Pe aceeași temă
Romancierul Andrei Cornea revine cu o nouă carte provocatoare de ficțiune – Amintiri din epoca lui Bibi. O post-utopie. Am ținut să marchez, lângă numele celui care ne-a oferit acest nou volum, calitatea domniei sale de „romancier“ fiindcă, în cazul domnului Cornea, avem de-a face cu una dintre spectaculoasele și (nu numai pentru mine) foarte plăcutele reinventări ca autor. Când, în 2015, a publicat cartea de ficțiune despre Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia, Andrei Cornea era un filosof (dublat de un redutabil publicist – unul dintre condeiele redutabile, în sensul lucidității, al viziunii și al eticii la purtător, pe care le avem) care debuta în roman. Apoi, peste doi ani, publica un al doilea roman (Lanțul de aur). După alți doi ani, iată, pe al treilea.
Trei romane – cu teme diferite, dar cu un sound auctorial unitar – care ne dau multe detalii îndestulătoare cu privire la tipul de literatură pe care îl face Andrei Cornea. Între acestea: o intertextualitate puternică; o plăcere aparte de a povesti și de a construi tensiune și provocare; referințe masive și reverențe culturale evidente (nu numai, dar preponderent în direcția istoriei religiilor și a istoriei filosofiei); câteva teme care revin obsedant în compoziția celor trei cărți de ficțiune și care dau o materie de reflecție semnificativă – libertate, dictatură, memorie sau cum trec cărțile în viață. „Până la urmă, acesta este destinul cuvântului: să treacă în faptă. Cât de mare este responsabilitatea autorului cuvântului pentru faptele viitorimii? Nu știu să spun exact. Și, pentru că nu știu, practic această mică lașitate – ficțiunea, lăsând lucrurile să se dezvolte aproape de la sine. Mai departe, n-am o soluție“, spune Andrei Cornea, cu un mic alint atunci când alege să folosească formula „mică lașitate“, în legătură cu opțiunea sa de a publica în registrul ficțional.
În privința reverenței culturale pe care o face d-l Cornea în cel mai recent roman al său, numele lui George Orwell este cel care iese primul în evidență. Bibi – personajul care dă numele epocii la care face trimitere cartea – este formula populară cu care era desemnat faimosul Big Brother din 1984. Admirația lui Andrei Cornea pentru opera lui George Orwell este binecunoscută (domnia sa predă și un curs universitar despre „utopii & distopii“), iar în această carte ea capătă o formă cu totul memorabilă. Însuși subtitlul cărții – O post-utopie – poate fi citit în această cheie: că avem de-a face cu ceva care vine după utopia din Orwell. După utopia lui George Orwell, dar și din utopia pe care acesta o dezvoltă în 1984 – căci structura cărții este construită plecând de la un fragment din faimoasa carte a scriitorului britanic (pe numele său real Eric Arthur Blair).
Așadar, Amintiri din epoca lui Bibi se întemeiază, parțial și solid, în lumea orwelliană descrisă în 1984, dar dezvoltarea cărții este una autonomă, surprinzătoare adesea și cu o remarcabilă acoperire a prezentului, ca orizont tematic. De altfel, deși vorbesc despre timpuri îndepărtate (așa cum este cazul cu primele două romane) sau despre ceva care e subsumat marii teme a utopiilor, cărțile lui Andrei Cornea au o foarte puternică ancoră pentru ceea ce e acum, pentru ceea ce se întâmplă acum și pentru ceea ce s-ar putea întâmpla. Pe undeva, această aderență la prezent care e recurentă în romanele lui Andrei Cornea este inevitabilă, de vreme ce libertatea și formulele și formele care i se opun acesteia reprezintă tema de neevitat a acestor cărți; pe de altă parte, modul în care ne vorbesc despre prezent operele de ficțiune ale domnului Cornea este distinct, substanțial și (uneori) îngrijorător; există o pedagogie implicită a lor, sunt texte „cu avertizor“.
Fără a ceda în vreun fel tentației de a descrie (nici măcar pe scurt, darămite în detaliu; ceea ce e egal și cu o invitație pentru potențialii cititori de a descoperi ei înșiși un mic număr de magie literară) cum este rescris George Orwell în această carte, este, cred, de insistat puțin asupra câtorva elemente care dau seama despre dimensiunea, subtil lucrată, a actualității acestei cărți. Ea derivă, de altfel, din reperele și din deschiderile pe care le pune în joc tocmai post-utopia de față. Să detaliez: în coordonatele acestei cărți, Bibi (alias BB sau Big Brother) revine, spectaculos, în fruntea țării pe care o condusese cu mână de fier până în momentul în care o Revoluție reușește să îl îndepărteze de la putere. O face, după un traseu complicat de recuperare a puterii, preluând – ca în karate – forța loviturii adversarului în beneficiu propriu: după ce, într-o primă fază, suntem lăsați să credem că este aproape să piardă competiția electorală la care participă după regulile democratice, pentru că memoria crudă cu privire la realitatea primului său regim pare să se impună în urma publicării unei cărți care cunoaște un succes de public ieșit din comun, Bibi obține victoria politică în cele din urmă, în chip decisiv prin caricaturizarea memoriei și prin stigmatizarea celui care (Winston Smith pe numele său – vă sună cunoscut, nu-i așa?) se încăpățânează să creadă în virtuțile salvatoare ale vieții trăite în adevăr.
Nu e o lovitură de stat ceea ce face Bibi la revenirea în fruntea țării sale – dimpotrivă, o face în urma alegerilor, iar „alegerile au fost considerate de toți observatorii, naționali și străini, drept cele mai democratice de la acea revoluție“. Urmarea – unde sunt incluse dedesubturile teribile ale poveștii care au dus la stigmatizarea celui care a crezut că poate lupta cu armele memoriei și adevărului împotriva dorinței de revanșă și a puterii teribile a celor ce construiseră un sistem dictatorial, precum și coordonatele noului regim Bibi - este rezumată în scena de la finalul cărții, cea a ultimei întâlniri dintre Julia (și acest nume vă sună cunoscut, nu-i așa?) și O’Brien, personaj cu trecut funest în regimul prim al lui BB și posesor al unei cunoașteri extrem de cinice și de detaliate a acestuia. Iată, după (re)venirea la putere a unui dictator, cum ar urma să arate „lumea nouă“: „am învățat lecția – teroarea, violența, austeritatea maximă, guvernarea prin ordin nu mai sunt posibile în zilele noastre. Oamenii pot și trebuie să fie altfel conduși – prin metode soft. Trebuie făcuți să aleagă singuri, ca în joacă și cu plăcere, ceea ce am stabilit în prealabil că-i necesar și bine pentru ei. Avem deja instrumentele sociologice și psihologice necesare pentru a calcula și a afla aceste dorințe și a le influența. Le vom perfecționa în continuare. În viitor oamenii își vor alege chipurile spontan distracțiile, mâncarea preferată, profesia, poate chiar partenerul de viață, dar în fapt vor fi subtil dirijați de noi, spre profitul tuturor. Pe de o parte, democrația controlată din umbră e un instrument cât se poate de util pentru privarea oamenilor de unele libertăți nenecesare, care de fapt nu pot decât să le facă rău – mă refer la majoritatea oamenilor. Pe de altă parte, știința ne oferă astăzi niște posibilități de înțelegere a psihicului omenesc, la care înainte nici nu puteam visa. Ar fi o nebunie să nu o folosim. Dacă n-o facem noi, oricum o vor face alții. Ca să înțelegem asta, a trebuit ca toți să ne maturizăm. Dar, repet, esențial e că am renunțat la metodele dure de odinioară. Uite, acum ne-am impus prin alegeri declarate libere chiar și de adversarii noștri, nu cu forța”.
Opost-utopie, așadar, care se nutrește dintr-o utopie deja omologată de istorie și care ni se poate întâmpla oricând, fiindcă, tot mai multe, condițiile pentru ca aceasta să fie pusă în act par că sunt deja aliniate. Cu aproape doi ani în urmă, în interiorul unui dialog pe care l-am avut cu d-l Cornea, l-am întrebat la un moment dat ce face, ce are în intenție să facă/să provoace prin intermediul literaturii pe care o scrie. Mi-a răspuns așa – și acest răspuns e cum nu se poate mai adecvat și în raport cu cea mai recentă carte a sa de literatură: „Ca orice scriitor, îmi face plăcere (am şi eu vanităţile mele), când un cititor îmi scrie pe Facebook că a citit ce scriu şi că i-a plăcut foarte mult. Sper să existe cât mai mulţi şi, într-un fel, un anume public care să conştientizeze problemele pe care eu le cred importante. Am enunţat în dialogul nostru câteva dintre ele; mai sunt şi altele, incluse în literatura pe care o fac. Altminteri, ce facem? Asistăm neputincioşi? Stăm şi ne uităm cum lumea se fragmentează şi se dezintegrează, şi nu facem nimic? Poate nu atât lumea, cât valorile în care credem se dezintegrează... Şi atunci? Sigur, există mijloace administrative, deşi ele nu sunt prea bine folosite la noi: școleşte-i mai bine pe copii, fă manuale bune (dar nu de sport!), ş.a.m.d. Dar avem şi noi, cei care scriem, o responsabilitate. Şi sunt cât se poate de serios în raport cu această responsabilitate“. //
