Bogatele pierderi

„Uneori casele supraviețuiesc, chiar dacă au fost dărâmate, chiar dacă au murit, la fel cum un om drag supraviețuiește în cei care i-au fost apropiați. De obicei însă, casele sunt cele care rămân în picioare și după moartea noastră, sunt cele care poartă amintirea vieții, în timp ce oamenii trec dincolo de ele, ca apa.“ (Ioana Pârvulescu)

Fără să știe unul ce scriu ceilalți, 15 autori (Adriana Bittel, Ana Blandiana, Barbu Cio­culescu, Micaela Ghițescu, Gabriel Lii­cea­nu, Dan C. Mihăilescu, Andrei Pleșu, Ho­ria-Roman Patapievici, Ioa­na Pârvulescu, Monica Pi­l­lat, Radu Paraschivescu, An­toaneta Ralian, Gabriela Tabacu, Victor Ieronim Stoi­chiță și, ei da, Tania Radu) s-au regăsit într-o stranie armonie, interpretând, în gra­de mai mult sau mai pu­țin evidente de emoție, o partitură la prima vedere. Nu e prima culegere de tex­te memorialistice provocate editorial (ge­nul a devenit chiar o modă în ultimii ani), dar țintește un subiect cu potențial de im­plozie afectivă. În Casele vieților noastre s-au adunat mai ales texte ale pierderii, ale unei pierderi bogate, dacă se poate spune așa. Un fel de a trece și un fel de a rămâne se combină prin suprapunerea vie­ții cu locuirea, a casei cu omul, a omu­lui și a casei, deopotrivă, cu istoria. Con­crescențe benefice, desprinderi, rupturi, limanuri sau, dimpotrivă, contact coroziv cu conjuncturile, aceste amintiri recu­pe­rează o colecție de „cicatrici“ ale me­moriei personale și colective, înainte ca ele să se estompeze definitiv. E unul din­tre puținele reflexe corecte dobândite de vremurile noastre.

Mica arheologie intimă a fie­căruia scoate la iveală cel pu­țin o concluzie: casele, ori­cum ar fi ele, n-au nicio vi­nă. Făpturile lor tăcute, dar niciodată mute sunt chiar mai lipsite de apărare decât cei care le locuiesc. „Uneori casele supraviețuiesc, chiar dacă au fost dărâmate, chiar dacă au murit, la fel cum un om drag supraviețuiește în cei care i-au fost apropiați. De obicei însă, casele sunt cele care rămân în picioare și după moartea noastră, sunt cele care poartă amintirea vieții, în timp ce oa­menii trec dincolo de ele, ca apa“ - scrie Ioana Pârvulescu în prefața volumului, ea însăși o altă contribuție la temă.

Prefațatoarei i se datorează și criteriul du­pă care au fost așezate numele în sumar și cred că numai ea îl putea descoperi, ca pro­zatoare ingenioasă ce este: alfabetic, dar după prenume. E doar un amănunt, dar în­zestrat cu darul de a izbăvi pe toată lumea de democrația fatală a catalogului. La fel funcționează și ilustrația foto: unii dintre autori apar în fotografii de copil, alții în posturi de adolescent ori la prima tinerețe, după cum sunt și doi care po­zează acum. Totul, după cum înclină epica acestor exfolieri benevole.

Infinit mai discrete, aproape toate casele despre care e vorba în carte se bucură de un respect îndurerat. Nimeni nu s-a gân­dit, de pildă, să propună fotografia casei în ruină. Și, slavă Domnului, sunt destule ruine în aceste povești. Dimpotrivă, le ve­dem în momentele lor de glorie ori măcar sub bătrânețea demn-citadină a celor care au răzbit până azi.

Între cel mai tânăr (de fapt sunt doi de-o seamă) și cel mai vârstnic autor din Ca­sele vieților noastre este o diferență de 36 de ani. Îndeajuns ca amintirile să prin­dă și interbelicul atotpromițător și cons­tructiv, cu baluri, trăsuri și „Creditul ur­ban“ la îndemână, și, venind spre azi, mi­cimea victoriilor cu apă caldă numai cât rula Dallas-ul la televizor. Undeva (vezi Barbu Cioculescu) îl revezi pe Blaga cu o pisică să­rindu-i în brațe și zicând: „Parcă e o parcă“; alt­un­deva auzi „De-ai fi tu sal­cie la mal“ (la Radu Pa­raschivescu); în holul unei case din Cobălcescu (Mi­ca­ela Ghițescu) vezi des­chisă o masă pentru 24 de per­soane, iar în alt timp, me­ciul văzut în camera de zi presupunea căciulă și palton (Adriana Bit­tel). Într-o viață (a Antoanetei Ralian), curtea adăpostește cai, vietăți numite Em­pedocle (miel) și Epaminonda (iepure). În­tr-alta, o mamă își anunță bărbatul aflat pe front că i-a născut un băiețel (Gabriel Lii­ceanu). Ori poate că e medic (precum ma­ma lui Victor Ieronim Stoichiță) și, în­tr-o iarnă de pomină, iese la cumpărături direct pe geam, cu schiurile în picioare.

Bucureștiul domină autoritar, absorbit de zece perechi de ochi de copil, plus alte câ­teva de tineri, din mahalaua Giurgiului pâ­nă pe Caimatei (străduța „timidă“ de ca­re vorbesc și Adriana Bittel, și Horia-Ro­man Patapievici), pe Lister ori Turnescu. Com­pas deschis apoi spre Florica Bră­tie­nilor, Miorcanii lui Ion Pillat, revăzute de Mo­ni­ca Pillat cu părinții, în mai multe eta­pe - tulburătoare succesiune de fotograme ale dezintegrării. Extensie apoi spre Bra­șovul Ioanei Pârvulescu, în care strada Sf. Ioan se rebotezase Maiakovski, dar Karl May încă se citea în caractere gotice. Spre un Roman prosper, negustoresc al An­toa­netei Ralian. Câteva scurte flash-uri spre Cluj și lungi opriri la Comana, cu Ana Blandiana.

Se umblă, de altfel, puțin în această carte, pentru că spațiul se dilată mai ales pe dinăuntru (desfăcut ca un origami, spune V.I. Stoichiță). De-abia un drum dinspre Obor la Operă, pentru matineul cu Boe­ma, de care povestește tot Stoichiță, sau dimineți crude pe bicicletă spre balta Șin­drilița (Dan C. Mihăilescu). În rest, aven­turi de vacanță în perimetru restrâns (Tom Sawyer de București la Gabriela Ta­bacu, de pildă, ori incident incitant cu Ho­ria-Roman Patapievici copil și cu țigănci flo­rărese). La polul opus, „culoarea sin­gurătății copiilor care ies după-amiaza din casă“ (Gabriel Liiceanu) și care ajun­gea și la mine, zece ani mai târziu.

Singura mare excepție e Radu Pa­raschivescu, lămurit devreme că are vocație de călător (la trei ani se urcase singur în tramvai): „Nu m-am lipit niciodată de lo­cu­ințele unde mi-am cazat visele și vi­su­rile, armele și bagajele, iluziile și decep­țiile, obsesiile și spaimele, dorințele, pu­tin­țele și neputințele“. Naveta de tânăr pro­fesor l-a găsit așadar pregătit: „nu m-a interesat nici cât negru sub unghie să jelesc pe tema rădăcinilor smulse, a ră­tă­cirii sau a neliniștii celui care nu și-a gă­sit locul. Mi-l găsisem. Fără să fi ajuns în­că la Kerouac, locul meu era pe drum“.

Cu totul altceva în parcursurile hipnotice ale interioarelor povestite de Liiceanu sau de Victor Ieronim Stoichiță, în scanarea bal­zacian-arhitectonică a Gabrielei Tabacu despre (aproape fostul) imobilul din (fos­ta) Ana Ipătescu, proiectat de Riri Dela­vrancea, sau în bildungsromanul unui pă­tul acoperit cu stuf, de la Comana. Sunt și texte care recheamă delicat un duh mai omenesc - al obiectelor mici, chin­te­sen­țiale (la Monica Pillat).

Dar tot ce era de spus despre raportul nos­tru, al tuturor, cu casele se află în textul lui Andrei Pleșu (la origine, fragment de in­terviu pentru Igloo-Habitat & Ar­hi­tec­tură): „Noi am trăit aici, decenii întregi, într-un grav conflict cu mediul în care ne mișcam. Și conflictul ăsta e toxic“. Ple­șu se joacă nițel prin Steiner și trage concluzia că bucureșteanul are deja în gene „maidanezi“. Iar maidanezul n-ar fi deloc ce credem, adică „un nenorocit“, ci chiar stăpânul nostru „vesel“ și „recal­ci­trant“. „O casă firească, mai spune Ple­șu, e o casă care are pivniță, are un spa­țiu de locuit, mansardă, pod, așadar ele­mentele necesare unui parcurs în care înălțimea și adâncimea au un anumit rol. Locuința la bloc, dimpotrivă, (...) e o succesiune de orizontale“, iar asta „lasă urme în alcătuirea sufletească“. Propune și remedii: să ieși cât de mult, dar mai ales să știi unde te afli, așa cum Noica știa, locuind un banal apartament din Dru­mul Taberei.

Cu știutul e mai complicat. Într-un fel știi când ai văzut oprindu-se lângă casa ta de­molarea și în alt fel când ai bătut mingea pe maidanul de „la butoaie“. Una e când etajul VII, la care locuiai, a ajuns la cu­tremur etajul III și alta când ai ascultat de 1.650 de ori (în 11 ani) repertoriul fix al localului din spate. În absolut, totul e re­lativ. Deci e posibil ca și vocea de la 2 d­i­mineața a dizeuzei, cântând finalul cu Ma­rinică, zis codașul, și două camere, tot la bloc, ba chiar chiar și strigătul în noapte al nebunului: „linișteeee! Ceaușescu se odihnește!“ să fie definiții ale izbăvirii.

„Fericiți oamenii unei singure case, așa cum sunt oamenii unei singure iubiri!“, spune Ioana Pârvulescu. Pentru prima par­te, veți găsi puține ilustrări în Casele vie­ților noastre. Cât despre raportul cu feri­cirea, el trebuie studiat, mai ales când amin­tirea se încheie în paranteză des­chisă: „Îi revăd, câteodată, prin Casă, pe ei doi, tineri, frumoși, eleganți și în­cre­zători în ce le rezervă viitorul (tata, când avea ședință la Societatea de Chi­rurgie, își punea redingota și un fular alb de mătase la gât; mama, când îl în­soțea la Balul Medicilor, purta rochie lun­gă (...) Și mă văd pe mine, închizând ochii aici, împăcată, pentru că după mi­ne Casa care a fost a noastră va ajunge pe mâinile cuiva care va ști, poate, să o respecte și să o păstreze (ori, poate, nu?)“.

Am insistat pe detalii, pentru că întregul acestei cărți se retrage ca un țesut viu de sub ins­tru­mentele comentariului. Nu cred să fi scontat cineva că va fi vorba atât de explicit nu în primul rând de declinul firesc al vieții, ci de declinul lumii românești. În locul unei ședințe de terapie memorialistică „în grup“, cu co­pi­lărie, cotloane, oameni și povești, a ieșit un colaj de scheciuri ținute la un loc de un bas continuu ca la carte. Cifrul lui ar­monic, mai degrabă solemn decât me­lan­colic, și rareori jubilativ, acoperă între cinci și zece decenii. Are încărcătura somp­tuoasă a amintirii și fosforescențe de „baroc“ târziu, stinse una câte una sub vântul prezentului.

Încă ceva ce nu putea fi prevăzut: cum vor reacționa autorii la provocarea bine ca­muflată într-un banal pronume: casele vieț­ilor noastre. Deduc că fiecare a primit pluralul ca pe o parolă. Timpul trăit, și nu trăirea, a sărit mult în față. //

// ADRIANA BITTEL, ANA BLANDIANA, ANDREI PLEŞU, ANTOANETA RALIAN, BARBU CIOCULESCU, DAN C. MIHĂILESCU, GABRIEL LIICEANU, GABRIELA TABACU, HORIA-ROMAN PATAPIEVICI, IOANA PÂRVULESCU, MICAELA GHIŢESCU, MONICA PILLAT, RADU PARASCHIVESCU, TANIA RADU, VICTOR IERONIM STOICHIŢĂ,

// Casele vieților noastre

// Editura Humanitas,  2014.