Basarab Nicolescu sau transdisciplinaritatea

Spirit european, dar profund românesc prin genealogia culturală care-i hrăneşte structura psiho-mentală, Basarab Nicolescu face parte dintre teoreticienii de anvergură ce vor să recupereze elementul spiritual în economia raţionalităţii contemporane.

Este transdisciplinaritatea o nouă atitudine intelectuală în faţa complexităţii lumii de azi sau este ea o nouă utopie ştiinţifică ce încearcă să propună o ştiinţă a ştiinţelor, o metaştiinţă? Propune ea o metodologie unificatoare, aplicabilă nenumăratelor sfere dispersate şi contradictorii ale cunoaşterii contemporane sau avansează doar un nou „esperanto ştiinţific“ pentru cele 8.000 de discipline academice recunoscute şi înregistrate în lume? Se constituie transdisciplinaritatea într-o nouă paradigmă a cunoaşterii sau e mai degrabă un nou cadraj mental, o postură ştiinţifică şi intelectuală care face posibil dialogul între domenii aparent atât de disparate ca fizica cuantică şi poezia, logica şi teologia, ingineria şi epistemologia, astronomia şi filosofia?

Promotor internaţional al transdisciplinarităţii în ultimii 30 de ani, Basarab Nicolescu se identifică aproape cu aceasta şi cu istoria propagării ei mondiale. Numele lui e deja bine cunoscut în cultura română, unde cărţile sale au fost traduse şi publicate într-un ritm alert în ultimii 10-15 ani. Ceea ce ştie mai puţin publicul larg este că transdisciplinaritatea este acceptată şi practicată acum în diverse colţuri ale lumii, că există catedre universitare, masterate, doctorate şi reviste ştiinţifice puse sub flamura ei, că funcţionează site-uri Internet şi o întreagă reţea de reţele internautice care se revendică de la această titulatură.

Într-o lume ameninţată mental şi practic de o enormă acumulare şi fărâmiţare a cunoştinţelor închise în jargoane de specialitate, transdisciplinaritatea se defineşte printr-o postură metodologică ce propune un set de principii care traversează domeniile cunoaşterii, se află între ele şi trec dincolo de ele în vederea unui sens unificator – aşa cum o indică de altfel şi particula trans. Într-o lume globalizată şi ameninţată de ciocnirea civilizaţiilor, a religiilor, a culturilor din lipsa unor dispozitive mentale – lingvistice, epistemologice, axiologice, imaginative – comune, transdisciplinaritatea avansează un posibil cadraj conceptual şi dialogic.

Basarab Nicolescu este, într-un fel, încarnarea cea mai elocventă a acestei noi atitudini ştiinţifice şi intelectuale. Şi fizician cuantic, şi filosof, şi hermeneut al artelor, el are avantajul de a putea uni în persoana sa cele două culturi multă vreme antagonice, cea ştiinţifică, astăzi dominatoare prin tehnologie, şi cea umanistă, aflată într-o tentativă dificilă de a-şi reîntemeia prerogativele. Şi om de ştiinţă, şi om de cultură, şi român, şi francez, tentat de varii domenii – filosofia ştiinţei, esoterism, teologie ortodoxă, critică literară etc. –, el pare mânat de ambiţia şi idealul unui uomo universale modern, care nu mai acumulează enorme cunoştinţe, ci caută legăturile de sens, schemele universale dintre domenii. Le caută, în primul rând, pentru sine, pentru coerenţa sa interioară, apoi pentru că aceasta este marea provocare a mentalului uman actual – o raţionalitate cât mai cuprinzătoare, în cadrul unui nou umanism bazat pe transdisciplinaritate.

Cele două volume recent publicate sub titlul comun De la Isarlîk la Valea Uimirii dau seama despre istoria constituirii metodologiei transdisciplinare, dar şi despre parcursul personal al autorului. Cei care cunosc cărţile anterioare ale lui Basarab Nicolescu – mai ales Manifestul Transdisciplinarităţii (Editura Junimea, Iaşi, 2007) – nu vor afla idei esenţialmente noi din aceste două culegeri destul de voluminoase de studii, eseuri, articole, cronici literare şi plastice sau interviuri, publicate de autor de-a lungul anilor în străinătate şi în ţară. Şi totuşi o imagine mai vie şi mai umană a principiilor transdisciplinare se degajă din parcurgerea lor, ca o aplicare încarnată în exemple şi cazuri ce aruncă o lumină mai concretă asupra capacităţii hermeneutice a ideilor transdisciplinare. E poate cartea cea mai personală şi mai mărturisitoare de până acum a autorului.

Traversând textele ei eteroclite, dar captivante, regăseşti tezele principale ale transdisciplinarităţii – existenţa nivelurilor diferite de realitate şi de percepţie, acţiunea terţului logic inclus şi complexitatea – în analizele unor opere ştiinţifice şi culturale dintre cele mai diverse, de la Heisenberg, Jung şi Pauli la Stéphane Lupasco şi Eugen Ionescu, de la Geoffrey Chew, Gurdjieff şi René Daumal la Brâncuşi, Ion Barbu sau Eliade.

Ce rezultă captivant la lectură este felul în care principiile transdisciplinare s-au sintetizat în mintea autorului, la punctul de convergenţă a fizicii cuantice cu o nouă logică, ternară (continuând logica dinamică a contradictoriului a lui Lupasco), dar încorporând şi idei ale filosofiei germane a naturii, ale teologiei apofatice ortodoxe şi ale unor tradiţii spirituale străvechi. Basarab Nicolescu are curajul de a-şi dezvălui aici mai amplu sursele propriei construcţii intelectuale, surse nu toate „ortodoxe“ din punctul de vedere al vulgatei ştiinţifice de ieri şi de azi, ba chiar şi din punctul de vedere al unor culturali moderni şi postmoderni, români sau occidentali.

Spirit transgresiv prin definiţie, Basarab Nicolescu nu se sfieşte să convoace, în viziunea transdisciplinară, cunoaşterea poetică şi experienţa mistică alături de raţionalitatea ştiinţifică, cu scopul declarat al unei evoluţii a conştiinţei. Dacă acum 15-20 de ani era aproape imposibil să apropii asemenea discipline fără să-ţi pierzi reputaţia ştiinţifică, pariul dificil al transdisciplinarităţii pare în prezent câştigat. Mai mult, Basarab Nicolescu are curajul să afirme importanţa experienţei interioare (a viziunii, inspiraţiei etc.) în invenţia ştiinţifică de vârf şi chiar povesteşte în carte o proprie experienţă spirituală tulburătoare.

Nu mai puţin provocator pentru conformismul ştiinţific şi cultural de azi mi se pare afirmarea sacrului. Violent contestată în cercurile academice, noţiunea de sacru înseamnă la Basarab Nicolescu, pe urmele lui Mircea Eliade, o experienţă, cea a „prezenţei în lume a ceva în mod ireductibil real“, pe care niciun demers raţional al unei cunoaşteri integrale nu-l poate ignora şi care este, iarăşi în cuvintele autorului, „orizontul inevitabil al ştiinţei contemporane“.

În acest sens, un aspect important, revelat de cartea prezentă, mi se pare linia de continuitate pe care se aşază demersul lui Basarab Nicolescu în raport cu câteva modele culturale româneşti precedente. Aşa cum subliniază Irina Dincă în prefaţa documentată şi empatică a cărţii, idei precursoare ale transdisciplinarităţii pot fi găsite la Blaga, Eliade, Cioran, Fondane, Lupasco, care au jucat rolul unor „modele de transgresiune“ pentru Nicolescu. Astfel, modelul cognitiv transdisciplinar are unele elemente similare cu sistemul lui Lucian Blaga din Eonul dogmatic, iar apologia misterului se regăseşte la amândoi: „Viziunea cunoaşterii ca aprofundare a misterului este propria mea viziune“, spune undeva autorul.

Spirit european, dar profund românesc prin genealogia culturală care-i hrăneşte structura psiho-mentală, Basarab Nicolescu face parte dintre teoreticienii de anvergură ce vor să recupereze elementul spiritual în economia raţionalităţii contemporane - ca un palier superior al acesteia, de unde se pot pune în operă concepte precum transculturalul, transreligiosul, transmodernitatea sau chiar cosmodernitatea, şi unde se poate experimenta o depăşire a antinomiilor şi contradicţiilor de tot felul, printr-o lărgire a conştiinţei. Poate de aceea transdisciplinaritatea a fost acceptată într-un prim timp mai repede de artişti, poeţi şi plasticieni, ca profesionişti ai sensibilităţii transgresive, decât de savanţi. Şi poate că acest ingredient spiritual explică, printre altele, succesul de care se bucură metodologia transdisciplinară în ţările Americii Latine, care împărtăşesc cu spaţiul cultural românesc un decalaj de mentalitate în raport cu rigorismul ştiinţific occidental pândit de reducţionism.

Tocmai această postură de intermediar între două formae mentis aparent opuse, dar de fapt complementare, l-a calificat pe Basarab Nicolescu să conducă un important program de apropiere între ştiinţă şi spiritualitate, finanţat de fundaţia americană Templeton şi experimentat în România în ultimii ani. E sigur că transdisciplinaritatea, prin conceptele paradoxale şi logica nouă, ternară pe care le avansează, rămâne o provocare (fertilă) şi pentru ştiinţifici, şi pentru teologi, şi pentru universitari, şi pentru culturali. Dar succesul de care termenul transdisciplinaritate se bucură pe plan mondial – chiar dacă uneori el e confundat cu interdisciplinaritatea sau cu pluridisciplinaritatea – în domenii de mare interes precum ecologia şi mai ales educaţia demonstrează că există o deschidere practică şi un orizont axiologic de aşteptare pentru tezele transdisciplinarităţii.

Scriam la început că destinul lui Basarab Nicolescu se identifică cu cel al transdisciplinarităţii. Există în carte un întreg capitol dedicat întâlnirilor faste şi admirabile cu oameni care i-au marcat evoluţia. Basarab Nicolescu are vocaţia prieteniei şi paginile dedicate lui Edgar Morin, Michel Camus, Lima de Freitas, Rene Berger, dar şi lui Andrei Şerban, Vintilă Horia, L.M. Arcade, Horia Stamatu şi mulţi alţii sunt pagini generoase şi emoţionante. Venind din orizonturi diferite, o întreagă pleiadă de spirite strălucite a contribuit prin entuziasm şi încredere la ridicarea eşafodajului impresionant şi controversat, deci viu, al transdisciplinarităţii.

L-am cunoscut pe Basarab Nicolescu în 1995, la Paris. Mi-a pus în mână cărţi esenţiale şi mi-a vorbit despre transdisciplinaritate. Pentru mine a fost o întâlnire fastă şi admirabilă. //