Blazonul unei strazi bucurestene

La 30 de ani, Andreea Răsuceanu intrigă prin efervescenţa preocupărilor. Traducătoare, publicistă literară, trecând dezinvolt de la literatura română la cea străină, de la reportaje şi interviuri la eseuri şi fragmente de proză, ea ne surprinde acum (plăcut!) printr-un debut editorial matur şi neobişnuit. „Istorii“ ale străzilor bucureştene au mai apărut, desigur (v. Podul Mogoşoaiei, povestea unei străzi de Gh. Cruţescu sau O stradă oarecare din Bucureşti de Ioana Popescu şi Irina Nicolau), dar fără dimensiunea mitologică şi complexitatea narativă a celei de faţă.

Investigate „arheologic“, istoria străzii Mântuleasa şi geografia ei mitologizată din proza lui Mircea Eliade se reflectă una pe cealaltă, la nesfârşit. Chiar şi identitatea onomastică a locului stă sub semnul dublului, prin cele două „ctitorese“ ale bisericii târnosite în 1734: jupâneasa Maria, sora cupeţului Manta, şi jupâneasa Stanca, soţia acestuia. Care dintre ele e Mântuleasa, derivat feminin al unui nume ce trimite la haina monahală şi la mântuire? Un lucru e cert: atât istoria, cât şi literatura legată de această stradă stau sub semnul neobişnuitului şi al misterului, generând fascinaţie şi stârnind curiozitate. În privinţa nuvelei fantastice a lui Eliade, numai cine nu o ştie nu înţelege de ce. Iar „neobişnuitul“ şi „misterul“ istoriei ţin de existenţa celor ce au ridicat biserica. Pentru că era o raritate ca un locaş de cult să fie clădit de un negustor, fie el şi bogat, nu de un domn sau boier, dar şi mai rar era să fie târnosit de o femeie (ba chiar de două femei singure, una probabil nemăritată, alta văduvă!), cum reiese din pisania fondatoare. Pornind de la „subteranele“ unei istorii pline de lacune - pe care doar imaginaţia deductivă le poate umple - şi trimiţând mereu la fabulosul din Pe strada Mântuleasa, capitolele converg, pe firul cronologiei, spre un frumos eseu despre imaginarul caselor „mântulescene“ din Noaptea de Sânziene, Uniforme de general şi Incognito la Buchenwald.

Răsfăţul speculativ de aici are un corespondent doar în intro-ul volumului, cu reveria de epocă despre viaţa celor două Mântulese „aşa cum a fost“. Autoarea nu caută, asemeni eroilor lui Eliade, semne ce trimit către lumea de dincolo, ci indicii concrete către lumea scufundată a trecutului istoric, pornind nu de la subteranele caselor bătrâne, ci de la zidurile bisericii supravieţuitoare. Doctorandă în cadrul Centrului pentru Studiul Imaginii (condus de Sorin Alexandrescu), Andreea Răsuceanu a fost sprijinită în demersul ei de Fundaţia Pro Patrimonio (care a iniţiat în 2009 un proiect de salvare a străzii Mântuleasa). A studiat la Arhivele Naţionale, consultând diferite fonduri manuscrise, tehnice sau catagrafice, urbanistice şi mănăstireşti din ultimele două secole şi jumătate. A analizat meticulos picturile şi simbolistica iconografică din Biserica Mântuleasa, comparându-le cu reprezentări similare de la alte biserici din Bucureşti, Argeş şi Vâlcea (posibil loc de origine al Manţilor), a stat de vorbă cu istorici şi cu locatari şi a defrişat mai tot ce s-a scris semnificativ despre această zonă a Capitalei, de la Ionnescu-Gion, E. Hagi-Mosco, D. Pappasoglu, N. Iorga, C.C. Giurescu până la Constanţa Ghiţulescu, Ştefan Lemny, Adrian Majuru sau Adriana Scripcaru, de la mărturiile călătorilor străini prin Ţările Române la istoriile orale recente, deschizându-şi demersul spre istoria artei, a imaginarului sau a instituţiilor, consultând vechile coduri de legi şi apelând la descoperirile istorico-muzeografice mai noi.

Impresionantă e minuţia reconstituirii documentare, de la cutumele vieţii sociale (insight-urile despre condiţia premodernă a văduvelor sau despre „amenajarea“ raporturilor cu moartea) până la elemente de vestimentaţie.

De la un tânăr literat te aştepţi de regulă la abordări eseistice, nu la un aşa demers scormonitor şi riguros, propriu mai curând istoricilor de meserie. În fapt, eseista îşi asumă discret-persuasiv rolul de secondant al cercetătoarei, imaginând fastuoase scenarii de epocă şi atmosferă, atunci când informaţiile lipsesc (şi, pentru secolul al XVIII-lea, lipsesc adesea!), iar ipotezele despre familia Manta rămân doar… ipoteze. Când şi de ce a murit cinstitul hagiu şi cupeţ dispărut deja la data târnosirii? Cum şi-au dus vieţile înainte şi după moartea lui cele două Mântulese? Şi ce raporturi existau între ele, din moment ce sora pare a avea un ascendent asupra văduvei, în pofida cutumelor testamentare ale vremii? Cu discernământ critic, autoarea separă mistificările de verosimil prin confruntarea probelor şi contextualizări oportune, iar misterul nu e spulberat, ci amplificat cu mijloacele „hiperrealiste“ ale istoriei vieţii private…

În rândul numeroaselor volume despre vechiul Bucureşti, cartea îşi impune personalitatea prin coerenţa sa „de blazon“.

Alegerea drept eroine principale a „Mântuleselor“ nu vădeşte neapărat o agendă feministă a Andreei Răsuceanu, ci solidaritatea ei afectivă cu două self made women autohtone, învingătoare în lupta cu timpul, cu o istorie vitregă şi cu amnezia colectivă: „Fărâmă, spirit benefic al locului, (...) i-ar urmări probabil din umbra duzilor în floare pe Iane şi Bratu, pictorii Bisericii Mântuleasa. (...) de pe fresca ce prinde viaţă sub pensulele celor doi, Mântulesele zâmbesc enigmatic, înveşmântate în anterie ţesute cu serasâr, asemenea celor domneşti. Ochii lor ascund tristeţea morţii apropiate a Manticăi şi caută, peste veacuri, privirea celui intrat să se închine în biserica ridicată «din temelie» de două femei curajoase, care au răzbit în lumea potrivnică a secolului al XVIII-lea românesc, izbutind să ajungă, astăzi, la întâlnirea cu cititorul acestei cărţi, căruia îi lăsaseră, pe zidurile de la Biserica Mântuleasa, semnele călăuzitoare“.

Volumul este şi o densă istorie edilitară a „mahalalei“, devenită Centru, a vânzărilor de proprietăţi şi terenuri, a construcţiilor şi demolărilor de case, cu „grijile“ şi disputele aferente, a arhitecturii şi ambientului, mergând de la chiţimiile premoderne ascunse între vaste vii şi livezi până la clădirile cubiste interbelice şi „plombele“ ultramoderne de azi. Relevantă e şi diagrama profesiunilor de-a lungul timpului, ca şi evoluţia componenţei etnice. În secolul XIX, frapează prezenţa masivă a armenilor, alături de românii majoritari (mulţi – persoane cu stare şi poziţie socială) în această zonă de trecere din cartierul evreiesc Dudeşti în cel armenesc din Podul Târgului de Afară (actuala Cale a Moşilor). Navetei trecut-prezent îi corespunde cea dintre istoria factuală şi imaginaţie, cu incursiuni în biografiile locatarilor: boieri, negustori, oameni de stat şi de cultură, „apropitari“ uitaţi, dar şi supravieţuitori precum arhitecta Marina Echeriu, distinsă gazdă şi interlocutoare a autoarei.

Pe Mântuleasa au locuit unchiul lui Heliade Rădulescu, un fost şef al Siguranţei (Romulus Voinescu), fraţii Moscu (artişti, fii ai scriitoarei Constanţa Marino-Moscu), Edith Silbermann (traducătoare a lui Eliade) şi Mircea Vulcănescu. Aici, demonstrează Andreea Răsuceanu, a fost plănuită insurecţia armată din 23 august 1944. Şi tot de aici pornesc fire spre străzi conexe ca Radu Calomfirescu (fostă Băltăreţu) ce leagă decadenta familie Calomfir din Uniforme de general cu un personaj real din Scrisorile lui Ion Ghica: pitorescul „Băltăreţu“, al cărui nume real a căzut de mult în uitare. Povestea acestui apropiat al lui vodă Mavrogheni prilejuieşte o simpatică „lecţie“ despre zădărnicia măririlor politice. Iar povestea lui Băltăreţu, paginile despre metamorfozele arhitectonice ale zonei şi analizele prozelor lui Eliade sunt deopotrivă riguroase şi fermecătoare, scrise cu maliţie ceremonioasă şi răsfăţ boieros. Autoarea conferă zonei aura necesară fără a cădea în contrafacere literaturizantă, căci planurile sunt mereu separate. Dincolo de unele pagini trenante / irelevante, obiecţiile care i-ar putea fi aduse sunt minime: Figuri de armeni din România de Bogdan Căuş a apărut la Editura Ararat, nu la Editura Academiei; Eliade nu e o „natură solară şi iremediabil optimistă“, ci ambivalentă, în egală măsură melancolică şi nostalgică etc.

Cele două Mântulese e o carte de identitate a Andreei Răsuceanu, dar şi a zonei pe care o monografiază prob, împletind meşteşugit firele „pozitive“ ale istoriei sociale cu cele „inefabile“ ale artei, imaginaţiei şi mitului. //

// ANDREEA RĂSUCEANU
// Cele două Mântulese
// Editura Vremea
// Colecţia Planeta
     Bucureşti
// Bucureşti, 2009