Pe aceeași temă
Nu cred că trebuie să ne gândim prea mult ori să negociem excesiv pentru a accepta că, în ce privește abundența receptării contradictorii, Brâncuși nu are pereche decât în Eminescu. Așa cum autorul Glossei li s-a fixat unora ca întruparea eului romantic fantast, idealist, paseist, mizofil, melancolic, fatalist, geniu depresiv cu conștiința nefericirii veșnic damnate, în vreme ce alții au păstrat imaginea publicistului ca pamfletar necruțător, ideolog, om de lume și cabinet sau activist conspirativ, la fel în cazul gorjeanului parizian parcă s-a făcut aproape totul pentru a se contura imaginea unui personaj oximoronic, retractil, introvertit și histrionic expansiv. Un ursuz jovial, solitar ultraconvivial, visător pragmatic, risipitor și avar, cultivator de tradiții și avangardist insurgent, schimnic sibarit, mizantrop și altruist, țăran pudic ori satir mereu pânditor de nimfe cu nuri și bani, ins primitiv, dar sofisticat, cultivator de tradiții ancestrale, dar și excentric avangardist familiarizat cu boema dandy, om al exceselor, dar și întrupare a virtuților.
Mi-am început anul 2020 cu dialogurile lui Romulus Rusan din Brâncuși viu. O discuție la Masa Tăcerii, din 1976, reeditată la Spandugino, și sunt pe cale să-l închei cu interviurile și mărturiile a peste douăzeci de sculptori, pictori, galeriști, muzeologi, profesori doctori, esteți, francezi sau americani, vecini în Impasse Ronsin ori stabiliți în SUA, Israel ș.a., adunate de Doina Lemny în volumul L-au întâlnit pe Brâncuși, apărut la Editura Vremea în 2020: Sidney Geist, Jean Cassou, Bernard Dorival, Etienne Hajdu, François Matisse-Monnier, François Stahly, Céline Lelio, Edith de La Tour, Oscar Chelimsky, Reginald Pollack, Dora Vallier, Samuel Putnam, Jacob Epstein, Hanna Ben-Dov, François-Xavier Lalanne, Irène și Pascu Atanasiu.
În postura de reporter, Doina Lemny reușește să consune subtil și complice cu aproape toți interlocutorii. Știe să întrebe incitant, să asculte binevoitor, fără aluzii ascunse, flatări inutile, fixații obositoare. Euritmie de bun-simț și bun-gust, din care rezultă un Brâncuși coerent și seducător, deopotrivă prin unicitatea spiritului și artei sale și prin proteismul persoanei împărtășite celorlalți și reconstituite de ei. Retractil și histrionic, singuratic și gazdă jovială, când ursuz, când expansiv, dar mereu disponibil, naiv, onest, abil și pragmatic, sau dimpotrivă, țăran, cioban, elementar, ori șaman, metafizic și ezoteric. E și gurmand, și alcoolic, și sihastră întrupare a măsurii înțelepte. Sălbatic, rafinat, mistic, ancestral și suprarealist, autorul „Rugăciunii” îl detesta pe Picasso, dar, ca Dali, își interpreta mereu cu brio personajul asumat, oricât de compozit și contradictoriu ar fi fost acesta.
O să spuneți că, de la Socrate și Goethe la Baudelaire și Tolstoi, toate biografiile artistice sunt însumări de antinomii mai mult sau mai puțin armonizate. Doar că la Eminescu și Brâncuși, multiplicitatea, proteismul asumat și natural interpretat mi se pare mai degrabă dovadă de autenticitate decât fățărnicie sau cabotinism. El pare că-și intră cu egală franchețe în orice rol, precum Caragiale, alintându-se zburdalnic între antipozi, după cum efervescent îl prezintă mărturiile celor cuprinși aici.
Sidney Geist, cuceritor și parcă frate bun, îl admiră cu tandră empatie. „Nu, nu era îmbrăcat în alb când am fost eu la el. Cred că purta acele haine de când era mai tânăr. Știți costumul alb de care își amintesc cei care l-au cunoscut ca un halat de lucru, iar oamenii au crezut că este un costum popular românesc. N-am văzut nicio fotografie cu Brâncuși în costum popular românesc. Era încălțat cu saboți, or, saboții nu sunt încălțări românești. (...) Gândea că sculptura trebuie să fie pudică. Sculptura pe care o creează îți ajută sufletul, te face mai bun. Vorbea despre aceste sentimente. Avea, fără îndoială, simțul bucuriei în dragoste, gustul pentru ludic. (...) Avea o minte bună. Era un artizan foarte fin, el a fost cel mai mare sculptor tehnic din câți am avut. Mă gândesc la «Leda», realizată în bronz, ea este pentru mine o realizare cât podul din Brooklyn. E atât de perfectă, de înălțătoare, o adevărată desăvârșire tehnică. La fel ca «Păsările», nici un alt sculptor din lume nu poate să facă o altă «Pasăre». Nimeni din toată lumea n-a atins o asemenea perfecțiune tehnică. Asta i-a luat ani de lucru. A făcut douăzeci și șapte de «Păsări»”. De acord cu Geist, Brâncuși este internațional de școală europeană, dar nu și cu afirmația că el nu este sculptor român, oricât de oribilă i se va fi părut cartea Brâncuși and Romanian Folk Traditions de Edith Balaș. Cât despre saboții olandezi, în Călărașii bunicului meu, ei se numeau galenți, papuci de lemn cu tălpile foarte groase pentru a evita contactul cu noroiul și apa.
Pitoresc și semnificativ este și pictorul american Oscar Chelimsky (1923-2010), care a lucrat în Franța între 1947 și 1970. „În 1949, puțini parizieni bănuiau viața bucolică ce se desfășura în inima metropolei. Într-o verdeață abundentă, pe care Brâncuși o îngrijea în mare parte singur, pisici, câini, pui de găină, iepuri și chiar o gâscă maiestuoasă alergau de colo-colo, ca într-o fermă oarecare.” Povestea instalării burlanului de opt metri pentru atelierul lui Oscar, unde Brâncuși convoacă la o clacă toată junimea meșteșugărească din vecini, este o adevărată pagină din Creangă. Tot aici aflăm cea mai expresivă definire a atelierului brâncușian: o catedrală construită pentru un tâmplar. „Independența și autosuficiența acestui om erau extraordinare. Într-o vară, când se afla deja la vârsta a doua, simțind nevoia să fie singur și să lucreze, Brâncuși a cerut permisiunea să se folosească de casa unui prieten ridicată departe de lume, în mijlocul unei păduri adânci, și s-a dus acolo cu câinele lui. În timpul șederii sale, a alunecat de pe un balcon înalt și și-a rupt piciorul. S-a târât singur pe un rând de scări până la pat, și-a pus osul la loc cum s-a priceput și a rezistat așa patru zile, până la sosirea prietenului său. Tot restul vieții a suferit de reumatism, din cauză că osul nu s-a lipit cum trebuie.” Chelimsky l-a văzut pe sculptor lăcrimând la cântecele vechi românești pe care le cânta acompaniindu-se la vioară și ne descrie colecția muzicală a artistului, cu jazz din New Orleans, muzică hindusă, dansuri africane și Șaliapin, ceea ce spune totul.
Incitant revoltătoare este scena descrisă de sculptorul francez Stanislas Lelio, din cimitirul Montparnasse, de la înmormântarea sculptorului, unde, povestește Lelio, „am fost cu Alicia Penalba, o sculptoriță argentiniană. Când se împărțea coliva, (...) trei bărbați în trenciuri și cu pălării au strigat de mai multe ori. Am înțeles că erau de la Ambasada română. Nu s-a spus asta niciodată. Pentru mine, la înmormântare, nu se face așa ceva. Aceasta presupune ceva enorm în adâncul inimii pentru a transgresa respectul față de mort. Asta presupune lucruri oribile. Strigătele persoanelor acelora erau înfricoșătoare. Tot ce s-a petrecut acolo explică perioada aceea”. Numai un specialist în sforăriile DIE ca Stejărel Olaru ar putea lămuri cândva, făcând săpăturile necesare în materie.
Hanna Ben-Dov, care i-a fost vecină sculptorului în Impasse Ronsin pe când era soția lui Reginald Pollock, se înscrie în contrapartidă cu cei, mulți, care au văzut în Brâncuși un sibarit deghizat în gazdă filantropică: „Nu organiza dineuri. Trăia ca un sălbatic, într-un regat în care el era regele. Primea cu multă afecțiune. Era deschis și adesea binedispus. Nu bea deloc. Pot să jur asta. Avea probleme cu circulația sangvină. A murit de bătrânețe. Și-a pregătit sfârșitul cu înțelepciune. Era un mare înțelept, în înțelesul vechi al cuvântului”.
Jean Cassou, directorul fondator al Muzeului Național de Artă Modernă din Paris, îl situează pe Brâncuși alături de arta lui Laurens, a lui Lipschitz și Zadkine. Pentru el, „Foca” este aproape o vrăjitorie, „născută dintr-o mare piatră albastră, își etalează cu toată forța ampla și lunga sa sinuozitate, toate surorile sale, copii ai Paradisului terestru, sunt reduse în același mod la străduința lor de a vrea să trăiască. În această lume, suntem în chiar inima creației, în secretul cuptor alchimic, aproape de oul inițial, de germene, de primul suflu. Materialele prea granuloase, prea aspre, prea umflate și pline de vine, prea concrete, prea naturale, nu sunt adaptate unor asemenea subtile încarnări, surprinse în germene, în momentul trezirii lor spirituale. Pentru acestea, este nevoie de una dintre cele mai prețioase marmure sau aurul unui metal șlefuit și rece. Sculptura lui Brâncuși este un desen, o purificare, este linie, cerc și oval, perfecțiune la care spiritul nu are nimic de spus și care, dimpotrivă, îl satisface. Precum zborul alb închis al evantaiului mallarmean, ea reunește și exaltă, într-o înaltă și lungă linie desfășurată, întregul suflet al păsării”.
Compozitoarea Edith de la Tour, care l-a cunoscut pe sculptor în 1957 prin intermediul prietenei sale galeriste Suzanne de Coninck, îl vedea mai apropiat de natură decât de Creatorul ei. „Avea o credință a lui, nu era practicant, era sever și tăcut, însă ieșea iute din muțenie, râdea mult și (...) primea oamenii foarte bine, cu brațele deschise. (...) Brâncuși a fost pentru mine cel mai mare model de caracter, de muncă. Părea că nu face nimic. Primea lume, dar lucra în intimitate, în colțul său.”
În viitor, jurnalismul nostru cultural va găsi numeroase filoane generoase în mărturiile adunate aici, de la soarta atelierului și rolul executorilor testamentari Natalia Dumitrescu și Alexandru Istrati, până la enigma fiului nerecunoscut de Brâncuși, John Moore, despre care se vorbește la pagina 161.
Acum, dacă despre proteismul omului am aflat deja destul, rămâne să-i prețuim unicitatea, măcar peste încă vreun secol. //
Text publicat și pe moldova.europalibera.org
Editura Vremea, București, 2020,
282 pagini
