aceeasi nevroza de stapani singuri pe maidan, hotarati sa transeze problema virilitatii, e regula care da starea de asediu permanenta din fotbalul de astazi. Iar aceasta continuitate e posibila, dupa 16 ani, tocmai pentru ca fotbalul romanesc n-a iesit din structurile de dominatie vechi. Mai mult chiar decat alte zone ale vietii romanesti, fotbalul a ramas fidel raporturilor vechi. Evident, pentru ca afacerile prin fotbal merg bine si nu lasa urme. Insa motivul profund al acestei incremeniri in ipostaze trecute e mai putin inteles, caci vine dintr-o afinitate psihica, dintr-un anume instinct viu si imitativ al noilor generatii de potentati care nu sunt nici atat de noi si nici atat de virgine moral pe cat s-ar putea crede. Noii patroni de cluburi, cu Becali, Padureanu si Iancu in frunte, sunt fie oameni ai vechiului regim, fie parveniti rudimentari, proiectati napraznic din zona penala a comunismului spre varf. Becali si Dragomir, ca prototip al noului om de fotbal, au o istorie determinanta. Ei vin din penumbra plina de afaceri ingaduite tacit si complice de monolitul comunist. Mahalagii nehotarati intre oras si viata la curte, ei au invatat repede sa adulmece si sa invidieze puterea grosiera si impaunarea groasa a elitelor comuniste si tot de acolo au prins gustul pentru marirea prin fotbal. Asa cum l-au invatat ei, fotbalul e un joc de etalare salbatica. O proba de barbatie, comparabila cu slitul deschis la betii si cu sticla de whisky prapadita la poker, de un grande al Securitatii. Asa au intrat in fotbal fostii trepadusi ai afacerilor din penumbra comunismului. Azi, cand ei stapanesc, fotbalul e din nou jucaria pe care si-o ingaduie protipendada si teritoriul de rezolvare a rivalitatilor. De aici, tensiunea neincetata si ciocnirea cataclismica pe care o provoaca orice intalnire Dinamo-Steaua. Becali contra Badea si Badea contra Copos au acelasi inteles ca Armata contra Securitatii. Dinamo-Steaua e un meci neschimbat. Intre timp, a urcat pe scena si Rapid, fosta echipa a nevoiasilor, dar a facut-o tot ca trofeu al unui orgoliu si recuzita a unui centru de putere.
Intre timp
Nici violenta automata a galeriilor nu e, in definitiv, atat de noua pe cat ar parea. Si inainte de ’89, rivalitatea bezmetica a suporterilor plebei incerca sa preia ceva din razboiul ceresc al elitelor stapanitoare. Fanatismul dinamo-stelist umplea, si atunci, un gol si ii facea pe ultrasii care n-aveau, inca, nume si recuzita vizuala sa se simta importanti, totemici si strafulgerati de onoare. Atata doar ca violenta era monopol de stat si era interzisa public. Acum e admisa. Interdictiile impuse de pudoarea ideologica a comunismului au disparut si spatiul disponibil a fost ocupat furtunos de o masa fara chip, care simte, in seara derby-ului, ca se initiaza, ritual, intr-un legamant sangeros si masculin. Pleava cartierelor a primit un post neplatit de figurant in piesa care calmeaza nervii si orgoliile oligarhilor. Intre timp, Steaua consuma prestigiul acumulat la Kiev. Tot intre timp, viitoarea ei adversara, Lyon, merge spre un nou titlu. Al saselea. Lyon a pornit ca din tun si nu are timp de polite. De duminica, dupa victoria la fotbal, nu la pumni, in fata marei rivale (Lille), Lyon s-a desprins mai serios decat o arata un avans de trei puncte.
