Pe aceeași temă
Ceea ce nu înseamnă că nu sunt bune, că sunt mai puțin interesante. Azi, câteva exemple – exclusiv autoare & autori români!
POEZIE
Modern-postmodern cu moderație
Traian Popescu nu scrie – poate că e mai bine să spunem nu se scrie (căci versurile sale sunt, multe, despre sine) – șocant, la modă, la zi, isterizant-provocator. Nu e exotic, nu vrea să producă impresie cu orice preț, nu ține să facă revoluție & reformă prin versurile sale. Nu merge cu lirica pe care o practică nici la celălalt pol – pentru că poetul Traian Popescu nu e chiar un pudic și niciun purtător încăpățânat de timiditate. „Să notăm, pentru început, o sensibilitate care transcrie bucuria de a trăi clipa, de a nu masca Fericirea, care există. Dar să mai notăm şi momentele de cruzime, de teroare, de sancţionare a Eului poetic, de hărţuire a partiturii lirice, de agresiune (la ce bun liniştea domestică?). Iată că putem descoperi deopotrivă un poet modern şi postmodern. Un „prozator” care ne propune o desfăşurare romanescă a istoriei sale personale: „un jurnal liric, cu vibraţii tulburătoare”, spunea / scria regretatul mare critic literar Cornel Ungureanu despre „Vânătorul de clipe albastre” (ce titlu inspirat!), volumul de debut (Editura Brumar) al acestui autor care vine spre poezie la o vârstă mai degrabă înaintată, așezată. Un volum care, apropo, nu îi face dlui Ungureanu și sunt convins că nici altora impresia că ar fi unul „de debut”. În realitate e chiar așa și e urmat de un altul care continuă o linie lirică evident rafinată și ascendentă. A celui care scrie (și) așa: „Sunt vânătorul clipei albastre./ Pasărea Rock / Cu mâinile goale / O-nfrunt / De coarne o țin / Însă în pumni / Rămâne vânarea de vânt”.
Direct și tandru
Adrian Zăinescu este, literar, o prezență publică discretă și tonică. Prin comparație cu puzderia de mari purtători de egouri (nu neapărat încărcate cultural; multe dintre ele, mai degrabă închipuite și jalnice în fond), poate că e o prezență mult prea discretă. Însă, poetic, mâna sa e sigură, curajul de a vorbi despre frumusețea lumii, despre vulnerabilitate, despre timp, moarte, iubire, durere, tandrețe, salvare, speranță, delicatețe și despre multe altele din acest „coș” esențial, acest curaj e, cum se zice, la purtător. Și produce o poezie aparte, proaspătă – care vine în chip firesc spre cel sau spre cea care are o deschidere, la rândul ei specială, pentru ceea ce e poezie, pentru ceea ce e, chiar mai mult decât simpla poezie, cunoașterea poetică. Un exemplu: Hartă – „Pe harta foarte bine întinsă / a trupului tău / sunt încă zone neexplorate. / Pielea pe care / au fost trasate / toate aceste tărâmuri / de vis / este atât de tânără, / încât miroase a muguri amari. / Și, ca la orice început, / toate drumurile tale / converg către un singur punct, / ca o Romă a trupului tău / încă necucerit / de barbari”. Versuri de acest fel – și de această calitate –, multe poeme întregi, de fapt, sunt numeroase în volumul „Des Făcătorul de minuni” (Editura Libertatea, Panciova, Serbia), cea mai recentă a acestui poet care ar merita o atenție mai mare din partea criticii literare și, deopotrivă, din partea cititorilor și care are un potențial remarcabil de a urca – sau de a coborî, în sensul accesului la lumi mai profunde – multe alte trepte.
MEMORIE
Preoți, călugări și călugărițe de rit greco-catolic
Continuă, și este întru totul admirabil, efortul de a pune și pe hârtie imensa și foarte prețioasa arhivă de istorie orală de la Fundația Academia Civică. Volumul cu nr. 48 al acestei impresionante suite este intitulat „Credință, rezistență și memorie. Viaţă consacrată în perioada comunistă. Destine de preoţi, călugări şi călugăriţe de rit greco-catolic” (editor și aparat critic: Andrea Dobeș) închide o buclă importantă – și anume e volumul al patrulea, și ultimul, din extraordinarul Fond Aurora Sasu / Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet. Sunt adunate aici mărturiile a 3 episcopi consacrați în clandestinitate, a 15 preoți, 5 preoți-călugări, 2 călugărițe din Congregația Maicii Domnului, precum și a mai multor preotese și credincioși laici, aparținând Bisericii Greco-Catolice. Andrea Dobeș notează în marginea acestui foarte puternic document de memorie: „Vocile reunite în acest volum conturează o lume în care credința nu a fost doar o opțiune spirituală, ci o formă de identitate și, adesea, un act de curaj. Într-un context marcat de persecuție, marginalizare și control ideologic, viața consacrată a fost supusă unor încercări radicale: interzicerea ordinelor religioase, arestări, detenție, supraveghere permanentă și constrângeri menite să destrame vocațiile”. Precedentele trei volume au fost publicate în anul 2022 (volumul de deschidere) și 2023 (două volume) – toate patru, la Editura Fundației Academia Civică.
Copii pe Bărăgan
„În general, copiii au anumite amintiri, au anumite perioade care rămân întipărite foarte bine în minte și în general sunt cele urâte, cele rele, cele tragice. Cele frumoase se șterg, dar cele traumatizante categoric niciodată. În mintea copilului rămâne bine, bine, bine înșurubat necazul. Cred că așa mi-au rămas și mie întipărite în minte absolut fiecare oră, fiecare clipă, chiar dacă am fost un copil mic. Cinci anișori este o vârstă foarte fragedă, dar știu exact noaptea, știu când m-am trezit, în bătăile din ușă și când au intrat cei trei. Închid ochii și văd soldatul cu arma. Și, copil fiind,
nu știu de ce am vrut, dar am vrut să ies în curte. În curtea casei am avut un dud și am vrut să ies, să mănânc, noaptea, la ora trei, dude. De ce, nu știu. Și niciodată nu voi uita arma militarului pusă de-a curmezișul ușii și spunându-mi că nu am voie să ies afară...” – Cornelia Maria Fiat, autoarea uneia dintre cele 27 de mărturii ale copiilor care și-au urmat părinții (unii, chiar și bunicii) în teribila deportare din Bărăgan în ziua de „Rusaliile negre” din iunie 1951. Volumul în care sunt incluse / transcrise aceste mărturii teribile este intitulat „Închiși sub cerul liber. Mărturii ale copiilor deportați în Bărăgan” și e publicat – desigur – tot la Editura Fundației Academia Civică (editor: Teodor Hossu-Longin) și reprezintă, în suita de istorie orală publicată sub această siglă, tomul cu numărul 49. O carte, între altele, și extraordinar de emoționantă.
CRITICĂ
Omenesc, mai mult omenesc
Dana Pârvan – „Pe cărările omenescului” (Editura Litera). O carte – care propune o „lectură a umanului” – parcă prea ușor trecută cu vederea în spațiul cultural de la noi. Punctul de pornire al argumentului – elegant și fastuos derulat de Dana Pârvan: „Întotdeauna au existat și continuă să existe și scriitori a căror literatură este scrisă cu ferestrele larg deschise înspre om. Așa că acest volum încearcă să extragă din literatură câteva dintre posibilitățile pe care omul încă le are la îndemână pentru a salva umanul, mutilat de fel și fel de excese și agresiuni, pentru a fi în răspăr cu lumea tot mai beteagă din cauza excesului de tehnologizare, a violenței, a materialismului, a raționalității tehnice, a narcisismului”. Și: „Această salvare presupune mai ales conștientizare, luciditate, înțelegere, echilibru, posibilitatea de a depăși aparențele, iluziile, de a găsi acele repere ale realității lăuntrice sau exterioare care să permită stăpânire de sine, detașare, defensivă și posibilitatea de a schimba propria lume ori o mică parte din lumea cea mare”. Dana Pârvan oferă câteva zeci de studii de caz pentru a-și face, așadar, cât mai limpede, clar-cristal (aș spune, după lectura cărții), ideea directoare. Sunt, pe de o parte, mai ales nume dintre cele mai mari ale lumii literare internaționale și, pe de altă parte, o seamă de nume importante ale literaturii române de azi. Nume a căror literatură – citită, desigur! – invită la „deschiderea către formele infinite ale vieții și inaderența la agresivitatea vulgară”.
Călătoare în timp și literatură
Adina Dinițoiu – semnătură puternică și rafinată din critica literară de la noi a ultimelor decenii – ne propune o seamă de „scene din proza postcomunistă” sub titlul „Nu suntem oamenii aceleiași epoci” (cartea e foarte proaspătă, publicată la Editura Eikon). O premisă pentru acest evantai tematic extrem de interesant (și ca decupaj, și ca diversitate), în formularea autoarei cărții: „Putem vorbi, iată, de mai bine de treizeci de ani de literatură postcomunistă care se străduiește să prindă trenul capitalismului, spre a înregistra – în acești din urmă ani pandemici și de război – eșecul capitalismului târziu. Tranziția spre capitalism e laitmotivul primului deceniu de postcomunism românesc. Un tren în care se urcă și se coboară, haotic, amestecat. În această lume confuză, romancierul observă cel mai bine faliile, discontinuitățile, anacronismele unei societăți – prin personajele sale, altfel spus prin destinele individuale”. Și, tot în descrierea dnei Dinițoiu, o încărcare cu argumente a temei: „Eseul de față își propune – prin studiile de caz particulare (sunt analizate o serie de romane importante ale perioadei) – să ofere o imagine de ansamblu asupra peisajului literar postdecembrist. Îmi doresc, în acest volum, ca – purtând amprenta biografiei mele și a lecturilor mele – să iau locul unui călător în timp și literatură, într-o aventură pe cont propriu în care sper să mă însoțiți”. O carte care, credem, deschide – memorabil – o dezbatere importantă.
