Pe aceeași temă
Sunt peste 16 ani de când am început să merg constant la târgurile de carte din țară și din lume. Țin minte și acum, la acea vreme nu credeam să existe locuri mai frumoase decât Salon du Livre de la Paris, London Bookfair și desigur, Buchmesse Frankfurt, unde dacă nu ești prezent, nu exiști în lumea cărții. Acolo, la toate acele târguri de carte, înainte ca pasiunea să devină profesie, totul părea fascinant și copleșitor: multe edituri, foarte multă lume și mult prea multe cărți care să fie descoperite, citite și cumpărate. Apoi, treptat, cele mai frumoase locuri din lume au devenit obișnuință, obligație profesională și prilejul de a revedea colegi editori, librari și scriitori.
Anul acesta, printr-o întâmplare mai mult spontană decât programată, am ajuns pentru prima dată la Bienala de Artă de la Veneția. Au fost trei zile pline la capătul cărora mi-am dat seama că am văzut foarte puțin, asta pentru că, în acele zile de deschidere, toată Veneția e o Bienală. Prima oprire a fost la Giardini, unde am stat o zi întreagă. Când am văzut atâta lume, atâtea cozi la atâtea pavilioane în același timp, atâtea lucrări și artiști într-un singur loc, mi s-a părut copleșitor și fascinant, cam ca atunci când am fost prima dată la Buchmesse Frankfurt. Numai că aici, așa cum le-am spus tuturor prietenilor mei: „Bienala lor e de zece ori mai mare decât Frankfurtul nostru!”. Împreună cu Raluca, am luat-o la pas, fără un plan anume, asemenea unor turiste, străine de tot ceea ce se întâmpla acolo, dar cu un entuziasm demn de descoperirea unei alte lumi. Nu o să vorbesc aici despre lucrările văzute, ar depăși cu mult sfera mea de competență, dar, ca să mă pliez pe tema Bienalei din acest an, Foreigners everywhere, o să povestesc ce am văzut cu un ochi străin față de lumea profesională a artei. Am început cu pavilionul central, apoi desigur cu librăria Bienalei și am continuat aleatoriu cu pavilioanele Finlandei, Țărilor Nordice, Austriei, Poloniei, României, Elveției, Franței și Germaniei. A doua zi ne-am dus la muzeul Peggy Guggenheim, care pentru mine a devenit noul cel mai frumos loc din lume, unde până în septembrie se poate vizita și superba expoziție Jean Cocteau. Iar în cea de-a treia zi ne-am dus la Arsenale, unde, după ce am vizitat pavilionul central, trebuie să recunosc, am cedat, am obosit și mi-am spus că pentru a vedea tot ce e acolo în așa fel încât să îți facă plăcere și să înțelegi tot ce vezi, ai nevoie de cel puțin o săptămână și de ceva mai multă liniște. Sigur că e frumoasă toată acea atmosferă de sărbătoare, dar și cu vernisajele e același lucru ca și cu lansările de carte, sunt un prilej de socializare între profesioniști, artiști și public, și mai puțin un loc de întâlnire între operă/carte și public. Continui să cred că întâlnirea fericită între public și carte/operă, care să capete o anumită intimitate și semnificație, se întâmplă în singurătate și în liniște.
Întoarsă acasă, am început să citesc o grămadă de interviuri și eseuri din catalogul și din ghidul Bienalei. Ca un om crescut și format în lumea literelor, poveștile din spatele lucrărilor expuse și din spatele temei mai mult decât ofertante, Foreigners everywhere, m-au făcut să văd altfel tot ce am privit în acele zile, sau, mai bine zis, m-au făcut să văd tot ce nu am văzut în acele zile. Dacă ar fi să merg din nou la Bienala din acest an, aș relua vizita în alt fel. E ca în cazul cărților: mai importantă decât lectura, rămâne relectura. Titlul Bienalei este luat dintr-o serie de lucrări realizate de grupul colectiv Claire Fontaine, în care sintagma „strangers everywhere” e tradusă în 65 de limbi. Un titlu dual, care reflectă faptul că oriunde mergem trăim printre străini, dar și faptul că oricât de mult am privi în interiorul nostru rămânem străini față de noi înșine. Așa mi-am adus aminte că, în septembrie 2019, când am fost pentru prima dată la Veneția, am avut norocul să prind o conferință a scriitorului Daniel Mendelsohn, O odisee, conferință care m-a determinat să vizitez expoziția artistului Edmund de Waal, Psalm. Expoziția, formată din două părți, găzduia la Ateneo Veneto instalația The Library of Exile, un pavilion bibliotecă, care aduna 2000 de titluri ale scriitorilor exilați, de la Ovidiu până la cei ai zilelor noastre, pentru care limba era singurul acasă din care se nășteau povești-casă. Toate cărțile expuse erau traduceri, lucru care întărea ideea că acasă poate să fie peste tot și nicăieri. Iată cum, 5 ani mai târziu, în același loc, Bienala Foreigners everywhere înglobează nu doar poveștile celor exilați, marginalizați, excluși sau pur și simplu diferiți, ci încearcă să ne facă să privim cu ceva mai multă blândețe ideea de a trăi printre străini și de a fi străini de noi înșine. //
