Pe aceeași temă
Pe 29 octombrie 2024, cea mai importantă știre pe toate canalele TV din lume erau inundațiile catastrofale din Valencia (Spania). Trei săptămâni, televiziunile din lumea întreagă au făcut reportaje extinse despre dezastrul fără precedent în istoria contemporană a Spaniei, bilanțul uman fiind de 232 de morți și 3 dispăruți, iar pagubele materiale evaluate la aproximativ 10,7 miliarde de euro.
Știrea m-a interesat în mod special, deoarece sărbătorile de sfârșit de an 2024 erau deja programate în acest oraș spaniol. Ca tot românul – hotărât – atât biletele de avion, cât și hotelul au fost cumpărate la prețuri ce nu permiteau nici schimbarea datelor, nici rambursarea. Adoptând stoicismul, m-am pregătit pentru o vacanță în care simpla mea prezență urma să fie nu despre relaxare și celebrarea unui an de altfel reușit, ci despre darea unei mâini de ajutor unei economii locale care cu siguranță avea nevoie de mici investitori ocazionali.
Am aterizat în Valencia pe 24 decembrie seara, iar primele informații despre starea lucrurilor ni le-a dat șoferul de taxi. Într-un amestec de engleză, spaniolă și franceză, am aflat că siturile inundațiilor nu se află în oraș, ci la periferii, în comunele limitrofe înghițite de oraș, care din sate agrare au devenit suburbii betonate. Valencia a cunoscut dintotdeauna inundații spectaculoase. Din secolul al XIV-lea și până în prezent, râul Turia, care traversa orașul, a ieșit de nenumărate ori din matcă. În 1957, un episod asemănător a lăsat în urmă 81 de morți. Răspunsul guvernului spaniol de atunci – guvern aservit generalului Franco – a fost găsirea unei soluții de deviere a râului, la trei kilometri sud față de cursul natural. Între 1964 și 1973, un canal de o lungime de 12 kilometri și o lățime de 175 metri a fost construit, cu o capacitate de 5.000 metri cubi de apă pe secundă. Proiectul, intitulat Planul Sud, includea și un proiect de dezvoltare urbană. Planul Sud însă n-a făcut altceva decât să mute problema inundațiilor din centrul orașului spre sudul urbei, care a continuat să se dezvolte și să încaseze, episodic, furia naturii. În 2008, un proiect în valoare de 200 de milioane de euro a fost conceput cu scopul de a rezolva problemele hidraulice din sudul orașului. Unsprezece ani mai târziu, o foarte mică parte a proiectului fusese implementată, astfel că inundațiile din septembrie 2019 au făcut alte șase victime. În urma alegerilor regionale din mai 2023, noul guvern regional a renunțat la proiect, considerându-l „cheltuieli inutile”.
Faptul că politicienii au considerat că datele istorice și științifice pot fi ignorate, e o atitudine de o aroganță demnă de un oraș cu o catedrală monumentală, între zidurile căreia se ascund adevărate comori ale creștinismului. Mâna și antebrațul stâng ale Sfântului Vincențiu de Sarragossa – sfânt celebrat atât de catolici, cât și de ortodocși – se află expuse în catedrală. Față în față cu relicvariul se află o statuie a Sfintei Maria cu pruncul (Virgen del Coro), realizată în secolul al XV-lea, în alabastru, care primește de secole rugăciunile femeilor însărcinate care se roagă pentru o naștere ușoară, făcând mai apoi turul catedralei de nouă ori, o dată pentru fiecare lună de sarcină.
Dar dacă valencienii se simt la adăpost, e pentru că aici se găsește o capelă construită special pentru a proteja potirul din care ar fi băut Iisus la ultima cină, înconjurat de apostoli. Sfântul Graal din Valencia este o cupă din secolul întâi, modelată în agat, o rocă vulcanică folosită ca piatră semiprețioasă. În 2006, Papa Benedict al XVI-lea l-a declarat cel mai important potir al Creștinătății. Dar nimic din aceste daruri sfinte cu care e înzestrat orașul nu l-a salvat de furia naturii.
Valencia, oraș turistic cu un impresionant litoral, este un puternic centru cultural. Palatul Artelor Regina Sofia, realizat după proiectele arhitectului Santiago Calatrava, găzduiește cea mai frumoasă sală modernă de operă, cu o acustică unică în lume, sunetul glisând pe suprafețe ornate cu plăcuțe din ceramică, o altă specialitate locală.
Muzeul Național al Ceramicii se află într-un palat care poartă numele unei celebre familii aristocrate locale: Marchizul de Dos Aguas. Aici au loc expoziții temporare, care pun în evidență măiestria artizanilor locali. Așa l-am cunoscut pe Vicente Gracia, artizan bijutier local, care a expus până de curând (25 ianuarie) o serie de coliere, brățări și inele bătute în pietre prețioase și semiprețioase. Expoziția a cuprins o serie de 65 de piese unice, un amestec de Art Nouveau și Orient. Dincolo de culorile și formele prețioase, ochiul spectatorului era atras de etichetele explicative – toate scrise de mână, cu o caligrafie de o bogăție vizuală inedită. Ieșind din expoziție, mi-au rămas pe retină acele litere amplu desenate. Mâna care le scrisese – aceeași ca aceea care sculptase metalele și bătuse pietrele prețioase – părea o mână de alchimist, capabil să facă literele și cuvintele să danseze, să iasă de pe hârtie și să plutească în aer.
Pentru că mai mult de ceea ce văzusem n-am găsit despre artist, am apelat la internet. Imediat un magazin virtual mi s-a deschis. Aceeași bogăție de culori și forme, dar de data aceasta cu un preț atașat. Unele piese aveau mențiunea preț la cerere, ceea ce indica evident sume cu trei sau patru zerouri.
Nu port bijuterii. Port câteva accesorii din aur, printre care și verigheta. N-am intrat niciodată într-un magazin cu bijuterii și niciodată nu mi-am dorit asemenea lucruri. Pentru mine, bijuteriile sunt acele foarte prețioase accesorii, care, pe lângă metale și pietre prețioase, au o istorie care face parte din marea Istorie. Bijuteriile sunt ceea ce poartă regii și reginele.
Din stradă, magazinul lui Vicente Gracia părea modest: o poartă și două mici ferestre în dreapta și în stânga. Am sunat la ușă și un om înalt, cu păr alb, mi-a deschis. Felul în care era îmbrăcat trimitea la eleganța anilor '20 de acum o sută de ani. I-am spus că am vizitat expoziția și apoi site-ul. N-am îndrăznit să-i spun altceva. N-am îndrăznit să-i spun că n-am venit să cumpăr, dar că tare mult aș vrea sa-i văd magazinul și să-i știu povestea. Mi-a deschis ușa și m-a invitat înăuntru. Când ușa s-a închis în urma mea, m-am trezit într-o cămăruță îngustă. Un coridor strâmt era încadrat de patru vitrine modeste. Le-am privit cu interes, ca și cum aș căuta ceva. Domnul Gracia a deschis cu cheia una dintre ele și mi-a pus în mână, unul câte unul, obiectele. I-am spus că aș vrea să văd altceva, arătându-i fotografia unui colier cu cinci păsări și patru pietre sculptate cu cuvinte în arabă. Coridorul era barat de o cortină neagră și grea, pe care domnul Gracia a dat-o la o parte, cerându-mi să-l urmez. Dincolo de cortină, scări din lemn, în spirală, duceau la etaj. Pe pereți, fotografii și obiecte cuceriseră deja fiecare centimetru de spațiu liber. În aer plutea un nor de tămâie și o voce citea versuri cu o rimă stranie. Ajunși la etaj, în fața mea s-a deschis un spațiu enorm, imposibil de ghicit de jos. Vitrine pline cu cărți și bijuterii reflectau lumina în mii de fascicule colorate. În mijloc, o masă din lemn masiv ce pare să fi ajuns acolo după ce și-a început viața cândva în Evul Mediu. Sub birou, un covor persan mic, plin de monede – cu siguranță un obicei oriental menit să aducă bunăstare.
Domnul Gracia e fascinat de poveștile legate de Drumul Mătăsii, când bogății nemaivăzute veneau din Orient spre Europe, purtate în spinare de cămile. E fascinat de Orientul luminat care a creat palate de lumină și vegetație, povești despre frumos declinate în culori și arome care te cheamă. „Cine vă cumpără bijuteriile? Care este profilul tip al clientului dumneavoastră?”, am îndrăznit să-l întreb după minute lungi de contemplare. „Clienții mei sunt oameni care n-au cumpărat niciodată bijuterii”, mi-a răspuns cu multă generozitate. „Oamenii care intră aici cumpără în primul rând povești.”
Povestea mea se numește Drumul Mătăsii, un colier inspirat de poemul persan Conferința Păsărilor al poetului sufi Attar. Nu conține nici pietre prețioase și nici semiprețioase. Mărgelele sunt din sticlă, cele cinci păsări sunt din argint, iar cele patru inscripții sunt sculptate în pietre culese în deșert, polisate de vânturile milenare și gravate de artizani locali aflați de-a lungul acestei prime artere de schimb est-vest, când oamenii se respectau și îmi povesteau cultura și credințele religioase prin intermediul a ceea ce erau capabili să creeze – nu să distrugă.
După ce-i face pe ceilalți să viseze, domnul Gracia are și el un vis – acela de a reuși să aibă o expoziție în Cordoba, între zidurile celebrei Mosquita (Marea Moschee din Cordoba construită în secolul al VIII-lea și devenită Catedrală Catolică în secolul al XIII-lea).
Mi-ar fi răspuns la multe întrebări dacă i le-aș fi pus. Dar am preferat să-l las acoperit de mister, ca pe un Faust modern, uitat de secole printre noi. //